Re-evaluări românești (4) – Ce au găsit ungurii în Transilvania când au ajuns aici?!

Ce au găsit ungurii în Transilvania când au ajuns aici?!

 Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut […]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le:

Menumorut.

Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut[…]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le:

„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“. Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece.

Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult.

Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând liberă mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […]

Iar ducele Arpad, când a auzit că fiica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i aducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.

Gelu.

Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyla cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege […]

Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui, fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.

Atunci Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.

Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuşi. Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […].

Glad.

A hotărât [ducele Arpad] să trimită o armată împotriva ducelui Glad, care avea stăpânirea de la râul Mureş până la fortăreaţa Horom, din neamul căruia, după mult timp, a descins Ohtum, pe care l-a ucis Sunad. Iar în scopul acesta au fost trimişi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, care, după ce şi-au luat rămas bun, au plecat călări şi au trecut peste Tisa la Kenesna şi au descălecat lângă râul Seztureg.

Şi nu s-a aflat nici un adversar care să ridice mâna contra lor, deoarece groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acel teritoriu. Şi plecând de aici, au ajuns în părţile de la Beguey, şi aici au rămas două săptămâni, până ce toţi locuitorii acelui teritoriu, de la Mureş până la râul Timiş, li s-au supus şi au dat pe fii lor ca ostateci.

Apoi, îndepărtându-se cu oastea, au venit spre râul Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Nisipurilor şi când au vrut să treacă peste râul Timiş, le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia descinde Ohtun, ducele acelei patrii, cu o mare armată de călăreţi şi de pedeştri, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi blachilor. A doua zi însă, deoarece fiecare din ambele linii de bătaie nu putuse să treacă vadurile râului Timiş, care se afla între ele, atunci Zuardu a invitat pe fratele său, Cadusa, ca împreună cu o jumătate din armata lui, să se deplaseze mai jos, şi în orice mod va putea, să treacă dincolo şi să lupte contra duşmanilor. Îndată Cadusa, dând ascultare dorinţii fratelui său, a pornit călare cu jumătate din armată, şi, descălecând, s-a deplasat mai jos în fuga mare, şi, cum graţia divină a fost de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în timp ce o parte a armatei ungurilor cu Cadusa era dincolo, şi o jumătate, cu Zuard, dincoace, atunci ungurii au sunat din trompetele de război şi trecând înot peste râu au început să lupte cu înverşunare. Şi fiindcă Dumnezeu cu mila sa era alături de unguri, le-a dat o mare victorie, şi duşmanii lor cădeau în faţa lor ca snopii după secerători. Şi în acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor, şi însuşi Glad, ducele lor, s-a salvat luând-o la fugă, dar toată armata lui s-a topit ca ceara de flăcările focului, şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor. […]

Iar ducele Glad, care fugise de teama ungurilor, cum am spus mai sus, a intrat în castrul Keve şi în a treia zi Zuardu şi Cadusa şi Boyta, din neamul căruia descinde Brucsa, aranjându-şi armata împotriva castrului Keve, au început să lupte. Văzând aceasta Glad, ducele acestora, a trimis soli la ei pentru a cere pace şi le-a dat castrul de bună voie împreună cu diferite daruri. […]

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte.

Advertisements


Categories: Arhive Documentare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: