Pentru o mai mare vizibilitate, unele dialoguri la posturi merită să fie puse ca posturi noi. Iată unul dintre ele:

1. nelu m says:

   February 27, 2013 at 5:55 am (Edit)

   Domnul sa te binecuvinteze barzilaiendan. Intrebarile aceste mi le pun si eu si incerc sa aflu si raspunsurile.Intentia mea este de a deslusi acest tip de crestinism postmodern. Nu mi-am pus obloane la ochi si nici nu intentionez,dar am pretentia,fiind de virste apropiate,ca stiu citeva din ,,subteranul”ideii de inchinare,care se limiteaza doar in spatii publice,show-uri,spectacole.Am trait o perioada in USA, acum fiind in Romanica noastra mica si frumoasa. Si acolo si aici sint sfinti,in fata carora iti ridici cu respect palaria si zici Laudat sa fie DOMNUL.Din pacate tot mai putini, numarul celorlanti, luind amploare. Oare nu dupa roade se cunosc?

   Am vazut cu ochi mei ,,crestini” unduindu-si miinile si trupurile, cintind in timpul serviciilor de inchinare, ne-avind nici o treaba cu morala nici in familii, nici in colectivitate, ca sa ma opresc aici. Amintrebat pe unii-ce simt in inchinarea aceia?Raspuns– Atmosfera momentului. Este o atitudine pozitiva. Dar numai atit? Numai acolo? Dumnezeu primeste o astfel de inchinare? Este inaltat Dumnezeu asa? Sau eu si altii ca mine am ramas depasiti, in mentalitati? Nu e vorba de personalitatea mea aici, ci poate o incercare puerila de a observa, de a protesta impotriva unei idei de inchinare incomplecta ineficienta
2. barzilaiendan says:

   February 27, 2013 at 11:13 am (Edit)

   Draga Nelu
   Mulțumesc frumos pentru ce ai scris. Nu suntem de două părți ale baricadei, ci ne cățărăm împreună pe același versant și ne ajutăm unul pe altul când avem nevoie.
   Mai ales in veacul acesta postmodern, forma și fondul trebuie să reprezinte o problemă la care să ne gândim chiar mai mult decât … Titu Maiorescu. Muzica este un limbaj cu trăiri multiple. Faptul că unii spun “Te iubesc“ și se gândesc la cu totul altceva, nu mă va fec pe mine să nu mai spun lucrul acesta atunci când simt că așa trebuie s-o fac.

   – Există muzică militară, care este o formă care trezește entuziasmul și cadența dedicărilor până la sacrificiu. (Noi avem imnul “Glorie, Glorie, Aleluia!).

   – Există muzica declamativă, specifică acelor cântări patriotice de prin căminele culturale de altădată și de la întâlnirile cu Ceușescu. Strofele sunt pline de conținut care angajează.(Noi avem muzica corurilor în care textele sunt adevărate predici).

   – Există muzica reflexivă, plină de răbufniri ale sentimentelor copleșitoare, doinele, cântecele de bocet, odele de dragoste, cântecele de nuntă, etc. (Noi avem cântările lui Niculiță Moldoveanu, manelele și muzica aceasta a tineretului cântată cu ochii închiși și mâinile pe sus).
   .
   Fiecare din genurile descrise mai sus (și mai sunt și altele) poate și chiar ESTE FALSIFICATĂ. Putem să o cântăm ca formă, dar să nu o trăim ca fond! Cineva observa că noi cântăm în bisericile noastre ca pe vremea lui Ceaușescu; avem coruri cum avea și el, avem cântări comune cu conținut extraordinar, dar le cântăm fără să ne gândim ce cântăm, le cântăm fără să credem ce cântăm, tot așa cum făceam și la adunările de Partid la care participam altădată! (Cântăm triști melodii de bucurie; cântăm indiferenți cântări de suferință și adorare, etc.)

   Acest gen de falsificare a fondului cu o respectare atentă a formei este ipocrită și este mult mai răspândită decăt am vrea noi să credem sau să recunoaștem. Numai cei care se unduiesc la cântările moderne de închinare merg acasă netransformați? Oare nu merg și ceilalți care au cântat liniștiți, stând cuminți (și indiferenți) pe bancă? Cunosc prieteni care au refuzat să mai cânte la cor pentru că dirijorii au fost extrem de pretențioși cu tehnica, repetând o cântare până la punctul la cere nimeni nu s-a mai gândit la CE cântă, ci doar la CUM cântă. O astfel de cântare a “ieșit bine“ ca armonie, dar a fost zăngănitul unui chimval de aramă. Inimile cântăreților, obosite de atâtea repetiții, n-au mai simțit bucuria mesajului, ci doar grija execuției.
   .
   Formalismul în cântare este la fel de mortal ca și acela din predicare. Ai perfectă dreptate. Ne luptăm să înțelegem împreună și ne este frică de nesinceritatea celor care nu se mai închină “nici în duh și nici în adevăr“. Credem că îl putem păcăli pe Cel ce cercetează duhurile? Cu astfel de “repetiții“ în serviciile noastre divine credem că ne calificăm pentru corurile cerului? Dumnezeu nu este atins de vibrațiile corzilor vocale! El este DUH, nu are timpan! Pe El îl ating numai vibrațiile inimii, ale sufletului!
   .

   Revenind la teama noastră, cineva spunea că el nu lasă să cânte în adunarea lui decât pe aceea pe care i-ar lăsa să și predice. Reversul este că n-ar trebui să-i lăsăm să predice în biserici decât pe aceea în stare să și cânte și cu viața, sincer, cu sfințenie, din toată inima. Ce ne facem? Asta s-ar putea să facă să avem mult mai puțini … predicatori.

   În concluzie: cine cântă ipocrit și fals în închinarea tradițională va cânta la fel de ipocrit și fals și în adunările de închinare modernă. Dar oamenii nu falsifică decât originaluri care există! Să ne ferim de falsitate, să învățăm să o recunoaștem și să .. refuzăm să o mai folosim. De fapt, chiar dacă seamănă cu originalul, ea nu are nici o valoare.

   Chiar dacă ne este greu să recunoaștem, există însă originale peste tot, până și în stranele ortodocse și în liturghiile catolice … care, oricum ar fi ele, nu ne plac! Totuși, frații noștrii din secolele trecute, numai pe alea le-au avut … și au ajuns la Dumnezeu cu ele.

    

   Închei pozitiv cu un post al prietenului meu, Marin Pintilie:

   • 
   • Marin Pintilie

     Psalmul 45.1
     „…Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba.”

     Atât comentariile rabinice, cât şi cele apostolice, şi patristice sunt de acord cu faptul că psalmul 45 (TM), 44 (LXX) este o cântare de iubire pentru Regele-Mesia. Despre El, despre Domnul Isus, trebuie să vorbim mult, bine, adevărat şi drept. Dar, limbajul nostru cel mult, bun, adevărat şi drept, nu trebuie să fie un limbaj de lemn. Exprimarea iubirii tinde, sau îşi doreşte, să atingă performanţele unui „scriitor iscusit” Într-o relaţie de dragoste nu ne exprimăm oricum. Iubirea curată, frumoasă, profundă nu se va simţi bine, îmbrăcată în haina unui limbaj sărăcăcios sau artificial. Psalmistul nu-şi doreşte să fie un poet sau scriitor mediocru. El vrea ca „lucrarea de laudă” pe care o dedică împăratului, să fie ca a unui scriitor de prim rang. Întrebarea e : Ce să mă fac dacă nu am calităţi artistice? Nu-i nici o problemă. Declaraţia mea de dragoste şi de laudă, e menită să arate nu că eu sunt cel mai mare artist, ci că El E CEL MAI FRUMOS DINTRE OAMENI. (v. 2) Măsura în care vom vedea tot mai clar acest lucru, va fi măsura in care ne vom exprima tot mai frumos. Măsura în care Îl vom cunoaşte mai profund, va fi măsura în care vom deveni, artişti. Cred că acesta este marele secret al artei creştine.
     Prea adesea vrem să fim buni predicatori, buni cântăreţi, buni scriitori, buni poeţi, de dragul nostru, şi nu de dragul Lui.
     Aidoma psalmistului, îmi doresc şi eu, ca de dragul lui, să trăiesc, să vorbesc şi să scriu frumos. Există mulţi artişti mult mai buni şi mai mari, decât mine, dar nici unul mai bun, sau mai mare, decât El.
     Suntem cu toţii o parte din marea operă de artă a lui Dumnezeu.
     Să trăim şi să ne exprimăm, pe măsura identităţii noastre, în relaţie cu El şi de dragul Lui!
     SĂ DEVENIM TOT MAI FRUMOŞI !

Categories: Personale, Teologice