2 Tesaloniceni – încurajare, corectare și avertizare

Se spune că ,,lucrurile se pot schimba peste noapte“. În Tesalonic au fost necesare doar câteva luni. Cea de a doua epistolă a lui Pavel este total diferită de cea dintâi în ton, în conținut și în atitudine.  Apostolul este mai rece, parcă mai distant și foarte nemulțumit pentru ceea ce se întâmplase acolo. Veștile primite l-au determinat să le mai scrie odată despre lucruri pe care le credea deja limpezi. Apostolul Pavel este asaltat, dar neclintit în învățăturile sale. El trebuie să combată minciuna și să reafirme adevărul despre evenimentele legate de venirea Domnului. A doua epistolă este o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar care fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

Pentru circumstanțele istorice în care au fost scrise aceste două epistole către cei din Tesalonic recitiți ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals“ viclean prin care „cineva“ alterase învățătura despre nădejdea creștină, alterând ceea ce le spusese Pavel despre ziua revenirii Domnului.

Nu încape îndoială că apostolul Pavel a fost trist și dezamăgit atunci când s-a văzut silit să le scrie creștinilor din Tesalonic această a doua epistolă. Eu însă, și alături de mine o sumedenie de alți creștini, suntem  sunt bucuroși că o putem citi. Vedeți, dacă nu erau greșelile tesalonicenilor, așa cum a fost la vremea ei și greșeala lui Toma, noi n-am fi avut la îndemână azi un îndreptar pentru greșelile noastre.

Deci, la scurtă vreme după citirea primei epistole a lui Pavel, în Biserica din Tesalonic se întâmplase ceva neprevăzut. Profitând de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21),  „cineva“ s- a găsit să scrie o altă „epistolă“ pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului.  Din cauză că nu-i cunoșteau scrisul de mână, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Când Pavel a aflat,  s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Așa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; …“ (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaștere și de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel.  Acesta este semnul în fiecare epistolă; așa scriu eu“ (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă“ era că „Ziua Domnului ar fi și venit chiar“. Ea comprima succesiunea de evenimente viitoare, dând naștere la confuzie în înțelegerea Scripturii și neorânduială în viața practică.

Conținutul celei de a doua epistole a fost împărțit pe trei capitole care ar putea purta titlurile: încurajare, corectare și avertizare. Avem nevoie de fiecare dintre ele.

1. Încurajare – capitolul întâi

Cum să-i încurajezi pe cei care persecutați dinafară și tulburați dinăuntru? Salutul apostolic din debutul scrisorii este plină de semnificații duhovnicești.  Apostolul le vorbește despre „poziția“ lor în raport cu Dumnezeu:

„Pavel, Silvan şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu, Tatăl nostru, şi în Domnul Isus Hristos: Har şi pace dela Dumnezeu, Tatăl nostru, şi dela Domnul Isus Hristos! “ (12 Tes. 1:1-2).

Formularea obișnuită folosită în celelalte epistole este: „Către Bisrica lui Dumnezeu care este în cutare localitate“ este însă abandonată. În mod intenționat, apostolul Pavel răstoarnă această formulare în debutul ambelor scrisori către tesalonicenilor. El vrea să fixeze temelia statorniciei lor și statornicia umblării lor de fiecare zi. Pavel le aduce aminte că Biserica nu este plasată doar într-un anumit context social-religios, ci are statut de „extrateritorialitate“ și de eternitate „în Dumnezeu și în Domnul Isus Christos“.  Este foarte important să știm cine suntem, ai cui suntem și spre ce ne îndreptăm în viață.

În al doilea rând, apostolul Pavel le scrie ca să-I încurajeze în încercările lor și să-i … laude puțin în raport cu celelalte biserici:

„Trebuie să mulţămim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentrucă credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai mult. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi necazurile, pe cari le suferiţi“ (2 Tes. 1:3-4).

În această evaluare a bisericii din Tesalonic, deosebim foarte repede  că sunt citate clar primele două capitole din teologia lui Pave: „credința“ și „dragostea“. Lipsește însă cea de a treia, „nădejdea“, pentru că acolo era problema tesalonicenilor și ea este motivul pentru care s-a grăbit Pavel să le scrie.

Pavel le scrie apoi despre poziția lor în raport cu „lumea“. Tesalonicenii treceau printr-o cumplită stare de persecuție. Suferința impinge în mod normal spre autocompătimire, iar tesalonicienii erau tentați să-și plângă de milă. Ca unul care a trecut prin focul persecuției de multe ori înaintea lor, Pavel vrea să le împrumute felul lui de gândire. Pentru Pavel, persecuția este o veste bună! Ea certifică ieșirea noastră din lumea și apartenența noastră la civilizația cerului! Persecuția certifică pașaportul nostrum ceresc! Mai mult, persecuția este o ocazie să vedem vinovăția celor care i se împotrivesc lui Dumnezeu. Soarta lor finală va fi groaznică! Ar trebui să începem încă de pea cum să le plângem de milă.

În mintea lui Pavel, persecuția este dovada că Biserica nu este din lumea aceasta și este normal ca cei din afara Bisericii, supuși încă lui Satan, dușmanul de moarte al lui Dumnezeu, să o dușmănească. Ura lumii este inevitabilă. Asta n-ar trebui să ne mire și nici să ne îngrijoreze. Lumea nu va reuși însă să distrugă vreodată ceea ce este etern în noi. Ura lor este cununa noastră. Dușmănia lor este doar certificarea faptului că drumul pe care mergem noi e bun!

„Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atît vouă, cari sînteţi întristaţi, cît şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într’o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o perzare vecinică, dela faţa Domnului şi dela slava puterii Lui, cînd va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi ceice vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră“ (2Res. 1:5-10).

Apostolul Pavel face o a doua răsturnare de logică și-i îndeamnă pe persecutați să le plângă de milă celor care-I persecute! Urându-ne, cei din lume nu fac altceva decât să-și dea pe față dușmănia față de ceva ce-i aparține lui Dumnezeu, iar pentru asta îi așteaptă o cumplită pedeapsă. Tesalonicenii credincioși au încăput pe mâna oamenilor răi, dar aceștia vor încăpea la rândul lor pe mâna lui Dumnezeu. Suferințele lor eterne vor fi cu mult mai cumplite decât suferințele noastre „ușoare, de o clipă“ (2 Cor. 4:17). Apostolul ilustrează pedeapsa finală a celor necredincioși prin termenii: judecată, întristare, pedeapsă și pierzare veșnică. Biblia spune: „Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei“.După ce le-a scris despre poziția lor în raport cu Dumnezeu, cu celelalte biserici și cu lumea, Pavelîncheie prin a le descrie poziția lor în perspectiva revenirii Domnului Isus. Pavel plasează Biserica Tesalonicenilor în contextul luptei dintre Dumnezeu și diavol, dintre bine și rău, subliniind responsabilitatea creștinilor-soldați aflați în această încleștare:

„De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui, şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, şi orice lucrare izvorîtă din credinţă, pentruca Numele Domnului nostru Isus Hristos să fie proslăvit în voi, şi voi în El, potrivit cu harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos“ (2 Tes. 1:11-12).

Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești. Mânia omului nu poate împlini neprihănirea lui Dumnezeu. Printr-o a treia răsturnare de logică, apostolul Pavel scrie că cei credincioși sunt o prelungire în timp a vieții Domnului Isus Christos și trebuie să se „lupte“, fără dușmănie. Pavel le spune că Dumnezeu urmărește  „să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate, și orice lucrare izvorâtă din credință, pentru ca Numele Domnului nostru Isus Christos să fie proslăvit în voi“. Luptătorii lui Christos sunt într-o ofensivă a dreagostei. Ei sunt o reflectare a felului de viață, de luptă și de moarte a Domnului lor.

Dintr-o simplă întorsătură de condei, în doar câteva paragrafe, apostolul Pavel îi transformă pe tesaloniceni din victime, în purători de victorie, din oameni care pătimesc, în oameni care știu să compătimească și din oameni subordonați și subjugați structurilor administrative ale societății în cetățeni ai cerului, oameni din casa atotputernicului Dumnezeu.

(Înapoi la Cuprins)

Categories: Studiu biblic