Nu de PSD mă tem, ci de veşnicia lui!

Traian Ungureanu, 29 ianuarie 2018

După toate semnele, în 2118, cînd vom sărbători bicentenarul Marii Uniri, vizita reuşită a unui premier japonez şi un secol de la prima încercare, România va avea un guvern PSD. Tot un guvern PSD. La acea dată, vom fi înţeles de mult că piramidele sînt un proiect trecător şi că Gică Petrescu rămîne cu o meritorie medalie de bronz. Altceva nu e şi nu va mai fi de spus. Deşi ceva mic, neplăcut şi nemăturabil ar trebui menţionat: adevărul.

De regulă evacuat din cugetare, pe motive de confort personal sau de grup, adevărul e acea realitate elementară pe care o cunoşti şi o treci sub tăcere sau parfum de înmiresmat tomberonul din sufragerie. Aşa se scrie istoria sau, mai bine zis, copia ei selectivă şi convenabilă. Pe scurt, ce nu ne îndurăm să admitem, noi Dăncilofobii şi anticoruptologii, e că România nu se ridică la înălţimea aşteptărilor noastre.

Ţara e mereu, cu o eră sau cu un rînd de alegeri, în urma ideilor puse la dispoziţie de intelectuali şi alte naţionalităţi (artişti, protestatari, ardeleni, rockeri, medici, arhitecţi, editorialişti, poeţi şi, în genere, oricine poate dovedi cu acte că nu e inginer). Pînă aici, totul în regulă. România e, adică, la fel de scindată ca Germania, Franţa, Statele Unite sau orice altă democraţie vestică, ruşinată de votul norodului care nu se lasă luminat de oamenii de gust (mai toţi, duşmani ai pungii de plastic şi ai cîntecului patriotic). Dar nu trebuie să scotocim după frustrări prin alte părţi. Istoria noastră e doldora.

Civilizaţia s-a răspîndit greu prin ţinuturile româneşti, oamenii cu carte au fost mereu nevrozaţi de atîta înapoiere, iar prostimea a făcut ce ştie ea mai bine: nimic. Ceea ce nu e rău, pentru că, pînă la un punct, asta e totuna cu a fi conservator în masă. Lăsînd la o parte fiţele subţiri, multă lume cu cap, de la cosmopolitul Ionescu la naţionalistul Goga, a făcut o cură forţată de exasperare. Furia limbută a deştepţilor s-a ocupat de mulţime încă de la rău început. Nimic nou sau unic. Naţiunile se urăsc cel mai bine pe ele însele şi nimeni nu face acest oficiu mai cu sete decît învăţaţii.

Şi atunci, care e problema?

De ce nu stăm cuminţi aşteptînd să ne treacă spumele retorice, să terminăm lumina din mobile şi să anexeze Dragnea ce a mai rămas liber în stat (alfabetul şi Arcul de Triumf). Pentru că, de data asta, cearta între subţirime şi grosime, între progres şi plebe, se repetă în condiţii complet diferite. Da, disputa PSD-lumea bună spune că, la fel ca în epoci şi orînduiri româneşti trecute, ambele părţi există şi nu se înghit. Dar atît! Restul e cît se poate de diferit şi nefericit.

Între 1848 şi 1944, încercările de occidentalizare şi democratizare, egalitatea în faţa legii şi igiena vieţii publice au izbutit cît au izbutit pentru că lumea bună dădea tonul. Iar asta s-a putut pentru că lumea bună sau ciocoimea instruită era la putere. Ea dicta normele, era imitată de mîrlanii înavuţiţi şi putea impune, treptat, valori luate din cărţi (publicate la Paris şi Berlin). Asta nu înseamnă că partida deştepţilor a gîndit mereu bine sau că sărăcimea satelor n-a fost umilită şi dusă cu vorba pînă la Mărăşeşti, în căutare de morminte proaspete. Dar, în mare, România a mers, dacă nu pe drumul principal, măcar pe breteaua care a însoţit progresul. Asta a fost.

Din 1945, adică de 72 de ani încoace, puterea e în mîna celei mai nenorocite partide cu putinţă. Cucerită prin violenţă de comunism, naţiunea română a fost condusă, pentru prima oară în istoria ei, de un partid extremist, de o reţea de fanatici ireductibili. Nici o ţară vest-europeană – la un moment dat preluată de nazism – nu trebuie să uite că România şi alte state estice au continuat, după 1945, ce se terminase în Occident exact în 1945. Cine vrea să se întrebe cum ar fi arătat Germania la capătul a încă 40 de ani de nazism, are la ce medita. Dar nu în idiş.

După 1945, şansa lumii învăţate şi capacitatea societăţii de a livra oameni de valoare au dispărut. 50 de ani de dictatură la vedere urmaţi de 30 de ani de control ai faimosului eşalon doi au oprit cursul istoric al ţării şi i-au mutilat biologia şi mentalitatea. Aşa a apărut problema cu care ne batem azi, fără să înţelegem de ce nu ne reuşesc odată blestemata de occidentalizare, statul de drept şi alte teme aduse în stradă de protestatari.

Da, partidele, ziarele şi televiziunile s-au înmulţit, dar lumea deşteaptă a rămas pe margine, a publicat mult, s-a citit singură sau şi-a făcut buletin de Schengen. Aşa s-au adunat 70 de ani de cultură absentă din politica românească.

Puţină lume înţelege că PSD, marele angrenaj rezultat din reamenajara comunismului, a cîştigat, direct sau indirect, toate alegerile din România. Chiar şi cînd le-a pierdut. PSD n-a scăzut niciodată sub 28% şi e de crezut că, pînă şi în situaţia în care Dragnea o va debarca pe Dăncilă pentru deficit de fixativ, PSD va rămîne la 30%.

Aşa va fi, pentru că PSD are în mînă un pachet cu toate cărţile cîştigătoare, într-un joc în care eşecul e totuna cu victoria. Cum? PSD plăteşte rentă unei populaţii enorme, dar nu investeşte un sfanţ în dezvoltarea acelei himere pe care multă lume continuă să o numească prosteşte România.

Calculul e simplu. România are creştere economică 7% dar nu există. Există doar români. Pui în program mărirea anuală a salariului minim, subvenţii şi asistenţă socială, gratuităţi şi sporuri. Apoi, plăteşti măcar o parte. Chiar în condiţiile în care cade economia, ne umplem de inflaţie, pierdem investiţii, creşte nămol în loc de autostrăzi, oamenii vor şti una şi bună: PSD ne-a dat bani. E suficient. Disputa între români şi România se încheie cu victoria categorică a românilor.

La alegeri, PSD e votat de românii premiaţi. Ceilalţi rămîn cu dreptul de a crede, mai departe, în fantezii de tip România, naţiune, dezvoltare, creştere, prestigiu. Absurd? Nu. Pentru că România nu e condusă de o clasă (tehnică, negustorească, agrară) ci de partidul care o plăteşte. Aşa funcţionează o naţiune care se ştie naţiune prin port, ziceri şi încasări livrate de stat, nu prin planuri care ţintesc abstract spre viitorul comun.

Aşadar, marea problemă a României e PSD, adică succesul politic al lipsei de schimbare istorică. În absenţa şansei de a cîştiga, politic, administrativ şi economic, puterea din care curge direcţia culturii şi a dreptului, lumea bună va trăi o frustrare fără sfîrşit şi va fi condamnată să inoveze artele decorative ale protestului.

Soluţia ar fi desfinţarea PSD. Ceea ce e imposibil, deşi Liviu Dragnea ar putea proceda la autodizolvarea partidului, dar asta ar însemna că Şeful României îşi iubeşte neamul mai mult decît neamurile.

Inexistenţa unei soluţii dă senzaţia acelui deja-vu pe care îl reclamă iritaţi atîţia oameni de treabă care au obosit să se împotrivească fără spor. Nu e nimic neaşteptat în această inerţie căci, fără restructurări istorice, politica stă pe loc, mimînd, după puteri, mişcarea.

În fond, PSD şi Dragnea Maximus ştiu bine pe ce pot conta. Singurul pericol vine dinăuntru, unde mici cezarisme provinciale caută, din cînd în cînd, şefia cetei. Dragnea însuşi e rezultatul unui astfel de sprint otrăvit.

Aceeaşi siguranţă în şa permite liderilor majorităţii să joace o farsă fără reţineri în raporturile cu UE. Asta vrea să spună că PSD a învăţat să justifice asediul asupra Justiţiei folosind temele, vocabularul şi procedurile democraţiei. Scrisoarea în care Dragnea şi Tăriceanu răspund scrisorii trimise de Juncker şi fratele socialist Timmermans e o capodoperă de pornografie în decor mănăstiresc. Răspunsul celor doi şefi de cameră e inundat de etichetă democratică şi apel la material biblic UE. Evident, nimeni nu se va lăsa înşelat sau convins dar scrisoarea arată că lotrii au învăţat cum se corespondează cu mărimile de la oraş. Dragnea şi Tăriceanu ciripind în democratică sînt la nivelul unui domn transpirat care crede că dacă se închide în baie va dovedi că face duş.

Descurajarea pe care o presupun aceste rînduri nu trebuie supraestimată. În fond, am fost mereu luaţi prin suprindere de propriile revoluţii, mai ales pentru că au fost făcute de altcineva. Însă o doză de trezie nu strică. Protestele nu ajung, iar sprijinul UE poate corecta legislaţia fără să fără să se atingă de politică.

Adevărata miză e poziţionarea în realitate. De acolo putem afla că zădărnicia politicii româneşti nu e o întîmplare, nu ţine de ghinioane nemeritate şi nu poate fi oprită de bune intenţii. Mai întîi, ne trebuie o ţară eliberată de dezastrul istoric al ultimilor 72 de ani. Iar asta cere timp. Poate o eternitate.

Actualizînd un vers memorabil dintr-o poezie neasemuit de proastă (Din prag – Al. Vlahuţă, 1884): Nu de PSD mă tem, ci de veşnicia lui!

Citeste mai mult: adev.ro/p3b04h

Advertisements


Categories: Articole de interes general

Tags:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: