Richard Wurmbrand – Dumnezeu mângâie pe cei zdrobiți

Pace frate Daniel!

Cu ajutorul Domnului am tradus o nouă predică a fr. Richard W: Dumnezeu mângâie pe cei zdrobiți

Ca și cea anterioară (Cand Dumnezeu opreste timpul) este o mica ‘premieră’ pentru comunitatea românească, dat fiind că până acum nu a mai fost tradusă!

Mesajul este unul cât se poate de ‘înflăcărat’, plin de har și de putere, după harul care i-a fost dat fratelui Richard.

Este o predică de încurajare, de biruință în vremuri grele, numai bună pentru vremea noastră, dar mai ales pentru cei care se află în necaz.

M-aș bucura dacă o publicați și pe blogul dvs. Dumnezeu să vă răsplătească!

 



Categories: Teologice

8 replies

  1. Nu ma asteptam la un raspuns. De fapt, ca sa fiu sincer, am presupus ca veti sterge si postul la care ati raspuns. Multumesc.. Va asigur ca facem parte din aceeasi categorie de oameni care, mai in gluma vorbind, sesizeaza ceea ce in logica se numeste genul proxim si diferenta specifica. Totusi, ma vad nevoit sa spun ceva despre iertarea pe care ati adus-o in discutie.

    In capitolul despre infern, din “Problema durerii”, C.S.Lewis dezvolta un exercitiu de imaginatie impresionant – pe care vi-l recomand cu multa caldura – din care trage o concluzie in problema iertarii care suna cam asa:
    ” Pretentia ca Dumnezeu sa ierte un asemenea om in vreme ceea ce el ramane ceea ce este se bazeaza pe o confuzie intre uitare si iertare. A uita un rau inseamna pur si simplu a-l ignora, a-l trata ca si cum ar fi un bine. Iertarea insa trebuie sa fie acceptata si totodata oferita ca sa fie completa: iar un om care nu recunoaste nicio vina nu poate accepta iertarea.”

    Asadar, dvs. intrebati cum putem explica refuzul lui Dorz de a ierta si cum se impaca asta cu doctrina lui despre iertare. Citindu-l insa pe Lewis eu ma vad silit sa pun o intrebare esentiala: Dar oare Wurmbrandt si Moldoveanu si-au cerut iertare?
    Implicatiile sunt adanci.( Inca o data consider ca episodul merita studiat cu obiectivitate.) Iata ce rezulta de aici, in opinia mea.
    – Daca si-au cerut iertare, avem din acest act cel putin doua implicatii majore. Pe de o parte ei recunosc ca ceea ce a facut a fost o eroare colosala dusa pana la marginea tradarii. Apoi, pe de alta parte, rezulta ca – daca Wurmbrandt si-a cerut iertare si daca Dorz nu l-a iertat – Dorz devine contradictoriu si incompatibil cu propriile valori.
    In orice caz, nu ne putem permite sa-l acuzam pe Dorz ca nu a iertat pana nu aflam daca Wurmbrandt si-a cerut iertare. Si eu nu stiu s-o fi facut. ( Ma rog, nu stiu eu. E de studiat) Daca ar fi cerut iertare ar fi trebui implicit sa admita greseala – atat el cat si Moldoveanu.
    – Daca insa Wurmbrandt, impreuna cu Moldoveanu, nu si-au cerut iertare, atunci ma vad nevoit sa va intreb cu seriozitate cam ce credeti ca ar fi trebuit sa ierte Dorz? Cum sa ierti pe cineva care nu recunoaste o greseala?
    Daca Wurmbrandt nu si-a cerut iertare, atunci implicatia logica e ca Dorz pur si simplu nu avea ce sa ierte. Ii putem cere sa uite, sa se resemneze – oricum episodul l-a distrus – sa treaca cu vederea pentru ca oricum nu mai era nimic de facut. Tradarea celor doi s-a consumat. Si sunt convins ca Dorz a trecut cu vederea. Dar nu-i putem cere sa ierte. Nu pentru ca actul ar fi de neiertat, ci pentru ca pur si simplu “un om care nu recunoaste nicio vina nu poate accepta iertarea”. Actul iertarii pe care il cereti lui Dorz este hilar. Este o imposibilitate logica. Inca o data, nu poti ierta pe cineva care nu-si cere iertare. Daca o faci esti ilogic si nu intelegi implicatiile. Ar insemna sa recunosti ca tu ai gresit si ca celalalt are dreptate – cu implicatia ca iertarea pe care o pretinde e absolut un non sens. E ca si cum ai rasturna toata logica si bunul simt cu susul in jos

    Sigur ca o asemenea atitudine poate fi considerata ca fiind neinduplecata. Dar ea nici nu poate fi considerata altfel. Daca n-ar fi neiduplecata, n-ar fi autentica si nici adevarata. Prin analogie, este ca si cum l-am acuza pe Domnul nostru ca este neinduplecat din cauza ca exista oameni care prefera “calea pierzarii” si ca ar trebui sa fie un Dumnezeu cumsecade, sa-i ierte si nu sa-i desparta pe unii de altii cum desparte ciobanul oile de capre.

    – Cu siguranta Wurmbrand si cu Moldoveanu au crezut ca ceea ce fac este corect si spre binele spiritual al poporului roman. Sunt convins de asta. De aceea nu cred ca au considerat vreodata ca au gresit si nici nu cred ca si-au cerut iertare pentru asta. Numai ca au scapat din vedere faptul ca nu aveau nicio calitate sa faca ceea ce au facut. Adica sa vorbeasca in numele Oastei. Primul era pastor lutheran iar celalalt nu era liderul de drept recunoscut al Oastei….

    Va rog sa nu-mi luati in nume de rau analiza mea. Poate pentru unele persoane – am observat chiar la unii frati din Oaste – evenimentele sunt depasite. S-au obisnuit cu ideea, spun ca o astfel de discutie nu trebuie sa aiba loc si cu asta basta.
    Dar pentru mine ele sunt noi. De aceea imi permit sa discut. Vin dinafara si ceea ce aflu din istoria spirituala a poporului meu sunt lucruri noi.

  2. Vă simpatizez pentru evoluția căutărilor spirituale.
    Rămânem pe poziții diferite în ceea ce-i privește pe Wurmbrand și Dorz.
    Oamenii mari fac și ei greșeli mari. Cum am putea explica altfel refuzul lui Dorz de a ierta? Cum se împacă această atitudine cu doctrina lui despre iertare? Moldoveanu a suferit și el mult din cauza aceasta. Dorz ar fi trebuit să știe că nimeni, nici patriarhul și nici Wurmbrand nu pot bloca o lucrare când este hotărâtă de sus. Așa s-a ridicat Luther. Reformatorii nu dau niciodată vina pe nimeni pentru nereușitele lor. Ei fac ce știu că sunt trimiși să facă, fără să se gândească la consecințele de peste secole …
    Am fost coleg de Seminar cu un nepot de al lui Dorz și am rămas prieteni.
    Providența l-a vrut pe Dorz să fie haruit, dar, dincolo de aceasta, a fost un om tare orgolios. A fost mândru chiar și de smerenia lui și crunt de neînduplecat cu cei care apucau pe o cale diferită de a lui (nu ,,a Domnului“).
    Urmăresc și eu Oastea Dommnului și ascult cu plăcere ce găsesc și eu pe Internet.
    Oricât ne-am face că nu știm, există un creștinism românesc, așa cum există un creștinism american, unul rusesc, unul german, etc. Steinhard a spus foarte frumos lucrul acesta.
    Cine poate merge dincolo de diferențele specifice este un om fericit și gata pentru lucruri mari.
    Vă doresc să facem parte împreună din această categorie.

  3. Regret ca ati sters posturile, regret ca avem o astfel de atitudine fata de unele eveneminete obiective care s-au intamplat in istoria spirituala a poporului roman si din care, cu siguranta avem ce invata.
    Intentia mea n-a fost de a arunca o umbra asupra numelui lui Wurmbrand. Cine sunt eu, pana la urma, sa-mi permit sa fac una ca asta? N-am nicio calitate. Si nici nu cred ca exista cineva in lumea asta care sa aiba o astfel de calitate – cu exceptia Domnului nostru la Judecata de apoi.

    Cantecul pe care vi l-am trimis l-am compus in urma cu vreo douazeci si cinci de ani si l-am inregistrat in urma cu douazeci de ani la sugestia Arhiepiscopului Andrei al Alba Iuliei
    Am cantat versurile lui Traian Dorz si Simion Cubolta ( Sergiu Grossu) fara sa stiu multa vreme cine au fost acesti oameni. Abia in urma cu doi ani – daca va puteti imagina – am aflat cine au fost ei si cat au suferit pentru credinta lor. Pentru ca in ultimii 15 ani eu nu am avut de-a face cu biserica.
    Dumnezeu insa s-a milostivit de mine si mi-a trimis una din cele mai grele incercari ale vietii mele.
    M-a pus cu spatele la zid, m-a dezarmat si astfel m-a facut constient ca trebuie sa ma duc inapoi l-a biserica.
    Am cautat din nou biserica si, cum era firesc, am cautat biserica copilariei mele, a mamei mele si a bunicii mele, care m-au pus pe genunchi si m-au invatat sa cant atunci cand eram copil – si anume Biserica Baptista. Dar n-am mai gasit-o. In toti acesti ani a suferit transformari care pe mine m-au zapacit.
    – Cantarile copilariei mele nu mai existau – au fost inlocuite cu un soi de balamuc, fara cap si fara coada, batut in tobe si-n palme si zdranganit in chitari electrice. Un soi de gospel macelarit mioritic in versuri infantile. Unul care a crescut cu versurile lui Blaga, V. Voiculescu, Ioan Alexandru apoi Traian Dorz sau Sergiu Grossu, cu greu poate mesteca si digera asa ceva.
    – Predica si pastorul au devenit un soi de discurs sustinut de un clovn al carui scop parca nu era altul decat sa-i distreze pe cei din sala. Culmea – poate ca Domnul asa mi-a randuit – a fost ca m-am nimerit la o predica in care pastorul tocmai se urcase sa vorbeasca de pe o scara de zugrav, (!!!!) pe care o strangea duios in brate si cu ajutorul careia isi ilustra predica. Oare cat de imbecili trebuie sa-i consideri pe cei ce te asculta incat sa ai nevoie de astfel de instrumente pentru a-ti sustine argumentele? Programul nu era nici spectacol, nici biserica, nici casa de cultura, nici program de team-building. Era un simulacru pe care nu reuseam sa-l incadrez nicaieri. In alt loc am auzit rostindu-se din spatele unui fel de amvon, tras din sticla in linii post-moderne, enormitatea ca “Biserica e un produs de marketing, iar noi trebuie sa o ambalam in asa fel incat sa o putem vinde”
    Oare ce ar putea crede Mantuitorul – Cel ce este capul Bisericii – cand se vede ambalat frumos – cu fundite in cap, cu jocuri de lumini si nori de fum care vind din fundal – pentru a fi prezentat si vandut ca un produs de marketing ce este El?
    Am iesit de acolo stingher si cu lacrimi in ochi spunandu-mi ca n-am unde sa ma duc si ca in niciun chip nu-mi pot duce familia si copilul in astfel de locuri..
    Si m-am dus acasa,
    Problema nu e ca m-a dezamagit pastorul ala sau ceilalti cu tobele lor. Treaba lor. Din partea mea pot bate in ele pana sa gauresc. Pentru mine a trecut vremea in care sa ma apuc sa judec lucrurile uitandu-ma la oameni.
    Problema fundamentala e ca mi-am dat seama ca daca in cinsprezece – douazeci de ani – in care eu am fost pe dinafara – biserica a suferit asa de mari transformari, atunci ce se va alege de ea in urmatorii douazeci de ani? Dar peste inca o generatie?Unde imi duc eu copilul sa invete acele valori care – chiar si atunci cand va fi departe de biserica, cum am fost eu – o sa-l tina santos la cap? In nici o jumatate de generatie biserica a devenit de nerecunoscut. A devenit atat de fluida incat este aproape imposibil sa-i gasesti ceva stabil – nici macar ceea ce C.S.Lewis numea acel teritoriu comun al tuturor. Parca fiecare face cam ce-l taie capul. Bisericile devin oare dupa chipul si asemanarea liderului? Sau oare sa-si fi dat ei invatatori dupa poftele lor?? Sa ne mai miram ca episcopul lutheran de Stockholm e o femeie si inca una lesbiana? Daca Martin Luther ar fi intuit ca dupa cinci sute de ani de Reforma o cucoana lesbiana o sa devina episcop lutheran cu acte in regula, probabil ca nu si-ar mai fi implantat tezele in usa catedralei….
    Nu stiu. Stiu doar ca eu nu aveam ce cauta acolo si poate ca – pentru prima data in viata mea – mi-am dat seama cat de fluid e protestantismul in genere si cum devine imposibil pentru mine sa-l asociez cu “credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna”. Acea credinta in care nu poate sa incapa nici progresul si nici cosmetizarea.
    E greu. Un astfel de subiect deocamdata ma depaseste. Dar ma si provoaca. Oricum, dvs, trebuie ca intelegeti mai bine decat mine implicatiile si amploarea lui…

    Situatia ar fi fost disperata daca nu exista internetul. (Apropo, nici macar pe internet n-am avut de-a face cu Biserica.) Si ma apuc eu sa caut pe iutub cantarea ” O de-as avea eu limbi o mie”. Cantarea de suflet a bunicii mele. Si gasesc acolo “Oastea Domnului Bologna”. Dau click, ascult si parca simteam cum inlemnesc. Parca m-as fi intors cu patruzeci de ani in urma. Aceeasi linie melodica, aceleasi inflexiuni, acelasi cantec, identic pana la nuanta cu cantecul copilariei mele… ba mai mult vad insirati acolo si cativa popi ortodocsi. Sigur ca am ramas cu gura cascata si am inceput sa rascolesc internetul sa vad cine-s oamenii astia…..

    Asa am aflat de “Oastea Domnului”. Asa am inceput sa-i caut si sa citesc scrierile lui Iosif Trifa si Traian Dorz. Pana in urma cu aprox doi ani n-am stiut nici macar ca Traian Dorz era un bihorean de pe langa Beius. Asa i-am cautat pe cei din Oradea, care au ramas foarte putini. Asa am ajuns sa aflu despre tradarea lui Wurmbrand. Imi dau seama ca termenul “tradare” e unul deosebit de greu, mai ales cand este atribuit unei personalitati. Dar faptul istoric e, iata, incontestabil si in mod cert cu implicatii adanci.. De aceea am spus ca ar merita studiat.
    Cum ar fi fost oare viata mea daca as fi auzit mai multe de Traian Dorz si nu de Wurmbrandt? Wurmbrandt a ajuns atat de cunoscut incat a ajuns pe locul opt in acel top 100 cei mai mari romani. Iar Traian Dorz, un roman autentic, un suferind al lui Hristos, a ramas complet necunoscut. Sau cel mult cunoscut intr-un cerc restrans cum e Oastea Domnului. Asta nu mi s-a parut drept. Cu atat mai mult cand am aflat eroarea – o voi numi asa – lui Wurmbrand care, sunt convins, l-a distrus pe Dorz !
    Memoria lui Traian Dorz ar merita macar o indreptare, macar o cunoastere sau recunoastere de catre Evanghelici a acelui episod dramatic din viata lui si a Oastei Domnului.

    Daca Dumnezeu imi ajuta, mi-am propus – chiar daca sunt trecut bine de patruzeci de ani – sa culeg cantecele pe care l-am compus odinioara pe versurile lui Traian Dorz, sa le adaptez specificului Oastei Domnului, sa lucrez la altele si sa le adun intr-un album care sa fie dedicat exclusiv poetului Traian Dorz. Macar atat sa pot face si eu pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos si pentru memoria lui Traian Dorz.

    So, sa n-o mai lungesc. Am incercat aici sa articulez o scurta marturie despre cum m-a intors pe mine Dumnezeu din drum si cum am aflat ca exista una dintre cele mai frumoase manifestari ale sufletului neamului romanesc . Oastea Domnului.
    Dupa ce am citit despre ei in ultimii doi ani, convingerea mea e ca atata vreme cat Oastea Domnului exista si ramane in Biserica Ortodoxa – desi stiu la ce presiuni sunt supusi – crestinii din Romania isi vor pastra identitatea. Ceilalti probabil vor fi striviti – cu Biblia in mama, la fel ca lutheranii din Suedia cu cucoana lor lesbiana – de tavalugul secular care se rostogolste peste occident si care o sa faca din ei niste gaoci fara continut dar probabil destul de “corecte politic” astfel incat sa uite sau sa ignore faptele concrete din istoria lor.

    Imi cer scuze daca v-au deranjat posturile mele. Dar daca ati citit pana aici, ma consider multumit.
    Dumnezeu sa va ajute.

  4. Imi cer scuze pentru cateva greseli. Observ ca nu le mai pot edita

  5. Nu ne mai raman decat doi pasi: sa aflam impreuna ca Traian Dorz a fost si el un om ca toti oamenii si ca patriarhul a fost si el un om ca toti oamenii. Sunt prieten cu unul din colaboratorii fratelui Dorz, fost in sfatul celor zece pe tara. Dansul nu crede ca a existat vreo vreme in care patriarhul sa intentioneze varianta sugerata de dumneavoastra. Viata si relatia preotului Iosif Trifa cu patriarhul este o dovada clara. Ii am pe cei din familia Ouatu langa mine in Los Angeles, iar mamaia Vasiliu a trecut la Domnul din biserica noastra.

  6. Multumesc din toata inima pentru acesta predica inaltatoare, fiti binecuvantati pentru lucrarea care o faceti!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: