„M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de supt pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de supt partea dreaptă a casei în spre partea de miază-zi a altarului. M-a scos pe poarta de miază noapte, şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă.

Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi, şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu, care nu se putea trece. El mi-a zis: ,,Ai văzut, fiul omului?“ Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului.

Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulţime de copaci pe amândouă părţile. El mi-a zis: ,,Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie, şi se varsă în marea şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul, şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac“ (Ezec. 47:1-12).

Pasajul ne descrie un râu care izvorăște din Templu și curge până în Marea Moartă. Informația este senzațională pentru că în Ierusalim n-a existat și nu există nici un râu. Capitala Israelului este un unicat în rândul capitalelor din istorie și pentru faptul că ea n-a fost așezată pe malul unui râu! De fapt, Israelul întreg este o țară cu foarte puține râuri. Cel mai mare dintre ele, Iordanul, aduce viață vegetației din zona central nordică, dar când ajunge în sud este adunat într-o depresiune capcană care-l sleiește de toate puterile.

Valea Iordanului face parte dintr-o ruptură de falie a scoarței terestre. Această ruptură de falie se întinde de la valea Kara Su, din Turcia, până la cascada Victoria din sudul Zambiei, în continentul African. Cel mai jos punct al acestei crăpături din scoarța terestră se află acolo unde este colectată apa Iordanului într-o baltă uriașă, numită Marea Moartă. Izvorând puternic din muntele Hermon, Iordanul găsește foarte curând adâncitura crăpăturii din platforma continentală și curge de-a lungul ei formând Iordanul superior, lacul Hule, Marea Galileii.

În vechime, Iordanul superior și lacul Hule formau împreună o zonă mlăștinoasă care se vărsa în Marea Galileii (208 m sub nivelul mării). Astăzi, întreaga regiune a fost drenată și folosită cu mare succes în agricultură. Marea Galileii, amintită mai des doar în Noul Testament, este o oglindă de apă lată de 13 km și lungă de 21 km. Ea a mai fost numită și „Marea Chineret” („harpă”) (Num. 34:11), „Marea Ghenezaret” (Matei14:34; Luca 5:1) sau „Marea Tiberiadei” (Ioan 21:1).

În linie drepată, distanța străbătută de Iordan între Marea Galileii și Marea Moartă este de aproximativ 97 de km. Din cauza meandrelor largi pe care le face în solul foarte ușor de erodat, lungimea Iordanului între aceste două puncte este însă de mai bine de 325 de km. Solul faliei prin care curge Iordanul este foarte bogat în săruri minerale, așa că apele Iordanului cară spre marea Moartă o cantitate foarte mare de sare. Privită de la înălțime, albia Iordanului este ca o vale în interiorul unei alte văi. Pe malurile râului s-a dezvoltat o vegetație bogată, pe alocuri luxuriantă, cu pâlcuri de copaci asemănători vegetației din junglă. Cei din vechime i-au spus „deșișul Iordanului” (Zah. 11:3). Vegetațiea este întreținută și de faptul că Iordanul își inundă malurile pe durata sezonului ploios.

Marea Moartă este cea mai joasă mare dintre toate mările lumii. Suprafața ei se află cu 395 m sub nivelul mărilor și oceanelor, iar adâncimea ei maximă este de 765 m sub nivelul mării. Lungimea ei, acoperită acum doar parțial din cauza evaporării, este de 77 de km, iar lățimea de 77 km. De-a lungul timpului, a fost numită: „Marea Sărată” (Gen. 14:3), „Marea câmpiei” (Ios. 3:16), „Marea de răsărit” (Zah. 14:8). Iosif Flavius a numit-o „Marea de asfalt”, iar arabii îi spun astăzi „Marea lui Lot.” Este interesant că Marea Moartă nu este menționată nicăieri în Noul Testament. În sezoane cu precipitații medii, Iordanul aduce în Marea Moartă aproximativ șase milioane de tone de apă. Climatul extrem de arid, cu călduri caniculare, provoacă însă o evaporare foarte puternică. Concentrarea de sare din apă este de 26 la sută. Din această cauză, în Marea Moartă nu trăiesc nici un fel de pești. Este o „mare moartă”, nume care i-a fost dată pentru prima dată de greci. Ruptura de falie continuă spre Marea Roșie și Africa, formând „Arabah”, o vale uscată lungă de 298 km. Ea duce la golful „Acaba”, unde există încă și astăzi portul Elat, Ețion Gheber-ul din vechime, cetate dată de Faraon ca zestre pentru fata măritată cu împăratul Solomon.

Așezându-i într-un teritoriu fără resurse naturale formidabile, Dumnezeu i-a obligat pe evrei să învețe că fericirea și nefericirea lor va depinde întotdeauna de felul și măsura în care „vor asculta de Domnul!“ Ploaia timpurie, necesară pregătirii pământului pentru semănat, și ploaia târzie, necesară pentru legarea în rod, au fost întotdeauna semne ale suveranității lui Dumnezeu asupra destinului național al acestui popor: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie și târzie, și ne păstrează săptămânile hotărâte pentru seceriș“ (Ier.5:24).

În peisajul și economia Israelului, vestea că într-o bună zi, apele Mării Moarte vor fi „vindecate“ nu poate fi privită decât ca o veste bună! Ce fel de rău este însă acela descris de Ezechiel? El izvorăște de sub Templul din Ierusalim și, mergând spre răsărit, va transforma toată zona: „apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă“ (Ezec. 47:10). „Pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac“ (Ezec. 47:11-12).

Primul lucru pe care-l putem spune despre acel râu este că izvorăște dintr-un loc special. Izvorul va fi o apariție neașteptată și, în mare măsură, inexplicabilă. Sub Ierusalim n-au existat și nu există izvoare. Pentru supraviețuirea în timpul asediului, împăratul Ezechia a captat un izvor din afara zidurilor cetății și l-a adus înăuntru la scăldătoarea Siloam, printr-o serie de tunele săpate în stâncă (2 Regi 20:20; 2 Cron. 32:30). Sub Ierusalim există cavități mari și secetoase din care s-a excavat piatră pentru clădirile de deasupra. Oriunde au săpat, evreii din toate generațiile n-au găsit nici un singur firicel de apă. De unde va izvorî atunci râul miraculos despre care ne vorbește Ezechiel? Din harul lui Dumnezeu? Deși nu-i poate mulțumi pe speologi și geografi, acesta este singurul răspuns pe care-l putem da la această întrebare. Același Dumnezeu care le-a dat copiilor Săi apă din stânca deșertului (Exod 17:6), le-o va da și din stânca pe care va fi reclădit Templul din vedenia lui Ezechiel. Noul Testament ne spune că stânca din care au băut evreii în pustie a fost Christos (1 Cor. 10:4), așa că izvorul râului de la Ierusalim va fi, putem spune noi, Dumnezeu însuși!

Al doilea lucru pe care-l putem spune despre râul miraculos este că el răstoarnă legea entropiei și, în loc să scadă în debit din cauza evaporării și a pierderii prin umezirea malurilor, el crește în debit și crește surprinzător de repede. De unde? Singurul răspuns și la această întrebare este: din harul divin! La fiecare o mie de coți (aproximativ 300 de metrii) nivelul apei acestui rău va crește într-o progresie geometrică de la 50 de centimetrii, la 100 de centimetrii, iar apoi la peste 200 de centimetrii.

Al treilea lucru pe care-l aflăm despre râul descris de Ezechiel este că apele lui vor avea proprietăți miraculoase. Malurile lui vor fi pline de vegetație, de pomi cu roade diferite pentru fiecare lună și cu frunze care vor avea proprietăți medicinale extraordinare.

Al patrulea lucru pe care-l aflăm despre râu este că el se va varsă în Marea Moartă cam pe la mijlocul ei, în dreptul localității En-Ghendi, va reuși să contrabalanseze nivelul de chimicale mortale acumulat
de-a lungul secolelor și va transforma această oglindă de apă într-un paradis pentru pescari: „ … şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi.“

Al cincilea lucru, și el foarte curios, pe care-l aflăm despre acest râu este că el nu va „vindeca“ și extremitățile mării: „Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării“, probabil ca un semn de aducere aminte.

Al șaselea lucru pe care-l putem spune despre acest râu  este că descrieri ale lui se mai găsesc și în alte cărți ale Bibliei, ceea ce face ca o interpretare alegorică sau simbolic-spirituală să fie foarte puțin probabilă. Iată câteva pasaje:

„În vremea aceea, va picura must din munţi, şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi de asemenea din Casa Domnului, şi va uda valea Sitim“ (Ioel 3:18).

Expresia „în vremea aceea“ ne trimite în viitor la contextul în care Israelul este refăcut după marea conflagrație de la Armaghedon în vederea intrării în împărăția de o mie de ani.

„În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zah. 14:8).

Aluzia la permanentizarea debitului de apă ne face să înțelegem că Israelul nu va mai depinde de regimul ploilor și ciclul agricol se va schimba. Este interesant că Zaharia ne spune că o parte a râului se va îndrepta în cealaltă direcție și se va vărsa în Mediterana. Contextul este iar împărăția milenară, când Domnul va stăpâni peste întreg pământul.

Al șaptelea lucru demn de remarcat este că, deși nu este același râu, acest râu este asemănător cu cel descris în cartea Apocalipsei. Amândouă sunt manifestări ale slavei și harului dumnezeiesc. Pasajul din Apocalipsa 22 descrie starea eternă, când nu va mai fi Templu, dar un râu asemănător cu cel din mileniu va revărsa binecuvântarea și viața pretutindeni:

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor“ (Apoc. 22:1-2).

Se pare că și râul din Noul Ierusalim va avea același scop ca și râul din mileniu, vindecarea celor înstrăinați de Dumnezeu și bolnavi de … moarte.

Un râu nou dintr-o lume nouă

Când am intitulat acest subcapitol „Un râu cum n-a mai fost altul“ m-am gândit că el va face parte dintr-o altă ordine de creație, de dincolo de orizontul lumii căzute în care trăim noi astăzi. În economia planului lui Dumnezeu există „vremuri“ și „soroace“, „veacuri“ și administrații (dispensații) diferite. Una a fost viața oamenilor înainte de izgonirea din rai și alta după aceea. Într-un fel au stat lucrurile în lumea dinainte de potop și cu totul altfel stau ele astăzi. Una a fost viața naturii atunci când toate viețuitoarele erau ierbivore și altfel s-au comportat ele după potop când Dumnezeu a îngăduit să apară și viețuitoarele carnivore:

„Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul.  S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde“ (Gen. 9:1-3).

Un studiu despre diferitele epoci ale vieții pe pământ ar fi fascinant în sine, dar nu este obiectul studiului nostru de față. Totuși, ca să putem înțelege puțin din natura și rostul râului descris de Ezechiel, o privire generală este folositoare.

Apostolul Petru și schimbările epocale

Una din informațiile generice care subliniază diferențele dintre lumea dinainte și de după potop o găsim în scrierile apostolului Petru. Neșcolatul pescar care a avut nevoie de traducător ori de câte ori a ieșit dincolo de granițele vorbitorilor de aramaică n-a fost totuși așa lipsit de cunoștințe cum îl cred unii. Petru n-a stat degeaba la picioarele Domnului Isus. Curiozitatea lui a obținut răspunsuri care stâmpără astăzi curiozitatea noastră. Anticipând atacurile din partea celor care nu cred în planul lui Dumnezeu, apostolul Petru scrie:

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor, şi vor zice: ,,Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau dela începutul zidirii!“ Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaş Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde“ (2 Petru 3:3-10).

Apostolul Pavel și schimbările epocale

Nu numai Petru, dar și apostolul Pavel scrie lucruri pe care oamenii nu le-au descoperit decât în ultimele două secole. Râmânem stupefiați să citim ce scrie el despre diferențe între strălucirea stelelor, fenomen folosit astăzi în spectrografia astrală și despre deosebiri de ordinul numărului de cromozoni în materia creaturilor vii:

„Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea“ (1 Cor. 15:39-41).

Apostolul preia aceste informații și le aplică la schimbările colosale care vor avea loc în natură și în corpul uman în lumea de dincolo de moarte:

„Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: ,,Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.“ Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.

Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire“ (1 Cor. 15:43-53).

Apostolul Pavel ne spune că existența de acum este stânjenitoare pentru cei care au fost înnoiți deja prin Duhul lui Dumnezeu. Cei care sunt ai lui Christos trăiesc un paradox: deși, prin nașterea din nou, ei fac parte dintr-o creație nouă („Căci, dacă este cineva în Christos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă“ – 2 Cor. 5:17) sunt siliți să trăiască până „la înnoirea tuturor lucrurilor“ (Mat. 12:28) într-o lume veche și
într-un trup care aparține creației păcătoase.

Apostolul abordează această problemă într-o sclipitoare argumentație pe care o găsim în epistola către creștinii din Roma. Plecând de la stânjenitoarea existență în materia acestui veac, Pavel vorbește despre cele două principii diferite care guvernează lumea căzută în păcat și lumea viitoare, izbăvită de sub blestemul păcatului:

„Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Christos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Christos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii“ (Rom. 7:14-25; 8:1-2).

Râul descris de Ezechiel face parte din lumea nouă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru copiii Lui în împărăția milenară. El se manifestă „altfel“ decât râurile pe care le vedem noi astăzi pentru că face parte dintr-o altă lume, eliberată de sub legea morții și a păcatului. Râul creștea „din sine“, fără afluenți. Inexplicabil sub legile naturii căzute de astăzi, dar foarte „normal“ pentru natura refacută din vremurile viitoare. Împreună cu descrierera pomilor de pe malurile râului, această creștere a râului văzut de Ezechiel este un aspect pe care Biblia ne lasă să-l vedem ca pe o fereastră înspre lumea viitoare, în care entropia va fi înlocuită cu dezvoltarea pozitivă.

Prin entropie se înțelege degenerarea continuă a tuturor lucrurilor, victime ale blestemului „stricăciunii“ (cum îl numește Pavel). Acum, sub imperiul entropiei necruțătoare, tot ce este mai vechi este neapărat și mai rău, mai stricat, mai putred, mai ruginit, mai neputincios, mai nerodnic. La înoirea tuturor lucrurilor din împărăția viitoare lucrurile vor fi exact invers! Astfel, râul neimaîntâlnit, în loc sa scadă în debit, crește văzând cu ochii, devine mai puternic și se oferă cu o mai mare dărnicie cu cât se îndepărtează de izvor. Împreună cu descrierera pomilor de pe malurile râului, descrierea ciudățeniei acestui râu ne prilejuiește o întâlnire cu realități viitoare, în care entropia va fi înlocuită cu dezvoltarea pozitivă.

Pomii de pe margine rodesc și ei în fiecare lună, fără să obosească, fară să îmbătrânească, iar frunzele lor servesc la vindecarea Neamurilor. Orice lucru din noua ordine divină din împărăție va fi caracterizat de această binecuvântată dezvoltare pozitivă: cu cât ceva va exista mai îndelungat, cu atât va deveni mai viril, mai puternic, mai împlinit și mai roditor. Trecerea timpului îi va măsura creșterea, nu decadența, ci capacitatea de a deveni, de a crește, de a se împlini exponențial. Împărăția va fi o avanpremieră a eternității!

Vreau să vă mai arăt încă două pasaje care ne vorbesc despre extraordinara schimbare viitoare. Unul este încheierea argumentației din pasajele deja citate din epistola către Romani și vorbește despre nădejdea creștină într-o ieșire din imperiul stricăciunii (entropie) spre o lume înnoită prin har:

„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea (creația, natura) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, cari avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:18-25).

Al doilea pasaj este într-una din profețiile pe care le-a făcut Isaia despre vremurile împărăției mesianice, când viețuitoarele de pe pământ vor reveni la relațiile lor dinainte de căderea omului în păcat:

„Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizunia basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele cari-l acopăr“ (Isaia 11:6-9).

Când o profeție este repetată înseamnă că împlinirea ei este absolut sigură. Așa face și Isaia. Textul din capitolul 11 este repetat întocmai în capitolul 65:

„Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul“ (Isaia 65:25).

Propulsat printr-un veritabil tunel al timpului, Ezechiel ne vorbește despre lucrurile viitoare. Nu ne spune prea multe, dar ceea ce ne spune ne umple de uimire. Deocamdată cunoaștem în parte și propovăduim în parte, cum a scris apostolul Pavel (1 Cor. 13:9-10). Știm foarte puține despre vremurile care vor veni. Ceea ce știm este însă destul ca să ne dăm seama că va fi … cu mult mai bine.

Categories: Studiu biblic, Teologice