DUHUL SFÂNT, CARISME şi CĂLĂUZIRE

By barzilaiendan on May 21, 2015 • ( 0 )

(de la Constantin Moisa)

(Romani 8.14; Galateni 5.16)

Introducere:

Acest pasaj din Romani are şi reversul medaliei. Pe cât de adevărat este că cei ce sunt călăuziţi de Duhul Sfânt sunt copiii lui Dumnezeu, pe atât de adevărat este că cei ce sunt fii ai lui Dumnezeu sunt călăuziţi de Duhul Lui. Aceasta nu este un privilegiu rezervat doar unor elite, ci este aspectul cel mai normal al vieţii credinciosului. De aici rezultă şi următoarea afirmaţie categorică:

„Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos nu este al Lui“ (Rom. 8.9).

Iar acest adevăr este completarea unei alte afirmaţii la fel de categorice:

„Cine are pe Fiul lui Dumnezeu are viaţa; cine n-are pe Fiul, nu are viaţa“ (1 Ioan 5.12).

Prin urmare, a avea sau nu pe Fiul şi a fi sau nu călăuzit de Duhul Sfânt este piatra de hotar între a fi sau nu un copil al lui Dumnezeu.

Plinătatea Duhului (Ef. 5.18) şi călăuzirea Duhului (Gal. 5.16) sunt două porunci complementare. De-a lungul veacurilor, numeroşi creştini ca persoane şi numeroase grupuri ca mişcări au alunecat într-o extremă sau în cealaltă. Unii au dorit plinătatea Duhului a cărei manifestare, în opinia lor, însemna exclusiv acordarea carismelor Duhului. Ceilalţi au căzut în cealaltă extremă, dorind călăuzirea Duhului fără o umplere „până la refuz“ a inimii şi vieţii lor.

Însă, faptul că primii creştini erau „plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune“ (F.A. 6.4), sau „plini de Duhul Sfânt şi de credinţă“ (F.A. 6.5), sau „plini de har şi de putere“ (F.A. 6.8) arată echilibrul binecuvântat: nu poţi zbura cu o aripă şi nu poţi râşni cu o singură piatră de moară! Aşadar, echilibru înseamnă carisme plus cârmuire! Sau, în alţi termeni, roada Duhului şi roata Duhului!

Dar acestea se completează, nu se exclud: Mântuitorul Însuşi a fost „uns cu Duhul Sfânt şi cu putere“ (F.A. 10.38), iar ungerea aceasta se manifesta în două moduri: făcea bine şi vindeca! Nu-i suficient să vindeci? Asta nu înseamnă facere de bine? Nu, a face binele înseamnă a umbla sub călăuzirea Duhului, iar a vindeca echivalează cu a manifesta carismele Duhului.

Vindecarea trupului nu este scopul evanghelizării, ci un efect colateral!

A avea pe Duhul Sfânt sau a fi tu „posedat“ de Duhul? Oamenii posedaţi de Diavolul nu puteau fi nici controlaţi, nici îmblânziţi! Omul posedat de Duhul Sfânt este un adevărat ciclon care suflă încotro vrea Duhul, şi nici o forţă omenească sau demonică nu i se poate împotrivi (F.A. 6.10). Şi atunci pot doi oameni să se afle sub călăuzirea Duhului şi totuşi să meargă în direcţii opuse? Nicidecum! Prin urmare, libertatea Duhului se manifestă în domeniul supunerii Trupului. Nu poate exista unitate în trup, fără supunere şi conlucrare între mădulare. Când citim că „duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor“ (evident, duhul meu este supus celorlalţi prooroci, pentru că nu mă pot supune mie însumi!), aceasta se tălmăceşte mai concret în porunca: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos!“ (Ef. 5.21; cf. 1 Petru 5.5 etc.).

Cei ce sunt supuşi poftelor firii pământeşti (nu numai celor carnale, dar oricăror pofte fireşti: pofta de ceartă, de slavă deşartă, de clevetire etc., pofte specifice firii fiecărei persoane!) nu pot fi, totodată, supuşi şi Duhului (vezi Iuda 19 şi contextul).

Cui se dau carismele şi când încetează ele? (1 Cor. 12 – 14). Aici operează suveranitatea Duhului Sfânt. Dacă El nu aduce nimic nou în ce priveşte învăţătura Mântuitorului (Ioan 16.13), El Îşi exercită autoritatea suverană în privinţa acordării darurilor duhovniceşti (1 Cor. 12.11).

Unde există proorocii, limbi şi cunoştinţă (deci carisme duhovniceşti), dar a „pierit“ dragostea frăţească, nu mai este nici o speranţă (1 Cor. 13.8).

Wesley şi Whitefield s-au aflat la un moment dat într-o profundă contradicţie teologică, opiniile lor părând a fi ireconciliabile, dar ei s-au iubit până la moarte1 Unul fiind întrebat dacă crede că-l va vedea pe celălalt în Cer, a răspuns scurt: „Nu, el va fi aşa de sus încât nu-l voi putea vedea…“

Prin urmare, Biserica este alcătuită din oameni care au carisma şi cârmuirea Duhului, scopul final potrivit cu Efeseni 4.11-16 fiind (de remarcat că imediat după acest pasaj este introdusă descrierea modului de viaţă al „păgânilor“, v. 17, iar noi suntem îndemnaţi în perspectiva revenirii Domnului Isus „s-o rupem cu păgânătatea“, Tit. 2.11-14): desăvârşirea, nu dezbinarea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, nu de sluţire, pentru zidirea, nu pentru zădărnicirea Trupului lui Cristos, ca să fim nu copii, ci cópii ale Învăţătorului divin (Mt. 10.25)!

Pentru rezolvarea aparentei contradicţii între carisme şi cârmuire, trebuie amintite aici şi următoarele lucruri cu privire la Personalitatea Duhului Sfânt. Dumnezeu Duhul Sfânt este:

Duhul adevărului (Ioan 16.5-15);
Duhul dragostei (Rom. 5.5);
Duhul înfierii (Gal. 4.1-7);
Duhul vieţii (Rom. 8.12-13);
Duhul mângâierii (Ioan 14.26; 15.26):
Duhul blândeţii (Gal. 6.1; 1 Petru 3.3-4);
Duhul slavei (1 Petru 4.12-14).

Şi acum câteva cuvinte despre

DIFERITE MODURI DE CĂLĂUZIRE

Dacă există 7 metode de vindecare a trupului omenesc (ultima şi cea mai sigură dintre ele fiind schimbarea trupului stării noastre smerite şi răscumpărarea lui, Fil. 3.21; Rom. 8.23), cârmuirea Duhului îmbracă şi ea câteva forme:

Călăuzirea prin visuri (Iov 33.14-15) Există visuri personale, providenţiale (magii şi Irod, demnitarii faraonului etc.), familiale (Iosif şi fuga Sfintei Familii în Egipt), profetice (Nebucadneţar). Nu orice vis însă este o revelaţie! Unele se nasc din mulţimea gândurilor, altele din mulţimea grijurilor. Mai puţin frământat de gânduri şi de grijuri, pentru visuri providenţiale! Totuşi, noi nu avem dreptul să-I cerem Duhului să ne conducă pe calea aceasta. Este libertatea Lui de a ne vorbi sau nu prin visuri şi vedenii! De menţionat aici şi riscul contrafacerii!
2. Călăuzirea prin logică. Duhul Se poate folosi şi de „cârma“ noastră, mintea, pentru a ne da o direcţie ca persoane sau ca Biserică. Dar, cum raţiunea noastră este mărginită, ea poate să ne joace şi feste (vezi alegerea lui Matia şi alegerea lui Pavel!)
Călăuzirea prin sentimente. Inima noastră poate fi acel „volan“ care acţionează „bara de direcţie“. Dar ai nevoie şi de …semne de circulaţie şi indicatori pe drumul tău! (Iosua, marele cârmuitor al lui Israel, condus de sentimente a pactizat cu gabaoniţii! Şi, vai, cu ce repercusiuni pentru generaţiile care au urmat! Până şi dintre fiii regelui Saul au trebuit spânzuraţi unii!)
Călăuzirea prin voinţă. (De exemplu, decizia irevocabilă a lui Pavel de a se duce la Ierusalim, în ciuda opreliştii din partea frăţietăţii, F.A. 21.9-14).
Călăuzirea prin principii (Regula de aur; Mt. 5.37; 1 Cor. 15.33). Dar, fiindcă noi ne putem fixa şi unele principii subiective, avem nevoie de confruntare cu un grup: Biblia spune. „Feriţi-vă de orice se pare (nu VI se pare) rău!“ (1 Tes. 5.22)
Călăuzirea prin consiliere (laşi o persoană mai competentă să decidă pentru tine; de exemplu, copilul Samuel şi Eli; Estera şi Mardoheu; sau, negativ, Salomeea şi Irodiada etc.).

Dar şi aici există unele riscuri uriaşe, din pricina subiectivismului omenesc. Ahitofel era sfetnicul lui David, iar cuvântul lui echivala cu un oracol divin. Însă, într-o zi, „fratele de cruce“ i-a devenit adversar!

Sfatul nimănui nu poate înlocui Scriptura, şi niciodată conduita omului (oricine ar fi acesta!) nu poate fi luată drept Cartea Domnului!

Şi, în sfârşit, aşa cum era de aşteptat, cârmuirea cea mai sigură este

Călăuzirea prin Cuvântul Domnului. Scriptura ne-a fost dată în acest scop minunat (2 Tim. 3.16-17; Ps. 119.9 etc.)

Riscul existent şi aici este să facem nu exegeză (interpretare prin înţelegerea sensului textului ), ci eisegeză (să introducem idei care nu sunt în context). Crearea pretextului sau chiar justificarea unor practici vinovate cu ajutorul Scripturilor! (Vezi şi ispitirea lui Isus în pustie)

Nici o citire a Bibliei unde se deschide nu poate fi o formă sigură de călăuzire (unul citise mai întâi: „Iuda s-a spânzurat“ şi, la a doua deschidere, „Du-te de fă şi tu la fel“!).

Tocmai de aceea, dacă Scriptura este singurul interpret al Scripturii, avem totuşi trebuinţă de călăuzirea verificată prin confruntarea cu un grup. Iar acolo funcţionează un spirit de echipă, un spirit de conlucrare, şi nu de competiţie.

Încheiere:

Ce putem spune la final decât „Doamne, dă-ne ce carisme vrei Tu!. Dar asigură-ne cârmuirea care trebuie!, astfel încât, împreună cu Duhul Tău să putem spune: „Maranata! Amin, vino Doamne Isuse!“