Viaţa este un examen (Eclesiastul 12:9‐14)

Cea de a doua definiţie pozitivă a vieţii pe care ne-o dă Solomon este cea exprimată în titlul de mai sus. Examenele sunt o parte intrinsecă a vieţii. Solomon ne spune însă că viaţa este în ea însăși un examen pe care-l dăm înaintea lui Dumnezeu. Care este însă „materia“ la care suntem examinaţi?

Când eram în liceu am făcut parte din echipa de fotbal a școlii. Din cauza antrenamentelor și a cantonamentelor am pierdut multe ore de curs. Pe deasupra, faptul că mă hotărâsem deja să merg la Seminarul Teologic m-a facut să nu mai dau prea mare atenţie la materiile pe care le studiam la Liceul de Metrologie. Consecinţa a fost că era cât pe ce să rămân corigent la una din ele. A trebuit să mă „pun cu burta pe carte“ ca să … revin în forma mea academică. Ce s-ar fi întâmplat dacă, să zicem, aș fi rămas corigent la trigonometrie? Niciodată nu mi-a plăcut materia asta plină de socoteli cu sinusuri, cosinusuri, tangente, jumătăţi de arc și unghiuri răsturnate. Oare m-aș fi putut duce în toamnă să cer să fiu examinat, în loc de trigonometrie, la geografie sau la … sport (mie întotdeauna mi-au plăcut sportul și recreaţiile!)? Credeţi că directorul liceului ar fi acceptat o astfel de propunere?

Cam așa stau lucrurile și cu examenul pe care trebuie să-l dăm noi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim examinaţi exact la materia la care am „căzut“ în școala divină. Adam și Eva, cei dintâi oameni au căzut pentru că n-au avut credinţă și pentru că n-au ascultat de poruncile Creatorului lor. Acum, pentru continuarea școlii, ei trebuie să dea un examen exact la aceste

două materii: credinţa și ascultarea!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, e bine, e rău. (Eclesiastul 12:13-14)

Solomon ne spune că viaţa nu are un sens în ea însăși tot așa cum un examen nu are sens în el însuși. Examenul este parte dintr-un proces de educaţie. A fost o vreme, înainte de potop, când oamenii au trăit aproape o mie de ani. O viaţă așa de lungă le-a pus la îndemâna oamenilor destul timp de gândire pentru examenul pe care trebuiau să-l dea, chiar prea mult timp de gândire. Dumnezeu a văzut însă că ei n-au folosit timpul pentru ceva bun. Toate gândurile omului erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău (Geneza 6:5). Din cauza aceasta, Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni și a spălat faţa pământului cu apele care l-au acoperit vremelnic. După potop, Dumnezeu a scurtat durata medie a vieţii, lăsându-ne numai 70 până la 120 de ani. Făcând aceasta, El ne-a dat să înţelegem că atât timp este suficient ca să luăm o decizie. Cine nu ia examenul în perioada aceasta scurtă, nu l-ar lua nici dacă Dumnezeu l-ar lăsa să trăiască o mie de ani! Scurtându-ne viaţa, Dumnezeu ne-a mai comunicat și un alt lucru: viaţa, așa cum o trăim noi astăzi „sub soare“, fără perspectiva și posibilităţile veșniciei, nu are valoare în ea însăși. Viaţa este o „pierdere de vreme“, dacă „pribegim departe de Domnul“!

Dacă am fi citit cu atenţie, am fi observat că Solomon a strecurat în toată cartea ideea că viaţa este un examen la care Dumnezeu îi supune premeditat pe oameni. Să recapitulăm câteva din expresiile folosite în carte:

Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe ii oamenilor. (Eclesiastul 1:13)

Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe ii oamenilor. (Eclesiastul 3:10)

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:11)

Am ajuns la cunoștinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

Atunci am zis în inima mea: “Dumnezeu va judeca și pe cel bun și pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru și pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)

Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu… (Eclesiastul 3:18)

Nu te grăbi să deschizi gura, și să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.(Eclesiastul 5:2)

Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii, și slavă, așa că nu-i lipsește nimic din ce-i dorește su etul; dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele: aceasta este o deșertăciune și un rău mare. (Eclesiastul 6:2)

În ziua fericirii, i fericit, și în ziua nenorocirii, gândește-te că Dumnezeu a făcut și pe una și pe cealaltă, pentru ca omul să nu mai poată ști nimic din ce va după el. (Eclesiastul 7:14)

Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul și stăruiește multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, și au frică de El. (Eclesiastul 8:12)

…am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea a a; și chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)

Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, și am văzut că cei neprihăniţi și înţelepţi, și faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât și ura. Oamenii nu știu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor. (Eclesiastul 9:1)

Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Eclesiastul 11:5)

Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, i cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)

…până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. (Eclesiastul 12:7)

Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, e bine, e rău. (Eclesiastul 12:14)

Solomon ne spune că, departe de a fi o simplă întâmplare, „deșertăciunea“ vieţii de „sub soare“ este un act deliberat al lui Dumnezeu. Creatorul a închis creatura într-o „sala de examinare“ temporară pentru a verifica dorinţa și capacitatea noastră de reintegrare în sfera eternităţii. Eclesiastul pune împreună libertatea umană și planul divin. Acestea sunt cele două coordonate generale pe care este clădită cartea!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui… (Eclesiastul 12:13-14)

Religia adevărată nu se poate învăţa în școli, ea nu este o sumă de adevăruri evidente pe care mintea omului firesc le poate accepta fără probleme. La căderea în păcat, Adam și Eva au dat dovadă de necredinţă și de neascultare faţă de Dumnezeu. Cine vrea să se întoarcă acum la Dumnezeu este așezat de Dumnezeu în condiţii în care i se va cere să dovedească exact ceea ce nu au avut proto-părinţii noștri: credinţă și ascultare. Dumnezeu ne pune pe fiecare în situaţii tulburi în care nu ne explică clar nici realitatea și nici motivaţia poruncilor Sale. Ca să trecem examenul pentru reintegrarea în eternitatea fericită alături de Dumnezeu trebuie să credem fără să înţelegem și să ascultăm fără cârtire:

Şi fără credinţă este cu neputinţă să m plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)

Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14-15)

După cum vedeţi, Noul Testament nu a desfiinţat și nici nu a adăugat ceva la universalitatea condiţiilor prin care Dumnezeu este dispus să-i primească pe oameni înapoi la Sine. Sigur, prin Domnul Isus ne-au fost aduse „harul și adevărul“, dar ele nu înlătură necesitatea credinţei și a ascultării. Harul ne-a asigurat de atitudinea binevoitoare a lui Dumnezeu care, prin Christos, Mielul jertfit de la întemeierea lumii, este gata să înlăture pedeapsa datorată necredinţei și neascultărilor noastre, iar adevărul ne luminează acum mai deplin calea înspre lumea convingerilor ferme despre Dumnezeu, despre noi și despre eternitate.

Expresia „păzește poruncile Lui“ nu trebuie înţeleasă nici ca o punte spre legalism și nici ca o metodă de a „câștiga“ bunăvoinţa lui Dumnezeu prin fapte bune. Păzirea poruncilor este maniera prin care se aliniază la armonia cerească toţi aceia care sunt încă „pe cale“ într-acolo.

Această temă este mesajul constant al Vechiului Testament către oameni. Îl întâlnim încă o dată la Solomon în cartea Proverbelor și îl întâlnim la fel de clar și pătrunzător în cartea patriarhului Iov:

Frica Domnului este începutul știinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea și învăţătura. (Proverbele 1:7)

De unde vine atunci înţelepciunea? Unde este locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul și moartea zic: “Noi am auzit vorbindu-se de ea;“ Dumnezeu îi știe drumul, El îi cunoaște locuinţa. Căci El vede până la marginile pământului, zărește totul sub ceruri. Când a rânduit greutatea vântului și când a hotărât măsura apelor, când a dat legi ploii și când a însemnat drumul fulgerului și tunetului, atunci a văzut înţelepciunea și a arătat-o, i-a pus temeliile și a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: “Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere. (Iov 28:20-28)

Cei care trăiesc pe pământ „ca în prezenţa lui Dumnezeu“, în credinţă și ascultare deplină ajung să-l cunoască pe Dumnezeu și să aibe încredere în El, primesc viaţa ca pe un dar din partea Lui, învaţă să se bucure în toate „mărunţișurile“ ei, înţeleg „în mare“ planul lui Dumnezeu și deprind arta de a se bucura în orice situaţie, chiar dacă nu înţeleg totul și nu văd că toate lucrurile sunt deocamdată așa cum ar trebui să fie. Eclesiastul își îndeamnă cititorii cel puţin de șase ori să se bucure de viaţă atâta timp cât mai pot, dar niciodată nu i-a îndemnat să „guste plăcerile de o clipă ale păcatului“! Bucuria prezentului depinde de perspectiva viitorului. Eternitatea a fost turnată în fiinţa noastră prin creaţie și ne cheamă:

Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!“ și Faţa Ta, Doamne, o caut. (Psalmul 27:8)

Eclesiastul nu este cartea unui om care-L caută pe Dumnezeu, ci a unuia care-L cunoaște pe Dumnezeu și Îl dovedește pe Dumnezeu indispensabil pentru aflarea fericirii!

Ca să vorbească tuturor „ne-evreilor“, Solomon Îl trece pe Dumnezeul poporului său pe un plan secund, neașezându-L „la vedere“, ci în spatele tuturor lucrurilor care „se întâmplă“:

Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ieru- salim. Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înţe- lepciune tot ce se întâmplă sub ceruri… (Eclesiastul 1:12)

Fără „cunoașterea despre Dumnezeu“ însă, și mai precis fără „cunoașterea lui Dumnezeu“, cunoașterea umană este insuficientă. Dumnezeu ne-a creat și ne-a ales ca să fim ai lui. El vrea să-L cunoaștem și să aflăm despre planul pe care îl are el cu noi. O asemenea cunoaștere însă necesită descoperire. Fără descoperire, tot ceea ce vedem este fragmentar și temporar. Fericirea noastră nu poate fi deci decât „fragmentară și temporară“. Suntem în culmea fericirii când ceea ce se petrece în micul nostru colţ de lume pare că merge bine, dar ne simţim dărâmaţi când atmosfera din micul nostru paradis se tulbură și năvălește peste noi furtuna. Vederea noastră este circumscrisă unei sfere foarte mici. Nu reușim să vedem lucruri mai mari înaintea lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră este foarte limitată.

Imaginaţi-vă un copil mic care ţine în mână o bancnotă de 5.000 de lei. El se simte extraordinar. O privește ca pe întreaga lui moștenire și nu-și mai dorește nimic! Așa suntem și noi. Nu vedem nici „întregul“ și nici „eternul“. Trebuie să ne arate cineva că ceea ce ţinem în mână nu este decât o mică parte din ceea ce ne-a pregătit Tatăl nostru în planul Său. Trebuie să ni se deschidă ochii ca să nu rămânem oameni mici, cu o viziune îngustă asupra realităţii.

Solomon este omul care a ales greșit și era cât pe ce să o sfârșească foarte rău, ca un vierme prizonier în strânsoarea unor lucruri condamnate să fie aruncate în foc. Acum, la sfârșitul vieţii, când i-a venit mintea la cap, el își îndeamnă cititorii să-și folosească libertatea pentru a ieși din sfera materială a existenţei pentru a se integra de bună voie în armonia planului divin. Altfel ei riscă nu numai să rătăcească fără sens, trăind la nivelul „deșertăciunii“, dar și să sfârșească catastrofal, căzând iar la examenul credinţei și al ascultării.

În cuvintele lui Solomon regăsim ecoul unor rugăciuni ale lui David, tatăl său, omul după inima lui Dumnezeu:

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei! (Psalmul 139:23-24)

Presimţirea veșniciei și posibilitatea de a intra în ea a fost și este caracteristică umanităţii. „Eternitatea“ este o temă favorită și pentru „păgânii“ pe care-i întâlnim pe paginile Bibliei.

Nebucadneţar a fost omul care le avea pe toate și stăpânea peste toate. Ca și Solomon însă a fost și el frământat de sentimentul „deșertăciunii“ și a vrut să știe care este rostul tuturor lucrurilor. Dumnezeu i-a fost binevoitor și i-a dat un vis profetic care l-a tulburat mult. Singurul care i l-a putut tălmăci a fost un copil la Dumnezeului cel veșnic, Daniel:

În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor după aceste vremuri; și Cel ce descopere tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, și să a i ce-ţi dorește inima să știi. (Daniel 2: 29-30)

Ca și Solomon, Nebucadneţar, a fost și el frământat cu „gândul veșniciei“. Biblia ne spune că, în ierarhia imperiilor din istori, imperiul lui Nebucadneţar a fost cel mai strălucit și mai mare din toate. Nebucadneţar a fost „capul de aur“ al statuii uriașe care reprezenta calendarul profetic al istoriei omenirii până la instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ:

Tu, împărate, ești împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie și slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, arele câmpului și păsările cerului, și te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur! După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va de aramă, și care va stăpâni peste tot pământul. Va o a patra împărăţie, tare ca erul; după cum erul sfărâmă și rupe totul, și ea va sfărâma și va rupe totul, ca erul care face totul bucăţi. (Daniel 2:37-40)

Prezenţa setei după eternitate la Babilon este confirmată de felul în care-și dădeau cei de acolo „bună ziua“. Dacă salutul acesta de azi reprezintă preocuparea noastră mioapă cu clipa trecătoare, salutul babilonienilor revelează setea lor după viaţa veșnică:

El au luat cuvântul și au zis împăratului Nebucad- neţar: „Să trăiești veșnic, împărate!“ (Daniel 3:9)

Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului și mai marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul și a vorbit astfel: “Să trăiești veșnic, împărate!“ (Daniel 5:10)

Apoi, aceste căpetenii și dregătorii aceștia s-au dus cu mare zarvă la împărat, și i-au vorbit așa: “Să trăiești veșnic, împărate Dariu!“ (Daniel 6:6)

Şi Daniel a zis împăratului: „Veșnic să trăiești, împărate!“ (Daniel 6:21)

În urma experienţelor pe care le-a avut, Nebucadneţar a ajuns la credinţa în Dumnezeul cel veșnic:

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică, și a cărui împărăţie dăinuiește din neam în neam. (Daniel 4:34)

Ca și Solomon în cartea Eclesiastul, Nebucadneţar înţelege că singurii care pot păși pe calea spre veșnicie sunt aceia care se tem de Dumnezeu și păzesc poruncile Lui:

Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau limbă ar , care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meșac și Abed-Nego, va făcut bucăţi, și casa lui va prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El. (Daniel 3:29)

După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică, și a cărui împărăţie dăinuiește din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: “Ce faci?“

În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăși peste împărăţia mea, și puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie! (Daniel 4:34-37)

La aceeași concluzie a ajuns și Darius, împăratul pe vremea căruia a fost aruncat profetul Daniel în groapa cu lei:

După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: “Pacea să vă e dată din belșug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit. El izbăvește și mântuiește, El face semne și minuni în ceruri și pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!“ Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit.“ (Daniel 6:25-27)

Mesajul lui Dumnezeu pentru lumea păgână din vremea lui Nebucadneţar și Darius a fost același mesaj răspândit de Solomon prin cartea Eclesiastul și anume: (1) eternitatea presimţită și mult dorită există, (2) toate lucrurile de acum sunt doar o „deșertăciune“ fără viitor și (3) Dumnezeu va judeca lumea și va instaura după aceea o Împărăţie în care vor intra numai cei ascultători de El.

Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia și vor stăpâni împărăţia în veci, din veșnicie în veșnicie. (Daniel 7:18)

Este uimitor cât de mult seamănă acest mesaj cu Noul Testament:

Voi deci, prea iubiţilor, știind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi, și să vă pierdeţi tăria; ci creșteţi în harul și în cunoștinţa Domnului și Mântuitorului nostru Isus Christos. A Lui să e slava acum și în ziua veșniciei. Amin.“ (2 Petru 3:18)

Ce a scris Solomon despre viaţă este la fel de adevărat astăzi ca și atunci. Nici progresul revelaţiei și nici progresul civilizaţiei n-au dovedit cartea aceasta falsă sau sfaturile ei neadecvate. Eclesiastul se adresează „miopiei“ spirituale a celor care caută pe aproape ceea ce numai transcendentalul ne poate oferi, celor ce caută în prezentul imediat ceea ce numai eternitatea le poate aduce. Experienţa și sfaturile lui Solomon ar trebui popularizate și trâmbiţate de pe acoperișul caselor. Păgânii de astăzi au nevoie să audă chemarea veșniciei dincolo de larma stresantă a străzii. Superficialitatea are nevoie să o audă pentru a fi înlocuită cu spiritualitatea profundă. Pesimiștii au nevoie să o audă ca să pășească și ei pe teritoriul accesibil al bucuriei oferite de Dumnezeu. Idolatrii diferitelor sisteme de filosofie de azi au nevoie să o audă pentru a putea trece dincolo de speculaţii la teologia răscumpărătoare. Creștinii au nevoie să o audă pentru confirmarea direcţiei bune în care au pornit. Rămâne de datoria noastră să răspândim mesajul acestei cărţi. Câteodată, tu și cu mine suntem predicatorii (Koheleţii) acestei generaţii, iar adunarea căreia trebuie să-i vorbim este „lumea“. Ei nu trebuie să-i vorbim în jargonul bisericesc, ci în terminologia experienţelor umane prin care trece. Cartea scrisă de Solomon, cel mai înţelept om care a trăit vreodată ne ajută să facem tocmai aceasta.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi super-spirituali“ cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atât de scandalos de sinceră ca aceasta și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atât de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.

Solomon ne pune la dispoziţie o expoziţie de preocupări pe care le are omul în căutarea fericirii. Scopul cu care face el aceasta este să ne argumenteze că, despărţit de Dumnezeu, omul n-are altă ieșire decât să ajungă la concluzia irefutabilă a „zădărniciei“. Lipsit de revelaţia divină și prizonier al realităţii limitate a „lucrurilor de sub soare“ filosoful și omul de rând vor trebui să recunoască eșecul investigaţiilor lor, oricât de sincere și intense ar fi ele. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gândește lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întâlnim cu gândirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decât atât, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea.

Eclesiastul nu este o carte a pesimismului, cum greșit o văd unii, ci o carte a bucuriei. În Iudaism, cartea se citește în cea de a treia zi a Sărbătorii Corturilor. Ar fi foarte greșit să credem că lecturarea cărţii ar avea rolul de a accentua seriozitatea sărbătorii la gândul că viaţa este scurtă și fără sens … Aduceţi-vă aminte că Neemia i-a mustrat pe cei din vremea lui pentru că aduseseră cu ei tristeţea și plânsul amestecându-le cu caracterul de veselie și încredere al Sărbătorii Corturilor:

Dregătorul Neemia, preotul și cărturarul Ezra, și Leviţii care învăţau pe popor, au zis întregului popor: „Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi și să nu plângeţi!“ Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.

Ei le-au zis: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase și beţi băuturi dulci, și trimiteţi câte o parte și celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va tăria voastră“. Leviţii potoleau pe tot poporul zicând: „Tăceţi, căci ziua aceasta este sfântă; nu vă mâhniţi!“ Şi tot poporul s-a dus să mănânce și să bea. Şi au trimis câte o parte și altora, și s-au veselit mult. Căci înţeleseseră cuvintele care li se tâlcuiseră. (Neemia 8:9-12)

Când te uiţi la ce este în jur riști să cazi în deznădejde pentru deșertăciunea tuturor lucrurilor, dar „când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ţi se umple faţa de rușine“ (Psalmul 34:5).

Este păcat că mulţi nu au remarcat acest caracter optimist al cărţii. Bucuria este un fir roșu care străbate cartea și-i invită pe cititori să audă „chemarea eternităţii“ și să înceapă încă de acum să benchetuiască la masa binecuvântărilor dăruite de Dumnezeu. Cuvântul „simhah“ (bucurie, veselie, plăcere) împreună cu verbul „samah“ („a te bucura, a te veseli“) apar de nu mai puţin de șaptesprezece ori în textul Eclesiastului. În originalul Vechiului Testament, „samah“ se poate folosi în descrierea unor procesiuni religioase colective și în trăirile individuale ale cuiva.

Ele sunt duse în mijlocul bucuriei și veseliei și intră în casa împăratului. (Psalmul 45:15)

Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!“ (Psalmul 122:1)

Speranța exprimată de el în final este că oamenii, ca și cretură, vor înțelege că le este sortită o inevitabilă întâlnire cu Creatorul lor.