Pentru bisericile române din Canada și pentru eventualii doritori să emigreze acolo

De ce nu este Canada o mare putere? O explicație geopolitică

“Geography, sir, is ruinous in its effects on the lower classes. Reading, writing, and arithmetic are comparatively safe, but geography invariably leads to revolution.” 

(1879, Depoziție în fața unui Comitet Ales al Camerei Comunelor, Londra, Anglia)

O geografie fracturată și o climă neospitalieră

Geografia Canadei are multe asemănări cu cea a Statelor Unite[1], dar și unele deosebiri semnificative. Da, există Marile Lacuri, fluviul Saint Lawrence, porturile de apă adâncă Halifax și Vancouver, ori preriile canadiene. Dar nici unul din aceste atribute fizice nu este interconectat cu celelalte, așa cum se întâmplă în SUA. Natura a înzestrat Canada cu multe avantaje naturale, dar, geografic, ele sunt împrăștiate la întâmplare, fracturând sistemul economic, cultural, lingvistic și politic al țării.

Trei bariere fizice sparg Canada în bucăți.

De la vest la est, prima barieră sunt Munții Stâncoși. Pentru că se extind mult în nord, blocările pe timp de iarnă sunt comune. Spre deosebire de „frații” lor din Statele Unite, le lipsesc spațiile largi, deschise, care ar putea găzdui populații semnificative.

A doua barieră majoră este Scutul Canadian. Parte a cratogenului nord-american, cu o suprafață de 8.000.000 km2 și cu o vârstă cuprinsă între 2,5 – 4,2 miliarde de ani, Scutul Canadian se extinde de la Marile Lacuri până la Oceanul Arctic, acoperind peste 80% din teritoriul Canadei. Numeroasele cicluri glaciare (avansarea ghețarilor către sud, urmate de retragerea lor către nord) au „răzuit” solurile de deasupra fundamentului geologic și le-au depozitat, în cea mai mare parte, în nordul Statelor Unite. Verile scurte și iernile lungi au întârziat semnificativ procesul de formare a solului, astfel încît, după  20.000 de ani de la ultima glaciație, solurile de pe Scutul Canadian sunt încă foarte subțiri, cu o slabă fertilitate, permițând numai creșterea pădurilor de conifere. Datorită greutății ghețarilor, roca de bază este masiv fragmentată, ducând la apariția a sute de mii de lacuri.

Populația este rară, iar dezvoltarea industrială minimă (cu excepția mineritului). Pământul este complet nefavorabil pentru agricultură și extrem de dificil pentru a construi chiar și o rețea minimă de coridoare de transport.

A treia barieră este, greu de crezut, un fluviu. După ce trece de Quebec City, fluviul Saint Lawrence devine un mare golf interior. Deși facilitează accesul oceanic către Quebec City, fluviul separă estul Canadei de restul țării.

Prezența acestor trei bariere naturale sparg Canada în cinci regiuni cu o largă autonomie.

În vest, Vancouver este, practic, un oraș-stat, care are mai multe relații comerciale cu Asia de est și coasta vestică a Americii decât cu restul marilor metropole canadiene, precum Toronto și Montreal.

Deși, geografic, provinciile din prerie (Alberta, Saskatchewan și Manitoba) sunt plasate oarecum în mijlocul țării, și ele sunt izolate: Munții Stâncoși reduc drastic contactele către vest, iar Scutul Canadian pe cele către est. Chiar și în prezent, nu există decât un singur coridor de transport, care șerpuiește de-a lungul a circa 2.000 km prin Scutul Canadian, între Manitoba și Ontario. Pentru a remedia această situația, canadienii au trebuit să investească masiv în conectarea rețelei lor feroviare cu cea americană, ca să poată expedia surplusurile lor agricole din prerie către piață: de la gările din nordul SUA, pe fluviul Mississippi la vale, către portul New Orleans.

Similar, majoritatea energiei produse în Alberta, este exportată către sud, în Statele Unite, și nu către vest, peste sau înconjurând Munții Stâncoși, ori către est, unde ar trebui să traverseze Scutul lipsit de infrastructură de transport. Costul traversării Scutului se dovedește a fi așa de mare, încât, foarte curând, pentru consumatorii din Ontario, gazele de șist americane vor înlocui probabil gazul natural produs în Alberta.

Scutul Canadian mai crează o problemă: separă Ontario de Quebec. Există numai o arteră majoră, autostrada 401, care conectează cele două provincii, urmând malurile Lacului Ontario și ale fluviului Saint Lawrence. Scutul se extinde mult în sud, ajungând chiar în apropierea lacului și fluviului în câteva locuri, dominând astfel suburbiile nordice ale orașelor Toronto, Ottawa, Montreal și Quebec City. Cu alte cuvinte, expansiunea urbană către nord devine complicată pentru metropolele menționate. Nu este surprinzător, prin urmare, că aceste orașe au unele dintre cele mai scumpe prețuri imobiliare din America de Nord,  deși clima locală este departe de a fi una optimă[2].

La est de Canada francofonă se întind provinciile maritime, care, nici ele nu sunt legate prea mult de restul țării. De la podul din Quebec City peste fluviu, un singur drum șerpuiește de-a lungul a peste 300 km, de la extensia sudică a Scutului Canadian din Quebec către granița cu New Brunswick. După alți 700 km străbătuți prin același teren sterp, neprimitor, drumul ajunge finalmente în portul St. John, New Brunswick, de pe coasta atlantică.

Ca o primă concluzie, Canada nu este o țară unificată geografic (lăsăm, deocamdată, deoparte mult discutatele provocări politice, precum diviziunea între anglofoni și francofoni, ori sistemul politic confederal). Din cauza climei reci, Canada, deși este a doua țară din lume ca suprafață, are majoritatea teritoriului prea neospitalier pentru a susține o largă populație. Practic, aproape toți cei 35 milioane de canadieni sunt condamnați să trăiască masați pe marginea sudică a țării.

O demografie problematică

Demografic, populația Canadei seamănă cu multe altele din lumea dezvoltată. În jurul anului 1965, canadienii au uitat (aparent) cum se fac copiii (Figura 1). Astfel că, demografia lor a scăzut în zona 0- 49 ani și s-a „îngroșat” în intervalul 50 – 64 ani, cel care este aproape de pensionare. Rata natalității în Canada a scăzut sub nivelele de înlocuire cu mult timp în urmă, și numai una dintre cele mai ridicate rate de imigrare din lume asigură menținerea unei creșteri pozitive a populației. În medie, peste 250.000 de oameni imigrează anual în Canada, adică aproape 1% din întreaga populație. În 2011, Canada avea peste 6,7 milioane de locuitori născuți în alte țări. Aceștia reprezentau 20,6% din întreaga populație, sau cea mai mare proporție printre țările G8.

Din păcate, chiar dacă această masă de noi-veniți ajută la menținerea populației în jur de 35 milioane, noii veniți contribuie mai puțin la ameliorarea profilului demografic distorsionat al țării.

Există o deosebire între emigranții care intră în Statele Unite și cei care ajung în Canada. În Canada nu poți intra pe jos, trebuie să economisești bani o vreme pentru bilete de avion sau de vapor. Dar în Statele Unite, mexicanii și mulți alții din America Centrală traversează granița cu piciorul, unii chiar de când sunt copii. De aici rezultă deosebirea: în timp ce emigranții din Canada au o vârstă medie de 32 de ani, cei care intră în SUA au doar 18 ani, dând astfel posibilitatea viitorilor cetățeni americani să contribuie mai mult timp la fondurile sociale, înainte de a începe să încaseze pensii.

Figura 1. Piramida populației Canadei în 2014. Se poate observa că vârstele dominante sunt cele cuprinse între 50-64 ani, aproape de pensionare. Sursa

Din Figura 1, se poate observa că avem de-a face cu o țară într-o stare de tranziție. Cei mai muți locuitori  sunt aproape de vârsta pensionării, ceea ce produce două efecte: 1. Canada are o structură financiară foarte solidă (bogată în capital) și 2. colectează cele mai mari venituri din taxe,  raportat la populația sa. Pe de altă parte, demografia Canadei se confruntă cu o rapidă rată de îmbătrânire din lume, cuplată cu o foarte mică rată de înlocuire a generațiilor. Vârsta medie în Canada este deja de 42 ani, una dintre cele mai bătrâne din lume. În 2025, demografia Canadei va fi aproape identică cu cea a Japoniei contemporane: 30% din populație va avea 60 și peste 60 ani, iar mai puțin de 25% se vă găsi în intervalul critic 20-39 ani.

Consecințele aceste demografii problematice se vor reflecta într-o situație cu repercusiuni dramatice: pe măsură ce țara va tranzita de la faza actuală (cu un număr relativ modest de pensionari) la faza următoare (cu o masivă populație încasând pensii),  structura financiară a Canadei  – în prezent, una dintre cele bogate în capital din întreaga lume, va suferi o transformare negativă, ajungând, probabil,  mult sărăcită în capital.

După acestă prezentare (chiar dacă e succintă), răsare o întrebare firească: Cum de mai există Canada, în ciuda perspectivelor sale geopolitice nefavorabile? În cel mai bun caz, Canada este instabilă și puțin flexibilă din punct de vedere geografic și politic. Iar economic, este doar unul din sateliții Statelor Unite. Însă un răspuns mai detaliat necesită să ne întoarcem din nou la geografie.

Canada – SUA: O geografie comună

Deși sunt sigur că mulți naționaliști canadieni vor contesta afirmația mea următoare, susțin că cel mai mare avantaj al Canadei decurge din proximitatea sa geografică și culturală cu Statele Unite. Circa 80% din populația canadiană poate ajunge în două ore cu mașina la granița americană[3]. Zona cea mai populată a Canadei – coridorul Hamilton-Toronto-Montreal- este situată pe singurul sistem navigabil al țării. Acest sistem nu este doar împărțit cu Statele Unite, asigurând un acces imediat la marile metropole Chicago, Milwaukee, Detroit și Buffalo, dar se varsă în Oceanul Atlantic imediat la nord de cea mai populată zonă a Americii (coasta estică).

Încă de la adoptarea, în 1867, a Constituției canadiene (The British North America Act), guvernul confederal s-a confruntat cu cel mai mare obstacol politic și de dezvoltare: lipsa unor legături fizice între diversele provincii. Nici în prezent, după cum am menționat deja, situația nu este exemplară. Dar s-au făcut eforturi de construire a unei infrastructuri funcționale. Și după 150 de ani, se poate vorbi despre o conectare deplină, dar nu între provinciile canadiene, ci cu Statele Unite! Cu alte cuvinte, Canada nu are nevoie să mențină o mare piață internă sau resurse financiare foarte dezvoltate, pentru că, din multe puncte de vedere, Canada a devenit deja o economie satelit a Statelor Unite. Pe măsură ce populația Canadei îmbătrânește, această relație va deveni tot mai unilaterală, mai strânsă și mai esențială pentru bunăstarea canadienilor.

Un alt avantaj al geografiei bilaterale este legat de securitate. Strategic, Canada este printre cei mai puternici aliați ai Statelor Unite și este singura, dintre toți aliații, care nu este amenințată de nicio altă țară (exclud posibile amenințări nucleare). De aici decurge un beneficiu semnificativ pentru canadieni: nu au nevoie să cheltuiască sume imense pentru a-și apăra suveranitatea, armata lor nedepășind 23.000 soldați activi (prin comparație, armata România cuprinde circa 90.000 oameni).

Instabilitatea națională a Canadei: Chestiunea Quebec

Geografia fracturată a Canadei prezintă provocări la adresa stabilității naționale mai mari decât demografia sau piețele. Cetățenii din Halifax au așa de puține puncte de contact în activitățile lor zilnice cu guvernul central din Ottawa, sau cu concetățenii lor din Toronto, ori Winnipeg or Vancouver, încât nu are sens edificarea unei centralizări puternice. Rezultatul a fost un model confederal de guvernare în care majoritatea deciziilor nelegate de apărare sau relații externe sunt luate la nivel provincial, nu național. Dar, în același timp, mișcările de secesiune din multe provincii (d. ex., Newfoundland și Labrador, Nova Scotia, Manitoba, British Columbia and Yukon, Saskatchewan, ori Alberta) au punctat periodic viața politică din Canada, subliniind, încă o dată, dacă mai era necesar, că stabilitatea națională rămâne un deziderat greu de îndeplinit.

De la începuturi însă, provocarea fundamentală la adresa stabilității națională canadiene a fost chestiunea Quebec. Cucerit de britanici în 1760, Quebec-ul francofon a fost o piatră de încercare permanentă pentru confederalismul canadian. Pentru că, dacă provincia francofonă reușește să-și declare independența[4], asta va însemna sfârșitul statului canadian, deoarece Quebecul controlează toate conexiunile transporturilor non-americane dintre cea mai populată provincie, Ontario, și bazinul atlantic. Pentru a evita falimentul, provinciile maritime nu vor avea altă soluție decât să caute acces cu Statele Unite, ducând la fracturarea Canadei în trei fragmente care vor avea puține legături unele cu altele.

Posibilitatea (legală) ca separatismul quebecoaz să câștige un nou referendum a fost mult timp și este și în prezent un pericol real pentru existența statului Canada. Presupun că cititorii mei cunosc suficiente detalii despre chestiunea Quebec pentru a nu le răpi momente prețioase cu lectura acestora. Aș dori doar să spun că Ottawa a înțeles foarte bine care este miza rămânerii provinciei francofone în confederația canadiană. Numai că, această „înțelegere” are un cost financiar considerabil: $16,1 miliarde, plătiți în 2013, administrației din Quebec pentru a rămâne în sistemul canadian. Ontario a fost capabil să producă acest volum de bani cu oarecare dificultăți, dar nu știu dacă cei 13,5 milioane de ontarezi, care i-au „mituit” pe cei numai 8 milioane de quebecoazi, au fost și foarte bucuroși s-o facă.

Complicând și mai mult situația descrisă, Ontario, ca întreaga Canadă, de altfel, îmbătrânește rapid. Peste puțini ani, mase largi de lucrători ontarezi se vor pensiona. Aceasta va reduce drastic posibilitatea guvernului național canadian de a colecta sume importante din Ontario. În plus, populația Quebecului îmbătrânește și mai repede, ceea ce va rezulta în sume mai mari plătite pentru a păstra țara compactă.

Instabilitatea națională a Canadei: Chestiunea Alberta

Alberta are o situație specială în confederația canadiană: datorită exploatărilor de hidrocarburi, provincia este considerată a fi Texasul Canadei, iar Calgary, un al doilea Houston. Datorită succesului fulminant al producției de energie din combustibili fosili din ultimele două decenii, venitul per locuitor în Alberta era $58.000 USD în 2013, iar cel de anul trecut a fost estimat la $88.000 USD. Numai Luxembourgul depășește venitul albertanilor. Alberta este așa de bogată în comparație cu celelalte provincii confederale, încât, începând din 2012, a devenit singuraprovincie din Canada care este un contribuitor net la bugetul național, cu peste $16 miliarde. În 2013, de exemplu, fiecare locuitor al Albertei a fost taxat în medie cu $6,000. Pe măsură ce populația Canadei îmbătrânește, taxele contribuabililor din Alberta vor crește disproporționat.

Și demografic, Alberta este non-Canada. Datorită exploziei sectorului energetic în economia provinciei, mulți tineri din întreaga Canadă și restul lumii[5] sunt atrași în Alberta, reducând astfel vârsta medie a provinciei și crescând nivelul profesional al forței de muncă locale[6]. Pe măsură ce deconectarea demografică și financiară dintre Alberta și restul țării crește, cetățenii Albertei – mai tineri, mai calificați și mai bine plătiți – vor fi forțați să plătească taxe tot mai mari guvernului din Ottawa pentru a compensa numărul crescând al canadienilor mai în vârstă, mai puțin calificați și mai prost plătiți.

Mișcarea separatistă, pentru independența Albertei, începută încă din anii 1930, a fost generată de înțelegerea faptului că provincia suferă enorm din punct de vedere economic cât timp mai rămâne în componența Canadei. Sutele de miliarde de dolari, scurși din economia Albertei și vărsați în visteria federală, pentru a suporta pe ceilalți concetățeni, sunt o rană nevindecată în psihicul populației locale. O serie de programe naționale – National Energy Program (NEP), Canadian Wheat Board sau Canada Pension Plan (C.P.P.) – au impus reglementări devastatoare asupra economiei Albertei, amenințând dezvoltarea ei viitoare. Nici reprezentarea politică a Albertei nu este satisfăcătoare, adică pe baza venitului per locuitor și a contribuțiilor la bugetul țării.

Datorită lipsei infrastructurii necesare și a rafinăriilor, țițeiul extras în Alberta nu poate fi exportat peste sau înconjurând Munții Stâncoși în portul Vancouver. În plus, autoritățile din British Columbia au cerut drepturi de tranzit mai mari decât valoarea efectivă a petrolului exportat! Această situație obligă pe producătorii din Alberta să-și pompeze prin conducete aproape tot petrolul extras în Midwest-ul american, o zonă înconjurată de bazine cu argile petrolifere și gazeifere din Dakota de Nord, Colorado, Texas, Oklahoma, Michigan, Ohio și Pennsylvania. Practic, Alberta este forțată să-și vândă petrolul pe o piață saturată deja, la prețuri de discount de $20-$40/baril. Iar, colac peste pupăză, marea speranță de exportare a țițeiului din nisipurile petrolifere (tar sands) prin conducta Keystone XL către rafinăriile din Golful Mexic, a fost distrusă de refuzul administrației Obama de a permite construcția oleoductului pe teritoriul american.

Pe scurt, Alberta este nemulțumită de tratamentul fiscal impus de guvernul central, de lipsa unei puteri mai mari în luare deciziilor, ca și de sub-valorificarea resurselor ei energetice datorită lipsei piețelor și infrastructurii necesare.

În timp ce Quebecul – și aproape tot restul Canadei – au nevoie de Alberta ca să-și mențină standardul lor de trai, albertanii nu au nevoie acum să fie o parte a Canadei pentru a și-l menține pe a lor. De aici decurge o altă rațiune pentru separare și declararea independenței Albertei.

Va fi viabil noul stat?

Personal, nu cred că Alberta o va duce mult mai bine dacă se va rupe de Canada. O monedă națională, bazată pe producția de energie, va atinge valori care vor determina sectorul agricol, urmat repede de celelalte, să se prăbușească. Practic, Alberta independentă ar deveni un fel de Kuwait cu climă rece, în care toți cetățenii vor depinde de un singur sector economic, în timp ce tot restul existent, atrofiindu-se, va trebui importat. Chiar dacă producția de cereale a noului stat va supraviețui, Alberta, neavând ieșire la mare, va fi obligată să-și exporte grânele prin sau pe după Munții Stâncoși către porturile din British Columbia sau să le trimită, tranzitând Statele Unite, către portul New Orleans. După care, ocolind globul, va căuta piețe de desfacere, concurând intens cu exporturile de cereale americane.

Teoretic, Alberta ar avea o soluție ingenioasă pentru problema sa separatistă: Unirea cu Statele Unite ale Americii!!!

Multe dintre problemele economice, financiare, monetare și chiar politice ale Albertei, ar putea fi nu mai rezolvate, ba chiar incorporate în avantajele competitive rezultate dintr-o posibilă unire cu SUA: ameliorarea nevoilor de forță de muncă, prin infuzia de experți în industria petrolului formați în SUA; incorporarea producției de cereale în sistemul american de comerț și acces la piețe de desfacere; garantarea investițiilor Albertei prin acces nelimitat și nerestrâns la piețele de capital americane; aprobarea unor largi proiecte de infrastructură, precum conducta Keystone XL, pentru că nu va mai fi nevoie de acorduri internaționale etc.

Ca stat american, Alberta va fi nu doar cel mai bogat din uniune, dar va avea o economie diversă și bine finanțată, care va stârni invidia foștilor concetățeni. Întrebarea este: Vor face albertanii schimb de țară? Răspunsul este greu de dat pentru cine nu trăiește acolo. Canadienii, printre care mulți locuitori din Alberta, se consideră non-americani. Dar dacă ne uităm la ascensiunea rapidă a Partidului Wildrose Alliance, vedem că lucrurile s-au mai schimbat între timp. La alegerile legislative din 2012, Wildrose a câștigat 17 locuri din 87, devenind al doilea partid parlamentar și opoziția oficială din Alberta.

Dacă secesiunea Albertei va avea loc, Canada se va dizolva rapid ca stat. Provinciile British Columbia și Yukon vor fi separate de restul teritoriului țării. Ele nu vor avea altă soluție decât să-și declare propria independență sau să urmeze exemplul Albertei. Cine va urma? Probabil, Sasketchewan, cea mai tânără și bogată provincie după Alberta (are un venit per locuitor mai mare decât al Elveției). Pe baza principiului dominoului, ar putea urma Quebec și provinciile maritime. După care, Canada va însemna, probabil, doar Ontario și Manitoba.

Concluzii

Factorii geopolitici descriși mai sus descriu situația unei țări cu o geografie nefavorabilă, o climă neospitalieră, aflată într-o tranziție demografică prin care ca crește substanțial procentajul pensionarilor, și, care, în plus, se confruntă cu instabilitate națională datorată tendințelor secesioniste a unor provincii-cheie.

Din punctul meu de vedere, Canada nu întrunește toate condițiile de a fi considerată o mare putere.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Peter Zeihan, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, 2014, Twelve, New York – Boston.

NOTE __________________________________

[1] De ce este America o super-putere? Despre rolul geografiei și geologiei

[2] Gluma favorită a unui fost student de-al meu de la Iași, locuind actualmente în Toronto, este aceasta: Anul trecut, vara a căzut aici într-o miercuri.

[3] De multe ori, parcându-mi mașina în garajul de la Metropolitan Opera din New York, am remarcat mașini cu numere de Quebec. Pentru iubitorii de operă de cea mai bună calitate, nicio distanță nu e prea mare J

[4] La referendumul secesiunii din 1995, procentajul obținut a fost foarte aproape de câștig.

[5] Cei mai buni studenți ai mei de la Iași pot fi întâlniți în Calgary și Edmonton.

[6] Părinții actualului candidat prezidențial Ted Cruz (tatăl, emigrant din Cuba; mama, emigrantă din SUA) au lucrat cu succes în industria de petrol a Albertei.

De aici:

http://www.contributors.ro/economie/de-ce-nu-este-canada-o-mare-putere-o-explicație-geopolitica/

 



Categories: Articole de interes general

2 replies

  1. In anul 1907, Constantin Brancusi paraseste atelierul unde lucra al unui renumit sculptor francez.
    Intrebat fiind de ce a plecat, Brancusi a raspuns:
    “Nimic nu se poate inalta la umbra marior arbori”

    Referindu-ne la ” mare putere” , asezarea geografica a Canadei confirma citatul de mai sus !

    PS. putini cred ca au stiut : statul Alberta are nivelul de trai cel mai ridicat din Canada,depasind chiar Elvetia !

  2. Scutul Canadian cu o vârstă cuprinsă între 2,5 – 4,2 miliarde de ani ??
    Mai înțelege cineva ceva ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: