Regele a murit! Trăiască Regele!

Zilele de doliu național închinate fostului rege Mihai al României le-au prilejuit românilor re-evaluări istorice și clarificări naționale. Întrebările fundamentale puse în zilele acestea sunt: ,,Ce-ar fi fost dac-ar fi fost altfel? Și Cum de am ajuns unde am ajuns?“

Au apărut astfel materiale care merită să fie păstrate și revăzute din când în când pentru propriile noastre limpeziri.

Vă voi publica pe acest blog câteva dintre ele. Mulțumesc lui vdrambarean pentru ele.

Încep cu un articol al prietenului meu Sami Tuțac, un fel de concluzie înainte de început pentru evanghelicii români:

+++

Regele României a murit, dar Regele regilor trăiește în veci…

Astăzi ne-am despărțit de Majestatea Sa Regele Mihai I al României și ne-am despărțit și de Monarhie. Niciodată nu vom mai scanda “Regele și Patria”. Niciodată Imnul regal, “Trăiască Regele în pace și onor”, nu va mai suna la fel. De astăzi, cel puțin din perspectiva tatălui meu, monarhist până la moarte, România este Republică cu acte în regulă.

Nu știm cum va arăta România fără figura impunătoare, dar blajină, a regelui nostru. Nu știm ce se va alege de Casa Regală a României și nici nu cred că mai contează. Fără regele Mihai și fără principiile creștine de viață, pe care le-a susținut cu tărie, Casa Regală a României va rămâne mai mult “casă” decât “Regală”. În calitate de creștini însă, deși sunt multe necunoscute pentru viitorul națiunii noastre, noi avem certitudinea unor adevăruri absolute:

1. Dumnezeu va fi încă pe tronul Său.

2. Isus va fi încă Regele regilor și Domnul domnilor.

3. Biblia va avea încă toate răspunsurile pentru fiecare problemă.

4. Mormântul lui Cristos continuă să fie gol.

5. Isus continuă să fie singura cale spre cer.

6. Rugăciunea încă funcționează și va face o diferență, iar Dumnezeu încă răspunde la rugăciuni.

7. Crucea și nu puterea politică rămâne încă salvarea noastră.

8. Va fi încă loc la cruce pentru oricine.

9. Isus va continua să salveze pe oricine crede în El și se încrede în El.

10. Dumnezeu va fi cu noi tot timpul, El nu va pleca și nu ne va părăsi niciodată.

Acestea sunt certitudini care nu depind de forma de guvernământ sau de venirea la putere, pentru o vreme, a unora sau altora, ci de Dumnezeu care rămâne același Suveran Atotputernic peste întreg Universul. Regele României a murit, dar Isus Cristos, Regele regilor, trăiește și rămâne același ieri, azi și în veci. Nihil Sine Deo! Soli Deo Gloria!

Samy Tuțac
Timișoara

 

 

 

 

 

 

Marea Schismă din 1054 – Cum s-a ajuns acolo?

Autor Andreea Lupşor

227292 vizualizări

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-schisma-din-1054-cum-s-a-ajuns-acolo

Marea schismă din 1054 nu a fost un eveniment surprinzător. Relaţiile dintre Est şi Vest, dintre cele două mari centre religioase – Constantinopol şi Roma – erau complicate de foarte multă vreme. Deşi implicaţiile schismei în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au perceput-o ca fiind ceva ieşit din comun. Sursele contemporane vorbesc prea puţin despre conştientizarea efectelor separării celor două biserici. Dar cum s-a ajuns acolo?

Cauzele materiale – competiţia pentru influenţă

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. Putem vorbi, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios şi, pe de altă parte, de cauze dogmatice. În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea materială şi interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule. Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei:folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

 

Advertisements


Categories: Arhive Documentare

1 reply

  1. DOMNUL NOSTRU ISUS CRISTOS , ESTE ACELASI ,IERI SI AZI SI IN VECI !!! EVREI 13:8. ESTE GRESIT SA SPUI NUMAI CA EL VA FI ,PT. MOTIVUL F.IMPORTANT CA DOMNUL NOSTRU SI DUMNEZEUL NOSTRU TRAIESTE LA PREZENTUL CONTINU, SLAVA LUI IN VECI DE VECI !!! INAINTE DE A POSTA ,VERFICA FR. SAMY!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: