Minunăția lucrărilor lui Dumnezeu se vede în lucrarea de creație a universului, în lucrarea de  păstrare a universului și în lucrarea de providență. Dumnezeul din perimetrul legilor creației este la fel de minunat însă ca Dumnezeul care poate oricând să iasă în afara acestor legi pentru a le face bine copiilor Lui. În bunătatea Lui, Dumnezeu poate reversa sau chiar ignora legile naturii, intrate acum sub domnia stricăciunii, anticipând pentru noi vremea ,,reașezării tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21). În astfel de binecuvântate ocazii, Dumnezeu ne dă harul să ,,gustăm“ ceva din puterile veacului viitor (Evrei 6:4-5).

Providența în lumea contemporană 

În contextul dezbaterii moderne despre existența lui Dumnezeu, un studiu în cartea Esterei este o mare și binevenită încurajare. Nu-L putem pune pe Dumnezeu într-o eprubetă și nu-L putem analiza științific pentru a-I dovedi existența. Avem însă la dispoziție nenumărate fenomene, întâmplări și evenimente care trec cu mult dincolo de explicația probabilităților. Cine ar putea susține că imensa serie de „coincidențe” care există în natură, în Cuvântul lui Dumnezeu și în istorie pot fi explicate fără nici o intervenție divină. Pentru cel „credincios”, așa ceva este … incredibil.

O temă secundară a cărții, ca o aplicație a factorului providențial din istorie, este aplicarea acestui adevăr la soarta poporului Israel. Explorarea acestui adevăr s-ar putea să explice și mai clar absența numelui lui Dumnezeu din această carte.

A lepădat oare Dumnezeu pe poporul Său? Este pedeapsa, înstrăinarea și robia, un semn că lui Dumnezeu nu-i mai pasă de poporul Lui? Poate înstrăinarea evreilor de Dumnezeul lor să atingă o limită la care ei să ajungă prea departe pentru ca lui Dumnezeu să-I mai pese de ei și să-i întoarcă la Sine?

Știm răspunsul dat de apostolul Pavel acestei întrebări în epistola sa către Romani (Romani 11) „Nicidecum!” Același răspuns îl găsim și în cartea Esterei. În ciuda necredincioșiei lor, Dumnezeu n-a vrut, nu vrea și nu va dori niciodată să-i lepede pentru totdeauna.

Expresia „în ciuda necredincioșiei lor” merită privită mai îndeaproape. Dumnezeu este binevoitor cu evreii nu pentru că ei merită aceasta, ci „din pricina Numelui Său”. Iată de ce nu este pomenit numele Lui în textul cărții. Nu ni se spune care a fost atitudinea evreilor față de Dumnezeu, nu ni se spune că ei erau păcătoși sau neprihăniți, nu știm dacă le era dor de țara lor sfântă. Dimpotrivă, știm că erau dintre cei care refuzaseră să se întoarcă acasă atunci când au avut posibilitatea să o facă. Din punct de vedere al „providenței” însă nici răul și nici binele lor nu sunt importante. Dumnezeu este hotărât să-Și împlinească scopurile Sale cu evreii și o va face nu pentru ei, ci pentru El însuși. Așa a găsit El cu cale. Cei care-L cunosc se pot încrede în capacitatea 87 Estera – Chemarea datoriei 

Lui de a mișca totul și toate din lumea aceasta pentru ca planurile „făcute în Sine însuși” să fie duse la îndeplinire.

Semnătura tainică

Cercetători ajutați de computerele moderne au descoperit ceea ce rabinii evrei știau de secole. De fapt, numele lui Iehova ESTE folosit în manuscriptele străvechi. Numele lui Dumnezeu în ebraică apare de patru ori în text sub formă de acrostih, iar numele „Ehyeh” („Eu sunt ceea ce sunt”) apare și el o dată. Într-unele din manuscrisele foarte vechi, literele acrostihului sunt scrise cu litere mai mari, ca să fie scoase în evidență. Este ca și cum ai scrie în românește IeHoVa. Trebuie să precizăm că nu există nici un alt acrostih în tot restul textului, ceea ce scoate în evidență și mai mult caracterul lor intenționat. Cele cinci acrostihuri sunt în 1:20, 2:4; 5:13, 7:7 și 7:5.

În cazul celor patru cazuri în care apare numele lui Iehova, cele patru litere ebraice J H V H apar una după alta. De fiecare dată, textul aparține unui alt personaj. În primele două cazuri este format din succesiunea primei litere a celor patru cuvinte succesive, în timp ce în celelalte două cazuri este vorba de succesiunea ultimei litere a celor patru cuvinte. În primul și al treilea acrostih, literele trebuiesc citite de-a-ndoaselea, iar personajele care rostesc fraza respectivă sunt dintre Neamuri. În cel de al doilea și cel de al patrulea, literele trebuiesc citite în sensul lor normal, iar cei ce rostesc cuvintele sunt evrei.

Este și aceasta un fel de a dovedi cititorilor că Dumnezeu este în cartea Esterei, tot așa cum este și prezența Lui în seria de evenimente ale istoriei: în planul secund, ca un divin filigram de autentificare.

Cartea Estera ni-L prezintă pe Dumnezeu nu în cuvintele ei, ci în evenimentele descrise, nu în întâmplări miraculoase, ci în mișcări inexplicabile ale roților istoriei, nu într-o predică directă, ci într-o Prezență puternică care „pe toate le conduce”.

O altă aluzie la dumnezeire este prezentă prin abundența cu care apare în text cifra „șapte” (emblematică pentru Iehova, Dumnezeul cel adevărat): banchetul împăratului durează șapte zile (Estera 1:5), în cea de a șaptea zi a banchetului, împăratului poruncește celor șapte fameni să o aducă pe împărăteasa Vasti înaintea musafirilor (Estera 1:10), împăratul se sfătuiește cu cei șapte sfetnici pricepuți ce trebuie făcut cu Vasti (Estera 1:13-14), unul din privilegiile acordate de Hegai Esterei este o suită de șapte slujnice (Estera 2:9), Estera a ajuns la împărat în cel de al șaptelea an al domniei lui (Estera 2:16).

Providență și responsabilitate

Copleșiți de prezența providenței, unii se vor întreba: „Cine poate sta împotriva hotărârilor lui Dumnezeu? Ce șanse mai are „libertatea” noastră sub canopia unei puteri de o asemenea magnitudine?

Cartea Estera, prin felul în care ne redă libertatea de acțiune și de decizie a personajelor răspunde și la această întrebare. În contextul providenței divine, Ahașveroș se poate purta ca un tiran oriental, iar hotărârile lui sunt bune sau nebune, drepte sau nedrepte, după cum este starea lui sufletească de moment. Sub providența divină, viața în imperiu curge „normal” fiecare făcând ceea ce este potrivit cu propria lui gândire, simțire și hotărâre. Sub providența divină, chiar și Haman are libertatea de a se comporta ca … Haman.

Felul în care pot coexista suveranitatea divină și libertatea noastră de a alege este o taină pe care nu o vom putea pătrunde de această parte a curcubeului.

Un profesor de teologie sistematică din America a încercat să ilustreze relația dintre libertatea noastră și suveranitatea lui Dumnezeu în fața studenților. El a luat o furnică și a plasat-o pe o cutie de Coca Cola. Furnica era „liberă” să caute să se ascundă de ochii profesorului, dar profesorul putea roti cutia în așa fel încât furnica să fie mereu în centrul privirii sale.

Richard Wurmbrand obișnuia să ilustreze relația dintre libertatea noastră sub suveranitatea lui Dumnezeu printr-o „poveste orientală”. Se făcea că „marele vizir” se plimba împreună cu slujitorul său prin piața cetății. Erau înconjurați de lume multă și pestriță, iar gălăgia era … ca la piață. Deodată, ridicându-și ochii de pe tarabe, slujitorul vizirului „l-a văzut” pe îngerul morții deasupra unui zid, privindu-l oarecum mirat și l-a auzit spunându-i: „Pregătește-te, că mâine vin să te iau”. Îngrozit, slujitorul vizirului l-a implorat pe stăpânul său să-i scape viața, îngăduindu-i să ia cel mai grozav bidiviu din grajd ca să fugă și să se ascundă acolo unde îngerul morții nu-l mai putea găsi. Vizirul a încuvințat, iar slujitorul a sărit în șa și a fugit cu calul, mergând toată noaptea până ce s-au revărsat zorii între malurile unei oaze ascunse în imensitatea pustiei. Plin de spume, calul a căzut mort, iar slujitorul s-a prăbușit pe nisip la umbra malului abrupt, abea mai trăgându-și răsuflarea. Când i-a mai venit inima la loc, omul a deschis ochii și a privit în jur. Vai! Deasupra capului său, pe malul de pământ stătea îngerul morții … care i-a spus: „Am venit să te iau. Ieri te priveam cu uimire și nu știam cum vei reuși să ajungi peste noapte tocmai până în locul acesta unde mi s-a spus să te aștept. Iată însă că ai reușit …”.

Suveranitatea lui Dumnezeu nu desfințează libertatea omului. Tocmai această libertatea a omului reușește să scoată și mai pregnant în relief extraordinarele dimensiuni ale suveranității divine.

Cert este că fiecare om are responsabilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu și libertatea de a decide dacă să o facă sau nu. Este foarte important să spunem că această providență divină nu desființează în nici un fel libertatea omului și responsabilitatea lui înaintea lui Dumnezeu. Iată ce declară psalmistul Asaf:

„Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirii inimii lor, și au urmat sfaturile lor. Oh! De M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor, Mi-aș întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor. L-aș hrăni cu cel mai bun grâu, și l-aș sătura cu miere din stâncă.”(Psalm. 81:11-14, 16.) 

Când David a păcătuit cu Batșeba și a pus la cale omorârea bărbatului ei, Urie, Dumnezeu nu a intervenit în nici un fel ca să împiedice aceste planuri ucigașe. Biblia ne spune că David a fost lăsat să meargă până la capăt cu ele, deși: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului.”(2 Sam. 11:27.) S-a văzut atunci ceea ce se vede și astăzi, și anume că , deși nici lui Dumnezeu nu-i plac multe din faptele mai marilor acestei lumi, El îi lasă să meargă în nebunia lor până la capăt.

În cartea Exodului, după ce Moise și Aaron au manifestat puterea Domnului prin semnele și minunile pe care li le-a dat să le facă înaintea lor, citim că: „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința; și s-au plecat și s-au aruncat cu fața la pământ.”(Exod. 4:31.) Peste scurt timp însă, același popor a avut libertatea să se răzgândească și chiar așa au și făcut:

„De aceea spune copiilor lui Israel: „Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă Egiptenii, vă voi scăpa cu braț întins și cu mari judecăți. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, și veți cunoaște că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă Egiptenii. Eu vă voi aduce în țara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac, și lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu Domnul.” Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea și robia aspră în care se aflau, i-au împiedicat să asculte pe Moise” (Exod. 6:6-8, 9). 

Atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu pe de o parte și suferințele copiilor Lui de cealaltă parte sunt două realități pe care numai înțelepciunea divină le poate explica. Dincoace de curcubeu, această combinație va rămâne mereu, pentru noi, o „taină”. Singura soluție posibilă în situații paradoxale ca aceasta este o supunere copilărească în credință. Acesta a fost și mesajul central din cartea lui Iov. Nici Iov nu a putut pricepe cum de a îngăduit Dumnezeu să vină asupra lui atâta nenorocire și suferință. Textul ne spune totuși că în spatele tuturor acestor desfășurări de pe pământ era același Dumnezeu bun și milos, care desăvârșea caracterul robului Său. Singura cale de biruință pentru Iov a fost calea credinței. În final, Dumnezeu a știut să-i răsplătească din plin această credință. Providența lui Dumnezeu nu poate fi o materie de studiu pentru rațiunea umană. Ea va rămâne însă pururi o probă de încercare a credinței.

Dumnezeu nu obligă pe nimeni și nu forțează pe nimeni. Oamenii sunt liberi să-L ignore sau chiar să se împotrivească planurilor Lui binevoitoare. În evanghelia lui Luca ni se spune că aceasta a fost tragedia unora din generația care a auzit mesajul lui Ioan Botezătorul:

„Și tot norodul care l-a auzit și chiar vameșii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui. Cu cine voi asemăna, deci, pe oamenii din neamul acesta?Și cu cine seamănă ei? Seamănă cu niște copii, care stau în piață și strigă unii către alții: „V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și n-ați plâns.” 

În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin și ziceți: „Are drac.” A venit Fiul omului, mâncând și bând și ziceți: „Iată un om mâncăcios și băutor de vin, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor.” Totuși Înțelepciunea a fost găsită dreaptă de toți copiii ei” (Luca 7:23). 

Providența divină nu anulează libertatea noastră de a alege și face astfel posibilă „marea judecată de la urmă.”

Providența lui Dunezeu în alegerea Israelului nu este neapărat un favor divin acordat unui neam, ci mai degrabă o chemare la o anumită slujire care i-a fost repartizată. Chemarea nu împarte privilegii, ci mai degrabă repartizează slujiri și responsabilități specifice.

Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că bolile sociale pot fi înțelese din interacțiunea defectuasă a celor trei factori care ne determină personalitatea: ereditatea primită de la părinți, educația datorată condițiilor de mediu în care am trăit și exercitarea voinței proprii în multitudinea de variante care ne-au fost așezate în față.

Cu siguranță, moștenirea noastră biologică, experiența noastră din copilărie, condițiile de mediu care ne-au modelat au exersat asupra noastră o uriașă presiune, o forță modelatoare care ne-a împins înspre un anumit tipar social. Factorii determinativi care ne-au influențat dinăuntru și dinafară au fost 91 Estera – Chemarea datoriei 

foarte puternici, dar nu mai puternici decât factorul de voință proprie liberă cu care ne-a înzestrat Creatorul.

Noi n-am fost doar modelați de circumstanțe, ci le-am modificat și noi pe ele. N-am ajuns doar creaturi ale circumstanțelor, ci și creatori ai circumstanțelor.

Genele noastre pot determina dacă ochii noștri vor fi albaștri sau căprui, dar ele nu ne pot determina să-i privim pe cei din jurul nostru cu caldă simpatie sau cu o totală indiferență. Aceasta depinde de voința noastră.

Înălțimea noastră fizică s-ar prea putea să fie genetic determinată, dar dimensiunile lăuntrice ale ființei noastre ni le făurim noi singuri.

Circumstanțele în care ne-am născut și creștem determină limba pe care o vorbim, pronunția anumitor cuvinte, dar ele nu sunt de vină dacă cuvintele pe care le rostim sunt răutăcioase sau amabile, cruzimea sau compasiunea este detrminată de direcția dictată de voința noastră. Pasiunile, plăcerile, pornirile și apetiturile trupului nostru fac parte din echipamentul nostru animal, dar dacă ele reușesc să ne domine sau nu comportamentul și să ne stabilească prioritățile depinde numai și numai de voința noastrtă.

Ca să poți trăi o existență cu semnificație eternă trebuie să asculți ce-ți spune Tora: „Iată îți pun înainte viața și moartea, binele și răul, binecuvântarea și blestemul. Alege viața …”

Numai atunci când ne dăm seama că suntem responsabili de hotărârile pe care le luăm prin lucrarea voinței noastre libere, numai atunci ne dăm seama că tot ce facem are o valoare morală și, făcând ceea ce este bine, putem duce o existență plină de semnificație.”

Fără Lege, nu există o adevărată libertate!

Cartea Exodul este doar primul capitol în istoria drumului spre libertate. Drumul acesta a trebuit să ajungă o culme a maturizării pe care toți cei ce fuseseră altădată sclavi, au revenit acum la expresiile atât de familiare din trecutul lor de sclavi: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exod 24:3).

Nu e de mirare că tradiția evreiască leagă Paștele, care comemorează ieșirea poporului din robia egipteană, de Rusalii, care comemorează darea Legii pe Sinai. Fără Lege nu există de fapt libertate. În clipa în care li se scot lanțurile de fier de la mâini, evreii trebuie să apuce cu aceste mâini tablele pe care erau înscrise poruncile lui Dumnezeu. Dacă nu făceau așa, libertatea degenera în libertinaj, iar libertatea într-o formă de robie și mai dezumanizantă. Nici un om care nu trăiește în Legea lui Dumnezeu nu este cu adevărat liber.

Haideți să privim problema aceasta cam așa: libertatea este un torent puternic și bogat. Dacă-l lași să curgă de capul lui, apa va inunda câmpia și va distruge culturile din straturile pregătite pentru cultură. Dacă-l dirijezi însă pe șanțuri și trasee anterior pregătite, torentul se împarte în șuvoaie mai mici care fertilizează câmpia, udă straturile și face să crească, să înflorească și să rodească noua recoltă din toamnă. Un suflet de poet care a avut această imagine înaintea ochilor a scris cuvintele: „Doar între maluri locuiește libertatea. Fără maluri, râul n-ar mai fi râu, iar binecuvântarea s-ar preface în blestem”.

Amin.

Categories: Studiu biblic, Teologice