Niciodată n-a realizat un om singur mai mult într-un imperiu care-i era străin și ostil ! N-a vindecat pe nimeni, dar a salvat viața unei națiuni. Explicația ? A fost motivat de credința în Dumnezeu și învăluit în ,,minunile nevăzute ale providenței“.

Mardoheu și providența divină

„În capitala Susa era un Iudeu numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chis, bărbat din Beniamin, care fusese luat din Ierusalim printre robii strămutați împreună cu Ieconia, împăratul lui Iuda, de Nebucadnețar, împăratul Babilonului” (Estera 2:5-6; 2 Regi 24). 

Cir, împăratul Persiei, a cucerit Babilonul în 597 î.Ch., iar în anul următor le-a îngăduit evreilor să se întoarcă în patria lor. 50.000 au profitat de această îngăduință și s-au întors acasă (Ezra 1 – 2). În anii care au urmat, alți și alți iudei s-au întors în Israel. Mardoheu n-a fost însă unul dintre ei. Împreună cu alți aproximativ 15 milioane, el a preferat să rămână în teritoriile imperiului persan. Spre deosebire de babilonieni care le-au făcut evreilor viața amară, persanii au fost foarte îngăduitori cu „străinii”, așa că mulți evrei au propășit și și-au făcut rădăcini pe acolo pe unde trăiau. Mardoheu a fost unul dintre ei. După ce Estera a ajuns la palat, Mardoheu a făcut un timp naveta de acasă la curtea împărătească pentru a veghea asupra verișoarei sale (Estera 2:11).

Numele lui Mardoheu apare de cincizeci și opt de ori în această carte, iar de șapte ori ni se precizează că a fost „evreu” (2:5; 5:13; 6:10; 8:7; 9:29, 31; 10:3). Familia din care făcea parte, a fost strămutată în Babilon

Mardoheu este un exemplu pentru toți bărbații: „căci a căutat binele poporului său și a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10:3).

Unchiul Esterei își crește nepoata în credința strămoșilor chiar dacă evreii se află acum în exilul robiei. El privește situația actuală doar ca pe o etapă neagră din istoria unui popor care va continua să existe pentru că există Dumnezeu și există promisiunile din legămintele făcute de El cu Avraam, Isaac și Iacov. Mardoheu are convingerea fermă că Dumnezeu veghează asupra copiilor Lui și că bunătatea lui providențială le va purta de grijă. Din respect pentru Dumnezeul părinților săi, Mardoheu refuză să-și plece genunchiul în fața puternicului zilei, Haman. Această aparentă îndărătnicie a lui, condamnată de cei din jurul lui, este gestul care stârnește mânia lui Haman și dorința lui de a-i extermina pe toți evreii:

„Și slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului, i-au zis lui Mardoheu: „Pentru ce calci porunca împăratului?” Fiindcă ei îi spuneau în fiecare zi lucrul acesta și el nu-i asculta, l-au spus lui Haman, ca să vadă dacă Mardoheu are să se țină de hotărârea lui; căci el spusese că este Iudeu. Și Haman a văzut că Mardoheu nu-și pleca genunchiul și nu se închina înaintea lui. S-a umplut de mânie; dar a crezut prea puțin pentru el să pună mâna numai pe Mardoheu, căci i se spusese din ce popor era Mardoheu și a voit să nimicească pe poporul lui” (Estera 3:3-6). 

În loc să regrete și să-și schimbe poziția față de Haman, Mardoheu persistă în atitudinea lui, fiind convins că Dumnezeu va onora încrederea și credincioșia lui. El îi trimite un mesaj Esterei. Conținutul lui subliniază tăria cu care Mardoheu credea în providența divină:

„Să nu-ți închipui că numai tu vei scăpa dintre toți Iudeii, pentru că ești în casa împăratului. Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei și tu și casa tatălui tău veți peri.Și cine știe dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăție?” (Estera 4:13-14). 

Dacă stai puțin să te gândești la cuvintele lui Mardoheu, descoperi în spatele lor un om cu convingeri puternice și adânci. Ele sunt la fel de importante și pentru creștinii de astăzi.

Cea dintâi convingere este că Dumnezeu are scopuri precise pe care le împlinește în istoria lumii. Scopurile acestea privesc nu numai națiunea evreilor, ci toate celelalte națiuni. Dumnezeu are scopuri precise care privesc Biserica. Dumnezeu are scopuri cu indivizi și scopuri cu popoare întregi. Scopurile lui sunt cu privire la regi, regine, demnitari, dar și oameni de rând. Scopurile lui sunt împlinite prin oameni buni, dar și prin oameni răi. Nu există nimic în lumea aceasta neafectat de împlinirea scopurilor divine. Unul din cele mai grele texte din Biblie se află în cartea Psalmilor. Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în stare să dea o explicație satisfăcătoare „aparentului universalism” din cuvintele inspirate:

„Eu pomenesc Egiptul și Babilonul printre cei ce Mă cunosc; 
iată, țara Filistenilor, Tirul, cu Etiopia: „în Sion s-au născut.” 
Iar despre Sion este zis: „Toți s-au născut în el” 
și Cel Prea înalt îl întărește. 

Domnul numără popoarele, scriindu-le: „Acolo s-au născut.” 
Și cei ce cântă și cei ce joacă strigă: 
„Toate izvoarele mele sunt în Tine” (Psalmul 87:4-7). 

A doua convingerea lui Mardoheu este că Dumnezeu își împlinește planurile și prin oameni. Pentru motive pe care nu le înțelegem deocamdată, Dumnezeu îngăduie oamenilor necredincioși să facă lucruri rele, dar El are la îndemână suficiente mijloace pentru a face ca până și aceste lucruri rele să ducă la împlinirea planurilor Sale. Dumnezeu nu l-a împins pe Ahașveroș să păcatuiască, dar a folosit depravarea împăratului pentru a o îndepărta pe Vasti de la domnie și a o pune în locul ei pe evreica Estera. Mai târziu, Dumnezeu a folosit insomnia împăratului pentru a răsturna toate planurile făcute de Haman pentru omorârea lui Mardoheu. În lucruri mari sau în fleacuri, în acte de decadență sau în acte sfințenie, prin egoismul exacerbat al unora și prin altruismul uimitor al altora, Dumnezeu lucrează la fel de bine ca să-și împlinească planurile. În lucrurile mici, ca și în cele foarte mari suveranitatea lui Dumnezeu este la fel de totală.71 Estera – Chemarea datoriei 

A a treia convingere a lui Mardoheu este că Dumnezeu își aduce scopurile la îndeplinire chiar și atunci când slujitorii Lui refuză să-l asculte. Mardoheu este convins că Dumnezeu poate să-și izbăvească poporul chiar dacă Estera va refuza să mijlocească înaintea împăratului pentru ei. Singura care putea pierde în această situație era Estera, nu Dumnezeu! Adesea, când păstorii și misionarii fac apel la biserici pentru voluntari în câmpul evangheliei rămâi cu senzația că lucrarea Lui Dumnezeu ar depinde de bunăvoința oamenilor. Nu e adevărat!

Dacă tu și cu mine refuzăm să ascultăm de Dumnezeu, El ne poate sau abandona ca să trimită pe altul în locul nostru și noi ne vom pierde răsplata și binecuvântarea, sau ne poate disciplina cu asprime până ce vom accepta să facem voia Lui. Îmi vin în minte două exemple din Biblie. Pentru că Ioan Marcu a părăsit câmpul de misiune și s-a întors acasă (Fapte 13:13; 15:36-41), Dumnezeu l-a ridicat în locul lui pe Timotei (Fapte 16:1-3). Al doilea, când profetul Iona a fugit departe de fața Domnului ca să nu se ducă la Ninive, Dumnezeu s-a ținut de el până când l-a forțat să se ducă, chiar dacă n-a făcut-o din toată inima. Omul propune, Dumnezeu dispune”, pentru ca în toate lucrurile El este suveran.

În cuvintele lui Mardoheu există și o amenințare nevoalată. Providența divină, crede el, poate izbăvi pe cei ce se încred în El, dar îi și poate pedepsi pe cei care se cred la adăpostul lepădării de El:

„ … și izbăvirea va veni din altă parte pentru Iudei și tu și casa tatălui tău veți peri.” 

Mardoheu vorbește despre riscurile libertății sub providența lui Dumnezeu. Dacă te aliniezi cu voia lui Dumnezeu, vei trăi. Dacă mergi împotriva voii Lui Dumnezeu vei muri. Tu, ca și Estera de altădată, ai libertatea să decizi, dar n-ai și libertatea de a alege rezultatul deciziilor tale. Această ultimă judecată îi aparține Lui Dumnezeu.

A patra convingere a lui Mardoheu este că Dumnezeu nu se grăbește și nu întârzie, ci Își va împlini scopurile la vremea stabilită de El. Dumnezeu a așteptat până în cel de al treilea an de domnie al lui Ahașveroș ca să o înlăture pe Vasti. Apoi a mai așteptat încă patru ani (Estera 2:16) până ce a adus-o pe Estera la palat. Abia în cel de al doisprezecelea an al domniei lui Ahașveroș (Estera 3:7) i-a îngăduit Dumnezeu lui Haman să clocească uciderea tuturor evreilor și tot El a făcut ca zarul să le îngăduie evreilor un an de pregătire până la fatidica zi de execuție.

Dacă citești cartea Esterei pentru prima dată, s-ar putea să ți se pară că Dumnezeu nu este atent sau că Lui Dumnezeu nu-I pasă de ceea ce se întâmplă. În primele două capitole, un împărat beat și niște sfetnici lingușitori par a face tot ce poftesc ei. De la capitolul trei până la capitolul șase se pare că puterea a trecut în mâinile ticălosului Haman și chiar și după ce acest viclean orgolios este scos din scenă, cea care pare a avea ultimul cuvânt este porunca imutabilă a împăratului. Unde este Dumnezeu? 

Dumnezeu nu se grăbește. Roțile morii Lui macină încet, dar sfarmă foarte mărunt. El cunoaște sfârșitul unui lucru mai înainte de începutul lui și face orice lucru frumos și la vremea lui. Dr. A. W. Tozer compară scopurile suveranitații divine cu un transatlantic care a părăsit New York-ul spre orașul Liverpool, din Anglia. Oamenii care se află la bordul lui sunt liberi să se miște oriunde vor ei pe vas și să facă orice voiesc, dar ei nu pot să schimbe direcția pe care merge transatlanticul.

„Mărețul vapor al planurilor divine providențiale străbate fără abatere cursul întregii istorii umane”, scrie Dr. Tozer. „Dumnezeu se mișcă nestingherit și netulburat către împlinirea planurilor eterne pe care și le-a făcut în Christos mai înainte de întemeierea lumii”.

De acest lucru erau convinși și ucenicii Domnului Isus. Descumpăniți și dezorientați de evenimentul răstignirii, ei au avut harul de a sta iar de vorbă cu Domnul Isus, de data aceasta înviat din morți. El „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” și „a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24: 27, 45). Absolvenți ai acestui seminar de după înviere, ucenicii au priceput că nimic din cele întâmplate nu fusese la întâmplare și că asistaseră toți, fără să-și dea seama, la împlinirea unor planuri străvechi. Iată cum s-au rugat ei într-una din cele mai uimitoare rugăciuni din cela care s-au rostit vreodată:

„Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea și tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru ce cugetă noroadele lucruri deșerte? Împărații pământului s-au răsculat și domnitorii s-au unit împotriva Domnului și împotriva Unsului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus pe care L-ai uns Tu, s-au însoțit în cetatea aceasta Irod și Pilat din Pont cu Neamurile și cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta și sfatul Tău” (Fapte 4:24-28). 

Suveranitatea lui Dumnezeu este suficient de mare ca să îngăduie oamenilor libertatea de decizie. Diferența de mărime dintre El și noi ne îngăduie să facem ceea ce este rău fără să-L putem atinge pe El și fără să putem afecta împlinirea planurilor Lui veșnice (Gen. 50:20).

„Uită-te spre ceruri și privește! Vezi norii, cât de sus sunt față de tine? Dacă păcătuiești, ce rău îi faci Lui? Și când păcatele ți se înmulțesc, ce-I faci Lui? Dacă ești drept, ce-I dai Lui? Ce primește El din mâna ta? Răutatea ta nu poate vătăma decât semenului tău, dreptatea ta nu folosește decât fiului omului. Oamenii strigă împotriva mulțimii apăsătorilor, se plâng de silnicia multora; dar nici unul nu zice: „Unde este Dumnezeu, Făcătorul meu, care ne insuflă cântări de veselie noaptea, care ne învață mai mult decât pe dobitoacele pământului și ne dă mai multă pricepere decât păsărilor cerului?” Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mândriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte” (Iov 35:5- 13). 

Confruntându-ne cu aceste cuvinte ale lui Mardoheu, fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebarea: „Conduce oare Dumnezeu cu adevărat viața mea? M-am integrat eu în ascultarea de El în suficientă măsură ca să fiu parte din rezolvare, nu parte din problemă?”

Ca să-l citez iar pe Dr. Tozer: „În conflictul moral care răcnește în jurul nostru, oricine se dă de partea lui Dumnezeu trece în tabăra învingătorilor și nu poate pierde și oricine se află în cealaltă tabără este printre înfrânți și nu poate decât pierde”.

Tot ceea ce a câștigat Haman prin viclenia și mârșăviile lui, Mardoheu le-a dobândit în dar. Providența divină a făcut așa.

Tipologic, Mardoheu are două semnificații. El întruchipează deopotrivă și chipul evreului rătăcitor departe de vatra strămoșească, mereu în pericolul asimilării și chipul copilului lui Dumnezeu prin care acesta se „mărturisește” atât în Vechiul, cât și în Noul Legământ.

Mardoheu este exponentul miilor de evrei care ar fi trebuit să se întorcă în Israel atunci când ceasul providenței a sunat vremea întorcerii prin decretul dat de Cir Persanul (2 Cronici 36:22-23; Erza 1:1-11). Vinovăția aceasta colectivă este marcată de dorința lui Mardoheu ca atât el, cât și Estera „să nu-și spună nici nașterea, nici poporul” (Estera 2:10,20). Numele evreiesc de „Hadasa” a fost lepădat în favoarea persanului „Estera”. Aceasta a fost o ispită pentru toți evreii care s-au aflat departe de țara lor și în mare pericol de a-și părăsi rolul providențial rezervat de Dumnezeu în istoria mântuirii. Situația s-a repetat de nenumărate ori în perioada de la alungarea evreilor din Israel în anul 70 d.Ch. și până la reînfințarea statului evreu în luna mai, 1948. Fie că a fost vorba de infernală persecuție de pe vremea cruciadelor sau a Inchiziției, fie că a fost vorba de cuptoarele holocaustului din Germania lui Hitler, evreii au fost mereu în pericolul de a fi șterși din istorie.

În excelenta sa cronică „History of the Jews”, Paul Johnson, enumeră etapele prin care a trecut poporul evreu de-a lungul veacurilor, de la formarea lui și până în vremurile moderne. Interesant este că motivația persecutării evreilor în țările Europei, și mai ales în Germania, s-a datorat unui fenomen asemănător celui de pe vremea lui Mardoheu.

Săturați să mai poarte haina destinului lor mesianic și să fie izolați în ghetouri, evreii din generația tânără a hotărât că a venit vremea să se declare „europeni”. Ei – și-au lepădat numele evreiești și au luat nume comune popoarelor europene (acesta este motivul pentru care evreii mai poartă și astăzi pe alocuri nume … „germane”). Stratagema lor a reușit în mare parte. Societatea i-a primit cu brațele deschise și „evreii” s-au văzut propulsați în puncte și poziții cheie din viața financiară, culturală și politică a vremii (majoritatea biroului politic al lui Troțki și Lenin au fost evrei, ca de altfel și Nan Pauker și …. Roman din Romania).

Împotriva acestor „căpușe evreiești” care sugeau sângele popoarelor europene s-au ridicat apoi Hamanii pogroamelor din Rusia și ultranaționaliștii lui Hitler din Germania. Evreii au trebuit să fugă în America (unde evreii din Germania și România au pus bazele Hollywood-ului, iar alții au luat în primire lumea Wall Street-ului) sau să fie exterminați în Europa. Când până nici frați lor americani n-au mai vrut să-i primească ca refugiați, evreilor nu le-a mai rămas decât o singură șansă: întoarcerea în vatra lor multimilenară. Pățania lui Mardoheu din Susa este deci o umbră prevestitoare a peripețiilor evreilor aflați printre străini, care refuză întoarcerea preferând varianta „asimilării”.

În cea de a doua semnificație tipologică, Mardoheu este reprezentantul fiecărui copil al lui Dumnezeu în care trăiește și se manifestă „divinitatea”. Vrând sau nevrând, Mardoheu se trezește luat de șuvoiul unor evenimente pe care nu le-a dorit și din care îi este imposibil să scape. Așa este cu toți aceia care Îl au pe Dumnezeu în viața lor.

În cuvintele unui cunoscut comentator, creștinul are în sine un „Dumnezeu neastâmpărat”, care va găsi întotdeauna căi și metode de a se face cunoscut celor din jur. Nu râvna lui Mardoheu și nici râvna multora dintre noi, îi dă ocazia lui Dumnezeu să-Și facă simțită prezența …

Dacă Îl ai pe Dumnezeu în inima ta, așteaptă-te să ți se întâmple lucruri inexplicabile, lucruri inevitabile, lucruri incredibile. Când vine în viața cuiva, Dumnezeu îl ia în stăpânire și-l folosește ca instrument al lucrărilor Sale minunate. Providența divină a pregătit „mai dinainte” faptele bune prin care trebuie să umblăm noi, iar viața creștină, în esența ei, este trăirea acestei aventuri nemaipomenite.

Pe mâine …

Categories: Studiu biblic, Teologice