Citirea zilnică – psalmii 120-134

„CÂNTĂRILE URCĂRILOR”

Următorii cincisprezece psalmi sunt cunoscuți sub numele de „Cântările urcării”. Se crede că acestea sunt cântările pe care pelerinii evrei le cântau atunci când se duceau la Ierusalim pentru sărbători de trei ori pe an. Cel care a făcut această selecție a ales patru psalmi ai lui David și unul al lui Solomon; ceilalți zece sunt anonimi.

Cuvântul ebraic tradus prin „urcări” înseamnă, de asemenea, „trepte” și, din acest motiv, unii cercetători leagă această colecție specială de regele Ezechia și de experiența sa relatată în Isaia 38. Cei cincisprezece psalmi marchează cei cincisprezece ani adăugați la viața lui, iar cei zece psalmi anonimi sunt o amintire a umbrei care se întoarce cu zece trepte.

Accentul în această „cărți de cântări din cadrul cărții de cântări” este pus pe încrederea în Dumnezeul Muntelui Sion, chiar și în mijlocul suferinței și încercărilor. Scriitorii descriu atât încercările, cât și biruințele poporului lui Dumnezeu și arată că Dumnezeu este cu poporul Său – indiferent de dificultate.

Cele cincisprezece trepte fizice sunt simbol și pentru urcarea omului din starea de păcat spre bucuria laudelor din slava cerească. Psalul 120 este cam fără speranță într-o lume a dușmanilor, iar psalmul 134 nu are nici o cerere, nici o problemă, ci doar laudă și bucurie în Domnul.

Nu putem stabili cu certitudine toate împrejurările în care au fost folosiți acești psalmi. Însă, citite împreună, cântările descriu frumos un drum sufletesc: de la strâmtorarea trăită printre oameni ostili, la binecuvântarea găsită în prezența Domnului. Psalmul 120 începe cu necazul, iar Psalmul 134 se încheie cu binecuvântarea din Sion.

Psalmul 120 — Punctul de plecare: din mijlocul tulburării, către Dumnezeul păcii

Este semnificativ că prima cântare nu începe la Templu, ci în mijlocul necazului. Pelerinajul inimii începe adesea atunci când omul simte cât de străin este de lumea în care trăiește și câtă nevoie are de Dumnezeu.

1. Necazul se transformă în rugăciune — versetele 1–2

„Către Domnul strig în strâmtorarea mea, și El m-ascultă.”

Psalmistul suferă din pricina „buzei mincinoase” și a „limbii înșelătoare”. Sunt răni făcute prin cuvinte: neadevăruri, acuzații, vorbe care distrug încrederea și tulbură pacea. Primul lui gest este să strige către Domnul. El nu poate controla ce spun ceilalți, dar poate alege cui îi încredințează durerea. Există aici o lecție pentru fiecare dintre noi: când oamenii vorbesc nedrept despre tine, vorbește cu Dumnezeu despre suferința ta. Rugăciunea nu face minciuna neînsemnată; ea așază cauza ta în mâinile Celui care cunoaște adevărul.

2. Minciuna ajunge înaintea judecății lui Dumnezeu — versetele 3–4

Psalmistul întreabă ce va primi limba înșelătoare. Răspunsul folosește două imagini aspre: săgeți ascuțite și cărbuni aprinși. Acestea zugrăvesc judecata care rănește și arde. Limba poate lovi asemenea unei săgeți și poate aprinde conflicte asemenea focului. Dar cel care o folosește astfel nu rămâne în afara răspunderii înaintea lui Dumnezeu.

Textul nu ne învață să ne răzbunăm prin cuvinte și mai aspre. El ne amintește că Dumnezeu ia în serios răul pe care îl facem prin vorbire. Adevărul acesta ne mângâie când suntem nedreptățiți și ne cercetează când noi îi rănim pe alții.

3. Credinciosul simte durerea înstrăinării — versetele 5–6

„Vai de mine că locuiesc la Meșec, că locuiesc în corturile Chedarului!”

Meșecul și Chedarul desemnează ținuturi și populații diferite, aflate departe una de alta. În acest poem, numele lor evocă viața printre oameni străini de pacea pe care o dorește psalmistul; nu trebuie să înțelegem că el locuia simultan în ambele locuri. Durerea lui este explicată chiar în versetul următor: locuiește de prea multă vreme lângă cei care urăsc pacea.

Și credinciosul poate cunoaște această înstrăinare: trăiește între oameni, muncește alături de ei, însă nu poate împărtăși minciuna, ura și plăcerea conflictului. Tocmai această apăsare îi trezește dorul după părtășia cu Dumnezeu și cu poporul Lui.

4. Omul păcii rămâne credincios într-o lume ostilă — versetul 7

„Eu sunt pentru pace; dar de îndată ce vorbesc eu, ei sunt pentru război.”

Psalmul se încheie fără să ne spună că împrejurările s-au schimbat. Rugăciunea a fost auzită, dar ostilitatea încă există.

Este o observație importantă pentru viața de credință: faptul că Dumnezeu ne ascultă nu înseamnă că orice conflict se încheie imediat. Uneori, ascultarea de El înseamnă să continuăm să iubim pacea chiar când cei din jur aleg cearta. Putem răspunde pentru cuvintele și purtarea noastră; nu putem hotărî în locul celorlalți.

Psalmul acesta ne lasă o întrebare de cercetare: Când sunt înconjurat de tulburare, rămân un om al păcii sau încep să semăn cu cei care mă rănesc?

Prima treaptă spre închinare se urcă astfel: venim înaintea lui Dumnezeu cu durerea noastră, Îi încredințăm dreptatea și Îi cerem să ne păstreze inima curată. Drumul spre casa Domnului poate începe chiar din locul în care ne este cel mai greu să trăim.



Categories: Studiu biblic

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.