Necredința oamenilor nu poate bloca planurile lui Dumnezeu.

În aceste ultime capitole din Faptele Apostolilor vom vedea cum necredința iudeilor și nepăsarea romanilor nu fac altceva decât să împlinească planului divin. Dumnezeu l-a folosit pe Claudius Lisias ca să-i salveze viața lui Pavel în curtea Templului și ca să-l ducă teafăr la Cezarea. Dumnezeu l-a folosit pe vicleanul Felix ca să-l țină pe apostol doi ani departe de furia ucigașă a iudeilor. Iar acum, Dumnezeu îi va folosi pe Festus și pe Agripa ca să-l trimită pe Pavel la Roma, pe cheltuiala Imperiului și însoțit de o foarte favorabilă recomandare.

Ce vom spune despre Festus?

Nimeni n-a spus că este ușor să fi guvernator în Palestina! Nefamiliarizat cu religia și cultura localnicilor, Festus a trebuit să afle pe pielea lui cât de greu se rezolve ițele unei afaceri evreiești. Ca un novice (neofit) în probleme evreiești, Festus s-a rezemat mult pe părerile celor din jurul său. În capitolele 25 și 26, citim că Festus s-a lăsat influențat: (1) de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12, (2) de împăratul Agripa – 25:13-22, dar a refuzat să se lase influențat de apostolul Pavel – 25:23 – 26:32.

a. Festus s-a lăsat influențat de conducătorii evrei – Fapte 25:1-12

Festus a fost un om cu spiritul datoriei și cu o dorință sinceră de a face ceea ce este bine. Probabil că s-a mirat cum de a fost posibil ca apostolul Pavel să fie ținut timp de doi ani în temnița din Cezarea, fără ca Felix să aibă în scris o învinuire serioasă împotriva lui. Metodic, el s-a apucat personal să rezolve această problemă.

Atitudinea și răspunsul lui Festus le spune evreilor ceva despre maniera în care își va exercita el autoritatea: va fi binevoitor, dar nu va face compromisuri. Dreptatea aplicată de el va fi una romană, nu una evreiască, iar scaunul de judecată nu va fi în Ierusalimul religios, ci în Cezarea imperială.

După o scurtă vizită protocolară la Ierusalim, în prima zi după ce s-a întors la Cezarea a poruncit ca apostolul Pavel să fie adus înaintea lui.

,,Doi ani au trecut astfel; şi în locul lui Felix, a venit Porcius Festus. Felix a vrut să facă pe placul iudeilor şi a lăsat pe Pavel în temniţă.

Festus, când a venit în ţinutul său, după trei zile s-a suit de la Cezareea în Ierusalim.  Preoţii cei mai de seamă şi fruntaşii iudeilor i-au adus plângere împotriva lui Pavel. L-au rugat cu stăruinţă şi i-au cerut, ca un hatâr pentru ei, să trimită să-l aducă la Ierusalim. Prin aceasta îi întindeau o cursă, ca să-l omoare pe drum. Festus a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi că el însuşi are să plece în curând acolo.

„Deci”, a zis el, „cei mai de frunte dintre voi să se coboare împreună cu mine şi, dacă este ceva vinovat în omul acesta, să-l pârască.” Festus n-a zăbovit între ei decât opt sau zece zile, apoi s-a coborât la Cezareea. A doua zi, a şezut pe scaunul de judecător şi a poruncit să fie adus Pavel“ (Fapte 24:27 – 25:6)

Pentru că știm deja foarte bine care a fost situația, Luca a găsit cu cale să ne dea doar un rezumat acuzele evreilor și pledoaria de apărare rostită de Pavel înaintea lui Festus.

,,Când a sosit Pavel, iudeii, care veniseră de la Ierusalim, l-au înconjurat şi au adus împotriva lui multe şi grele învinuiri, pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” (Fapte 25:8).

Veniți la Cezarea, liderii evrei s-au dat într-un trist spectacol. Nimic din învinuirile aduse de acuzatorii apostolului n-a stat în picioare, așa că Festus a catalogat cazul lui Pavel drept o problemă religioasă, nu una politică. Dorința lui de a câștiga respectul și suportul conducătorilor poporului pe care a venit să-l guverneze l-a îndemnat să le facă pe plac și să li-l dea în mâini spre Ierusalim. Luca este atent să mențineze în toate aceste ,,judecăți“ anterioare aceleia din Roma, apostolul Pavel n-a fost acuzat de autoritățile romane, ci doar de fanaticii religioși de la Ierusalim:

Festus, care voia să capete bunăvoinţa iudeilor, drept răspuns a zis lui Pavel: „Vrei să te sui la Ierusalim şi să fii judecat pentru aceste lucruri înaintea mea?” (Fapte 25:7-9).

Întrebarea lui Festus îi dă ocazia lui Pavel să publice un adevăr istoric: urmașii Domnului Isus sunt mai în siguranță la Roma, decât la Ierusalim! Apostolul Neamurilor, convins că va fi ucis de compatrioții săi evrei în drum spre Ierusalim a făcut atuni un lucru de o semnificație providențială majoră, profitând de cetățenia lui romană, Pavel s-a pus sub protecția Romei!

,,Pavel a zis: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.”  Atunci, Festus, după ce s-a chibzuit cu sfetnicii lui, a răspuns: „De Cezar ai cerut să fii judecat, înaintea Cezarului te vei duce” (Fapte 25:10-12).

Expresia folosită de Pavel a fost una foarte bine cunoscută: ,,Cer să fiu judecat de Cezar!“ (,,Appello Cesar!“- lat.) Orice cetățean roman avea dreptul să fie scos din tenebrele compromisurilor din curților locale și facă apel, cerând să fie adus în civilizata Romă pentru a i se face dreptate. Procedura există și astăzi în justiție, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, trăim încă sub umbra Atenei și a Romei. Și astăzi, cei nemulțumiți de cum au fost tratați de un anumit tribunal pot face ,,apel“ la o Curtea Supremă.

În răspunsul lui Pavel există însă și altceva, un fel de reproș voalat. Apostolul îi atrage atenția guvernatorului că i se face o nedreptate când este dat în mâinile celor gata să-l sfâșie:

,,Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine. Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor“.

Este o învinuire gravă la adresa lui Festus. Probabil că asta i-a făcut să caute să scape de el și să-l trimită mai bine la Roma. Soluția propusă de Pavel i-a surprins probabil pe toți cei implicați. Prietenii și-au văzut năruite speranțele ca apostolul să revină în mijlocul lor, iar dușmanii și-au văzut a doua oară dejucat planul lor diabolic. Festus s-a văzut obligat să-și recunoască neputința. O trimitere la Roma reprezenta și o mică înfrângere personală. De aceea, în această decizie, Festus îl va angaja bucuros și pe împăratul Agripa.

De ce a cerut apostolul Pavel să fie judecat la Roma? Pe vremea aceea, la Roma domnea Nero (A.D. 54-68). Pare ciudat că apostolul Pavel a ales să-și pună viața în mâinile acestui descreierat, dar criza în care se afla nu-i lăsa o altă portiță de scăpare. Pe deasupra mai era și o problemă de credință. Domnul i se arătase și-l înștiințase că va trebui să depună mărturie despre El la Roma (Fapte 23:11). Ce nu i se spusese apostolul era că va ajunge la Roma pe cheltuielile … imperiului.

Oricum, Nero nu ajunsese încă în partea a doua a periodei sale de domnie, când a depășit orice limită. În primii ani de domnie, cezarul Nero s-a aflat sub influența filosofului stoic Seneca și a prefectului gărzii pretoriene, Afranius Burrus. Au fost anii buni ai domniei lui Nero, resimțiți de întreaga cetate ca o ,,epocă de aur“. Nero încă nu o luase de nevastă pe Poppaea, caracterizată de istoricul Iosif Flavius drept ,,o femeie religioasă“ (Antiquities 20:195). Ea a fost o prietenă a evreilor și ar fi fost în stare să-l facă pe Nero să-l pedepsească cu moartea pe acest ,,tulburător al religiei iudaice“.

Politica imperiului față de creștini s-a schimbat după anul 62 d.Ch. Seneca s-a pensionat. Barrus a murit. Nero a divorțat de Octavia și s-a căsătorit cu Poppaea. Ultimii cinci ani de domnie ai lui Nero au fost teribili pentru toți supușii lui. În 64 d.Ch., într-un acces de nebunie, Nero a dat foc Romei, dar a dat vina pe ,,creștini“, pe care și așa nu-i iubea nimeni. Când Pavel a cerut să fie dus la Roma, nimic din toate acestea nu se întâmplaseră încă.

Dorința de a le arăta bunăvoință celor din conducerea lui Israel era cât pe aici să-l facă pe Festus complice la un asasinat. Bunăvoința lui Festus față de evrei, aflat la început de mandat, n-a fost deci nici ,,bună“ și nici ,,voință“, pentru că l-a pus în situația de a fi manevrat de reaua voință a evreilor.

Ispita de a face pe placul oamenilor ne paște pe toți, nu numai pe Festus. Și Pavel a avut de luptat cu ea. Iată cum a biruit-o el:

Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos“ (Gal. 1:10).

Și iată cum trebuie să treacă acest examen toți cei care se află în slujirea creștină:

,,Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima“ (1 Tesaloniceni 2:4 ).

Întâmplarea ne lasă însă și o învățătură pozitivă: Dumnezeu se ține de cuvânt și-Și împlinește promisiunile! ,,Cum“ și le împlinește este o altă problemă.

În viața și slujirea lui Pavel, călăuzirea divină s-a împlinit mai mult în ceea ce privește comunicarea scopului sau rezultatului unui eveniment, nu și în ceea ce privește căile, mijloacele prin care se va ajunge acolo. Apostolul Pavel a trebuit să-și întrebuințeze în măsuri egale și credința și rațiunea. Călăuzirea divină nu l-a transformat pe Pavel într-un fel de robot rudimentar, chemat doar să împlinească mecanic niște comenzi foarte bine precizate. Voia lui Dumnezeu i-a fost descoperită doar parțial și numai progresiv, lăsându-l adesea să-și întrebuințeze toată înțelepciunea unei minți luminate de Duhul Sfânt. În celebrele vorbe rostite de cineva: ,,Voia lui Dumnezeu nu este o hartă, ci doar o busolă“.

Și încă ceva. Unii dintre noi se așteaptă ca promisiunile lui Dumenzeu să se împlinească imediat, în mod supranatural, dar ele își au ceasul lor și vremea lor potrivită. În loc să intervină direct, vizibil, Dumnezeu preferă să declanșeze ceea ce teologii numesc ,,providență divină“. Aceasta înseamnă că, în aparență, evenimentele își urmează cursul normal, iar oamenii au libertatea să facă oricum voiesc. Nu e de mirare că împlinirea promisiunilor pare adeseori imposibilă sau cel puțin improbabilă. Festus rămâne Festus, mai marii iudeilor rămân mai marii iudeilor, apostolul Pavel rămâne apostolul Pavel, dar prin ei, pe lângă ei și deasupra lor lucrează această extraordinară providență divină. Dumnezeu face ca ,,toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc și anume spre binele binele celor ce sunt chemați după planul Său“ (Rom. 8:28).

Un alt lucru surprinzător este că împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu pare adesea că atârnă doar de un singur fir de ață. Apostolul Pavel a tremurat pentru viața lui, a trebuit să se apere cu toată iscusința în curtea de judecată și să vadă alarmat cum intrigile iudeilor erau cât pe aici să-l tragă pe Festus de partea lor. Uneori, când împlinim planurile lui Dumnezeu, ne trec toate transpirațiile … Dar tocmai atunci vin și cele mai mari ocazii de mărturie creștină! De ce a trebuit apostolul Pavel să ,,piardă“ doi ani de viață în închisoarea de la Cezarea și să fie de două ori în primejdia de a fi linșat de iudei? Răspunsul îl vom primi numai în capitolul 26 al cărții, când îl vom vedea pe apostol predicând în fața celei mai selecte audiențe din Israel. În izolarea temniței din Cezaream Pavel făcea de fapt anticameră pentru sala de audiențe ca să aibă apoi șansa unică de a vesti Evanghelia unor oameni cu care nu s-ar fi putut întâlni în nici un alt fel de circumstanțe, oricât și-ar fi dat el silința.

b. Festus s-a lăsat influențat de împăratul Agripa – Fapte 25:13-22

,,După câteva zile, împăratul Agripa şi Berenice au sosit la Cezareea, ca să ureze de bine lui Festus. Fiindcă au stat acolo mai multe zile, Festus a spus împăratului cum stau lucrurile cu Pavel şi a zis:

„Felix a lăsat în temniţă pe un om împotriva căruia, când eram eu în Ierusalim, mi s-au plâns preoţii cei mai de seamă şi bătrânii iudeilor şi i-au cerut osândirea. Le-am răspuns că la romani nu este obiceiul să se dea nici un om, înainte ca cel pârât să fi fost pus faţă cu pârâşii lui şi să fi avut putinţa să se apere de lucrurile de care este pârât.

Ei au venit deci aici şi, fără întârziere, am şezut a doua zi pe scaunul meu de judecător şi am poruncit să aducă pe omul acesta. Pârâşii, când s-au înfăţişat, nu l-au învinuit de nici unul din lucrurile rele pe care mi le închipuiam eu.  Aveau împotriva lui numai nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel spunea că este viu. 

Fiindcă nu ştiam ce hotărâre să iau în neînţelegerea aceasta, l-am întrebat dacă vrea să meargă la Ierusalim şi să fie judecat acolo pentru aceste lucruri. Dar Pavel a cerut ca pricina lui să fie ţinută ca să fie supusă hotărârii împăratului şi am poruncit să fie păzit până ce-l voi trimite la Cezar.”

Agripa a zis lui Festus: „Aş vrea să aud şi eu pe omul acela.”
„Mâine”, a răspuns Festus, „îl vei auzi.” (Fapte 25:13-22)

Personajele regale din Israel apar în text fără o prezentare corespunzătoare. Ca să aflăm mai mult despre ele, trebuie să facem apel la cărțile istoricului Iosif Flavius. Cine au fost deci acest împărat Agripa și cine a fost această Berenice?

Se spune că o poză face cât o mie de cuvinte. Iată mai jos o schiță a arborelui genealogic al stufoasei familii a ,,Irozilor“, din care au făcut parte Agripa și Berenice:

Și iată ce ne spune Iosif Flavius și alți istorici despre acești ,,idumeni“, ajunși paradoxal și ironic să hotărască soarta celor din Israel:

,,Profeția lui Dumnezeu despre totala distrugere a Edomului (Ioel 3:19) s-a împlinit în secolul I dinaintea erei creștine. Până atunci, edomiții veniseră din ,,muntele lui Edom“ și se așezeraseră în câmpiile Hebronului, înlocuindu-i pe evreii duși în captivitatea Babilonului. Ei au prosperat mult, provincia fiind numită timp de aproape patru sute de ani, atât de greci cât și de romani, nu ,,Iudeia“, ci ,,Idumeia“. Strabo, un istoric din vremea Domnului Isus, susține că idumeini, numiți de el Nabataieni, alcătuiau majoritatea populației din sudul și vestul Iudeii. Dar ei au fost cuceriți în secolul I de evrei, însuflețiți de recentele victorii asupra cotropitorilor greci. Evreii nu i-au masacrat pe idumeni,ci i-au ,,asimilat“, lăsându-i să trăiască alături de ei și să le împrumute obiceiurile și religia. Unul dintre ei, folosind metode iscusite a ajuns apoi să fie ,,indispensabil“ conducătorilor evrei în relațiile lor cu puternica Romă.

Când Israelul este invadat de parți, popor rivali ai Romei, Irod, pentru că acesta îi era numele, scapă și fuge la Roma, unde convinge senatul roman să-i acorde titlul de “Rege al evreilor”, angajându-se să aducă Iudeea înapoi sub stăpânire romană. Se reîntoarce în Israel și, începând din Galileea, cucerește regiune după regiune până ce ajunge, după numai trei ani, reușește să fie stăpân peste tot. Împreună cu noua sa soție Mariamne, nepoata lui Hircanus, care îi legitimează dreptul la domnie, Irod se proclamă ,,rege al iudeilor“. Cu acest Irod cel Mare, ne întâlnim în Evanghelia lui Matei. El este domnitorul gelos care, amenințat de nașterea ,,regelui de curând al iudeilor“, poruncețte uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească din zona Betleemului (Mat. 2:1-23).

Așa cum arată schița de mai sus, după moartea regelui Irod cel Mare, cezarul roman Augustus (19 î.Cr.-14 d.Cr.) a împărțit regatul evreu între patru dintre copiii lui Irod cel Mare: Aristobul, Arhelau, Antipas și Filip. Aristobul a fost tatăl lui Irod Agripa și bunicul lui Irod Agripa II înaintea căruia a stat apostolul Pavel. Ceilalți doi copii ai lui Irod Agripa I au fost Irod Agripa II, Berenice și Drusila.

În Faptele Apostolilor ne întâlnim cu toată această familie de conducători idumeni. Irod Agripa I este cel care l-a omorât pe apostolul Iacov (Fapte 12:1-2) și a murit mâncat de viermi (Fapte 12:20-23). Drusila, fata lui mai mică a fost nevasta lui Felix (24:24)și, iar împreună cu Berenice, au fost surorile singurului copil de parte bărbătească, numit în mod automat, Irod Agripa II. Berenice i-a fost chiar mai mult decât o simplă soră. Relația lor imorală a scandalizat lumea de atunci. Nebădăioasa Berenice a avut mai târziu și o aventură cu Titus, generalul roman venit să distrugă Ierusalimul și să pună capăt unei răscoale evreiești. Beatrice s-a visat chiar împărăteasă la Roma, dar trecutul ei imoral au făcut ca poporul roman să-i interzică titlul de soție a împăratului lor. Acest Agripa II cu care are de a face Pavel a fost ultimul ,,rege“ din controversata dinastie a ,,Irozilor idumeni“.

Când Agripa, a murit, Agripa II avea doar șaptesprezece ani și se afla pe la Roma ca să-și desăvârșească educația. Romanii l-au considerat prea plăpând ca să conducă Iudea, un ținut frământat continuu de tot felul de răscoale, așa că au numit drept conducător pe un guvernator roman. Mai târziu, tânărului ,,împărat“ i-a fost dată autoritatea de a-l numi pe Marele Preot și de a administra un mic ,,regat“ într-o regiune din nordul Israelului, care corespunde cu Libanul de astăzi. De acolo au venit ei la Cezarea ca să-i ureze de bine noului guvernator, Festus.

El a venit însoțit de Iulia Berenice, sora lui, cu care trăia în concubinaj. Tânărul deprinsese, după câte se vede, toate ,,libertățile morale“ ale emancipaților de la Roma.

(Vezi Josephus, BJ 2.217, 220-21, 310-14, 333-34, 405, 426, 595; Ant. 19.276-77, 354; 20:104, 143, 145-146; Life 48.119, 180-81, 343, 355; Juvenal, Satire 6.156-60; Tacitus, Histories 2.2; Suetonius, Titus 7.1; Dio Cassius, History 65.15; 66.18; also G.H. Macurdy, ‘Julia Berenice,’ AJP 56 (1933), pp. 246-53.” Bruce, p. 457, fn. 26.).

Cu toate aceste cunoștințe în minte, ne dăm seama că Festus acceptă influența lui Agripa pentru că guvernatorul roman își arată respectul pentru împăratul de drept al evreilor. Ca proaspăt venit în acest colț de lume, Festus recunoaște autoritatea lui Agripa în probleme legate de religia iudeilor.  Este deci normal ca Festus să se lase influențat de Agripa și în problema lui Pavel.

c. Festus nu se lasă influențat de apostolul Pavel – Fapte 25:23 – 26:32

Festus îl cheamă deci pe apostolul Pavel la o ,,audiență“ regală, la care participă nu numai Agripa și Berenice, ci și întreaga protipendată din Cezareia:

,,A doua zi deci, Agripa şi Berenice au venit cu multă fală şi au intrat în locul de ascultare împreună cu căpitanii şi cu oamenii cei mai de frunte ai cetăţii. La porunca lui Festus, Pavel a fost adus acolo“ (Fapte 25:23).

Înainte de a vedea ce influență au avut cuvintele lui Pavel asupra celor prezenți, trebuie să menționăm alte câteva lucruri despre această ,,audiență“.

Prima observație este că mărturia depusă de apostolului Pavel înaintea lui Festus și Agripa nu mai reprezintă un act jurudic de apărare, ci o proclamare curajoasă a Evangheliei. Apostolul știe că traseul său a fost hotărât deja din clipa în care apelul său de a fi judecat de Cezar a fost acceptat. Pavel nu mai este preocupat de soarta lui, ci de soarta celor care-l ascultă. Este o întâlnire ,,neoficială“, nu un act juridic.

Cea de a doua observație este că apostolul Pavel și-a dat seama fără îndoială de această extraordinară ocazie hotărâtă de providența divină de a sta înaintea unei asemenea audiențe auguste. Luca ne spune că, pe lângă guvernatorul Festus, împăratul Agripa și Berenice, de față au fost și alți comandați romani, precum și un număr frumos din oamenii de frunte din Cezarea. Apostolul și-a dat seama că Cel care îi convocase pe toți la un loc nu fusese Festus, ci însuși Dumnezeu. Și asta nu ca să evalueze vinovăția sau nevinovăția unui creștin, ci pentru ca fiecare să-și evalueze starea înaintea lui Dumnezeu.

Evanghelizarea cestor demnitari s-a făcut nu ,,în ciuda faptului“ că era oameni măcinați de vicii și păcate, ci ,,tocmai pentru că erau“ astfel de oameni. Evenimentul este o demonstrație a harului divin și a dorinței lui Dumnezeu de a da o șansă tuturor oamenilor. Înaintea lui și ,,cei mici“ și ,,cei mari“ au același preț (Fapte 26:22). Și cei neînsemnați și cei înălțați în dregătorii au nevoie de aceeași salvare de la pierzare veșnică.

Evanghelia adusă de Domnul Isus a pătruns până în palatele regești și a salvat oameni din familiile regale. Apostolul Pavel vorbește în altă parte de ,,sfinții din casa Cezarului“ (Filipeni 4:22). Aceia n-au fost slujitori de casă, cum se crede pe alocuri, ci rude din familia Cezarului. Expresia ,,casa Cezarului“ nu se referă la clădirea în care locuia Cezarul, ci la oameni înrudiți prin legături de sânge. ,,Casa Cezarului“ este folosit aici în același sens în care au fost amintite și alte ,,case“: ,,casa lui Ștefana“ (1 Cor. 16:15), ,,casa lui Onisifor“ (2 Tim. 1:16), ,,casa lui Israel“ (Fapte 2:36), ,,casa lui Aristobul“ (Rom. 10:10), ,,casa lui Narcis“ (Rom. 10:11).

A treia observație este că apostolul are în sfârșit ocazia să mărturisească despre Christos fără bruiajul unei prezențe evreiești care să-l conteste. De la prinderea sa pe treptele Templului din Ierusalim, este pentru prima oară când Pavel poate vorbi cursiv, fără să fie contrazis și întrerupt de alții.

În cuvântul său de introducere, Festus stabilește necesitatea audienței și-i dă credit lui Pavel pentru că numai un om care se știe nevinovat poate îndrăzni să ceară să fie judecat la Roma:

,,Atunci, Festus a zis: „Împărate Agripa şi voi toţi care sunteţi de faţă cu noi, uitaţi-vă la omul acesta, despre care toată mulţimea iudeilor m-a rugat în Ierusalim şi aici, strigând că nu trebuie să mai trăiască. Fiindcă am înţeles că n-a făcut nimic vrednic de moarte şi fiindcă singur a cerut să fie judecat de Cezar, am hotărât să-l trimit. Eu n-am nimic temeinic de scris domnului meu cu privire la el, de aceea l-am adus înaintea voastră, şi mai ales înaintea ta, împărate Agripa, ca, după ce se va face cercetarea, să am ce scrie. Căci mi se pare fără noimă să trimit pe un întemniţat, fără să arăt de ce este pârât” (fapte 25:24-27).

Ca unul cu cel mai mare rang din cei prezenți, împăratul Agripa îi face semn lui Pavel că poate începe să se apere. Puțin știa el că în loc de apărare, apostolul va dezlănțui asupra lui un atac îndrăzneț. Agripa un om cu vaste cunoștințe religioase. Aceasta poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. Cunoștințele acumulate, dar nepuse în practică, aduc o și mai mare osândă asupra celui care le are, Dar, să nu anticipăm …

,,Agripa a zis lui Pavel: „Ai voie să te aperi!” Pavel a întins mâna şi a început să se apere astfel: „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei, căci tu cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi neînţelegerile lor. De aceea, te rog să mă asculţi cu îngăduinţă“ (Fapte 26:1-3).

Observăm repede că această a treia descriere despre convertirea lui Pavel pe drumul Damascului este ,,altfel“ decât celelalte două. Ea este centrată pe învierea Domnului Isus ca împlinire a profețiilor despre ,,nădejdea“ mesianică a copiilor lui Israel. Secțiunile discursului sunt foarte ușor de distins. Pavel începe prin a se prezenta ca un fost ,,prigonitor“ al nădejdii lui Isurael, continuă prin a prezenta evenimentul prin care s-a întâlnit cu nădejdea lui Israel pe drumul Damascului și încheie prin a-și justifica astfel râvna cu care a ajuns acum un predicator înfocat la împlinirii nădejdii lui Israel. Apostolul ține seamă că vorbește unei audiențe mixte, în care sunt oameni cu grade diferite de familiarizare cu religia evreilor. De aceea el își alege cuvintele cu grijă, construind eșafodajul unei mărturii care să-i cheme la pocăință și la credința salvatoare în Christos pe toți cei prezenți.

Pavel începe prin a se prezenta drept un evreu râvnitor pentru religia străbună, dat acum în judecată doar pentru că propovăduia împlinirea ,,nădejdii“ mesianice. Apostolul este atent să se prezinte drept un evreu bun căzut victimă unor dispute religioase.

,,Viaţa mea, din cele dintâi zile ale tinereţii mele, este cunoscută de toţi iudeii, pentru că am petrecut-o în Ierusalim, în mijlocul neamului meu. Dacă vor să mărturisească, ei ştiu de la început că am trăit ca fariseu, după cea mai îngustă partidă a religiei noastre. Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte. Pentru această nădejde, împărate, sunt pârât eu de iudei!“ (Fapte 26:4-7).

Tema ,,nădejdii“ este un subiect principal în pledoariile de apărare ale apostolului (23:6; 24:15; 26:6-; 28:20). Ea se referă la faptul că toate făgăduințele minunate din profețiile făcute de Dumnezeu pentru Israel în Vechiul Testament și-au așteptat împlinirea și s-au împlinit acum în Isus Mesia.  Este absurd, spune Pavel, ca numai el să fie acuzat și pedepsit pentru cea ce aveau drag toate cele douăsprezece seminții ale lui Israel!

,,În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „Da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1:20).

Pentru cei nefamiliarizați cu conceptul despre înviere, apostolul construiește un pod de simpatie, mărturisindu-și propria lui slăbiciune în această problemă, iar apoi le istorisește evenimentul care i-a schimbat total convingerile:

,,Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii? Şi eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine. În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă“ (Fapte 26:8-12).

Pavel ține să le istorisească în amănunt întâmplarea de pe drumul Damascului ca să le arate că realitatea convertirii lui n-a fost doar un ,,moft“. Convingerile lui au fost schimbate în urma unor evenimente dramatice. Ele n-au venit împotriva credinței lui ca fariseu, ci au fost singura împlinire normală a lor, consecința credincioșiei lui față de cele scrise în Scipturi. Prin aceasta, apostolul prezintă creștinismul ca o mișcare legată organic cu iudaismul străvechi:

,,Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui. Am căzut cu toţii la pământ, şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: ,,Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.“

,,Cine eşti, Doamne?“ am răspuns eu.
Şi Domnul a zis: ,,Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi“ (Fapte 26:13-18).

Mesajul lui Pavel este că străvechea credință a evreilor (în înviere) a fost validată acum de Dumnezeu prin faptul că L-a înviat din morți pe acest ,,om“, indicând tuturor că El este Mesia, Cel rânduit pentru iertarea și salvarea tuturor celor care-și pun nădejdea în El, nu numai evrei, ci și dintre Neamuri.

Este singura ocazie în care Pavel spune că Isus Christos i-a vorbit ,,în limba evreiască“ (26:14), pronunțându-i numele în felul specific evreiesc ,,Saoul, Saoul“. Lumina extraordinară de care a fost orbit a fost ceva ,,supranatural“, ,,o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui“. Nu încăpea nici o îndoială, Cel care I se arătase pe drumul Damascului era Isus cel înviat din morți, dovedit prin aceasta că este ,,Christosul“ cel așteptat în lume (Ioan 6:14).

Apostolul își motivează propovăduirea acestei ,,vești bune“ ,,din cauza“, nu ,,împotriva“ credinței și educației lui evreiești. Pavel le dă de înțeles celor prezenți că ,,evanghelia“ creștinilor este o continuare firească a iudaismului Vechi Testamental, iar ceea ce face el ca pe o continuare a ,,râvnei“ pe care a avut-o odinioară ca fariseu:

,,De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea şi la neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. Iată de ce au pus iudeii mâna pe mine în Templu şi au căutat să mă omoare. Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu, am rămas în viaţă până în ziua aceasta şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că, după ce va fi Cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi neamurilor” (Fapte 26:19-23).

Cuvântările lui Pavel nu le lăsau ascultătorilor decât două răspunsuri posibile, acceptare sau agresare. Este foarte trist că Festus, care s-a lăsat așa de ușor influențat de iudeii de la Ierusalim și de Agripa, a ales calea a doua. Vizat personal de mesajul lui Pavel, ,,neofitul“ pus pentru prima dată în contact cu Evanghelia alege să o refuze. De regulă, când nu ne place mesajul, îl atacăm pe mesager și așa a făcut și Festus:

,,Pe când vorbea el astfel, ca să se apere, Festus a zis cu glas tare: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (Fapte 26:24).

Netulburat de intervenția lui Festus, apostolul i se adresează împăratului Agripa, pe care-l pune în fața unei dileme inevitabile. Pe de o parte, dacă Agripa credea cu adevărat într-un Dumnezeu care împlinește profețiile, el trebuia acum să-L accepte pe Domnul Isus ca Mesia. Pe de altă parte, dacă refuza să-L accepte pe Christosul lui Pavel, Agripa se dovedea necredincios Scripturilor evreiești.

„Nu sunt nebun, preaalesule Festus”, a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite. Împăratul ştie aceste lucruri şi de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală, căci sunt încredinţat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ! Crezi tu în Proroci, împărate Agripa?… Ştiu că (tu) crezi” (Fapte 26:25-27).

Agripa tace, nu se grăbește să-i răspundă lui Pavel. Atunci când o face, după o ezitare care trădează un proces de deliberare lăuntrică, împăratul îi dă apostolului un răspuns diplomatic, care nu este nici refuz, nici acceptare,ci  doar o diplomatică … amânare:

,,Şi Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!”

„Fie curând, fie târziu”, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (Fapte 26:28-29).

Este atitudinea lui Agripa o pildă pentru Festus? Pavel se dovedește inclusiv în apelul și oferta pe care o face tuturor celor prezenți: ,,toți cei ce mă ascultă astăzi“. Furat parcă de avântul predicării, Pavel le spune că ar dori din toată inima ca toți să aibă parte de experiențele lui. Dându-și seama însă că aceste cuvinte ar putea fi interpetate ca un afront, apostolul se corectează repede, arătând nevinovat spre lanțurile sale. Precizarea lui a stârnit, fără îndoială, un hohot de râs în toți cei prezenți.

Este ultima cuvântare pe care avem ocazia să o citim în relatările lui Luca. În viziunea lui, acesta este esența mesajului lui Pavel și orice ar fi adăugat i-ar dilua importanța și impactul. Ne vom mai întâlni în următoarele capitole doar cu scurte dialoguri pe care marele apostol le-a avut cu cei care i-au însoțit drumul spre Roma (Fapte 27:10, 21-25, 33) și cu un scurt rezumat al tulburătoarelor discuții pe care le-a avut cu evreii de acolo (Fapte 28:17-28). Este evident că Luca vrea ca această predică, un veritabil rezumat al vieții și lucrării apostolului Pavel Să fie imaginea finală cu care să-și încheie cartea. Iar reacția la o asemenea prezentare, scrie Luca, nu poate fi decât una singură. Luca o așează pe buzele celor prezenți atunci ca pe un veritabil verdict rostit de cele mai auguste autorități romane în fața căror care a stat Pavel:

,,Împăratul, dregătorul, Berenice şi toţi cei ce şedeau împreună cu ei s-au sculat. Şi când au plecat, ziceau unii către alţii: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de închisoare.” Şi Agripa a zis lui Festus: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar” (Fapte 26: 30-32).

Așa cum am spus deja, în logica providenției și a istoriei, Irod Agripa II a fost ultimul ,,împărat“ din dinastia idumenilor. Pentru folosul nostru, după ce am spus ce a fost de spus despre Festus, cred că este necesar să aruncăm o privire și asupra lui. Ce l-a împiedicat pe acesta să accepte deschis oferta apostolului Pavel?

Iată ce răspuns ne dă C.H. Spurgeon într-una din strălucitele lui predici:

,,Agripa i-a răspuns lui Pavel ușuratic, dar nu ușor. Cuvintele lui au căutat o ieșire din ,,cursa“ construită de logica de fier a discursului apostolului.

i. De ce a fost Agripa doar ,,aproape convins“ să devină creștin? Un răspuns a fost și în persoana care a stat alături de el, Berenice. Femeia era nu numai sora lui, ci și o parteneră păcătoasă de desfrâu. Dacă ar fi acceptat creștinismul, Agripa ar fi pierdut-o, pe ea și pe toți ceilalți prieteni din lumea lor imorală. Agripa n-a fost gata să facă un asemenea sacrificiu.

ii. De cealaltă parte a lui Agripa ședea Festus, un ,,bărbat adevărat“, un reprezentant al autorității de la Roma, un om al armelor, care îl declarase deja pe Pavel ,,nebun“. Dacă l-ar fi contrazis pe față, Agripa și-ar fi atras antipatia și, poate, dușmania lui. Poate că dacă va accepta creștinismul acest Festus va ajunge să-l creadă și pe el ,,nebun“. Dornic să păstreze simpatia oamenilor, Agripa a refuzat oferta lui Dumnezeu în Christos. Și vai, câți oameni fac același lucru din cauză că le pasă de părerea oamenilor! Fricoșilor! Dar de iad și blestem nu vă temeți ? De frica unor muritori ca voi să pierdeți fericirea voastră eternă? Fricoșilor! Mergeți cu turma la pierzare și nu sunteți în stare să rămâneți singuri de partea adevărului ! Fricoșilor ! Lașilor ! N-aveți destul suflet ca să vă pese de sufletele voastre ! Vă lăsați duși de val spre pieire legați de neputințele altor neputincioși ca și voi !

iii. Al treilea motiv al ezitărilor lui Agripa au putut fi ,,lanțurile“ la care a făcut aluzie Pavel. Având în vedere soarta pe care au avut-o toți creștini din Imperiu, Agripa s-a gândit sigur că aderarea la această mișcare l-ar face și pe el să ajungă un ,,paria“ alungat din lumea bună. ,,Nu pot face așa ceva! Sunt o persoană importanță în Imperiu“ și-o fi zis Agripa. ,,Oh, de-ar vedea oamenii ce cinste este să suferi alături de Trimisul cerului pe această planetă blestemată! De-ar vedea ei ce câștig enorm ai când pierzi totul din pricina lui! Și dacă ar vedea ce cununi îi așteaptă în eternitate pe toți purtătorii de cruce de acum! De-ar înțelege și ei că este mai demn să porți lanțuri pe mâini, decât să le porți pe suflet.“

Categories: Studiu biblic