Țara asta are cultul sănătății! Închinătorii  fac pelerinaje pe biciclete! Biciclete, biciclete, și iar biciclete. Pretutindeni! Pedalatori de toate vârstele se întrec doar cu ei înșiși, în dorința eternă după mai sănătos și mai bine. Există piste pentru biciclete peste tot.

Bijuteriile acestea de orășele numite sate sclipesc de curățenie și miros a bălegar. Nu se mai folosesc îngrășămintele chimice, ca în America. „Organic“ este cuvântul magic al zilei. Germania are curățenia unei farmacii, dar amirosește a grajd din pricina acestei obsesii.

Ne-am trezit dimineața aceea de Marți, 31 Mai, la mănăstire, mai neprihăniți ca în ajun, dar asta n-a ținut prea mult pentru că am plecat mai departe mai împovărați de un mic dejun împărătesc și păcătos de îmbelșugat.

I-am promis soției mele că o voi duce înapoi la Nurnberg pe un drum ocolit, ademenind-o cu Augsburgul și cu categrala din Ulm. I-am arătat și indicatorul spre Dakhau, locul de, „piară-i amintirea“, holocaust. M-a refuzat (poate pentru că e ne-evreică, poate pentru că vrea măcar o zi de vacanță …).

La prima oprire am alimentat mașina cu motorină și credința cu amintirea uneia din primele mărturisiri de credință ne-catolice.

Ca deobicei, GPS-ul ne-a ajutat să ne pierdem ruta inițială, ocolind autobandul pe drumuri întortocheate de țară. Nu ne-a părut însă rău. Am răsfoit astfel paginile acestui album medieval viu cu clădiri intenționat renovate la strălucirea de acum câteva sute de ani. Spre deosebire de români, germanii clădesc prin adăugare, nu prin demolări fără sfârșit, așezând prezentul pe etajele anterioare ale valorilor din trecut. De aceea au și ajuns mai sus ca urmașii tracilor … pururi predispuși și preocupați cu îngroparea zilei de ieri, bestemați parcă să recite la nesfârșit legenda meșterului Manole.

Asta este una din realitățile care ne-au izbit dureros pe traseele României. Noul românesc este strident și țipător, lipsit de eleganța rafinamentului. Femeile românilor se îmbracă, și în țară și în exil, mai scump decât femeile austriecilor sau germanilor. Bărbații din România, baptiști sau simpli civili, se îmbracă în haine croite și executate la „firmă“, prin Italia sau Franța, în timp ce austriecii se înveșmântează încă în tradiția echilibrului teuton.

(Neputând să-și explice contrastul, un austriac i-a întrebat pe baptiștii stabiliți de câțiva ani într-o clădire din vecinătate: „La biserica voastră este nuntă în fiecare duminică?)

Câmpurile germane sunt de un verde crud, însângerate pe alocuri cu petele roșii ale macilor. Cine s-ar putea lua la întrecere cu croitorul care-Și îmbracă astfel dealurile și văile creației Sale!

Spre deosebire de România, pe aceste rute rurale nu există tarabe improvizate care se vând turiștilor și nici ciuperci otrăvite și otrăvitoare care se oferă obraznic șoferilor de tiruri. Cineva, nu spui cine, dar era ne-român, mi-a spus că țara noastră este „un grajd cu iepe bune și binevoitoare de încălecat“. Nu i-am dat dreptate. Păcatul prostituției a înrobit de mult toate popoarele deopotrivă, punând șaua, frâul și zăbala pe toți oamenii. Problema nu este nici nouă și nici geografică. Citiți ce a scris Dumnezeu despre păcătoșii din poporul Său în Ieremia 5:8 …

Ulmul nu m-a dezmințit. Daniela a rămas fără cuvinte. Inițial o biserică de sat, clădirea a devenit ulterior o categrală și un „marker“ masonic. Construcția a durat peste 500 de ani și s-a făcut în etape. La nava centrală au fost adăugate în timp alte două laterale, încă una în partea finală și un turn imens și dantelat la intrare. Câțiva masoni de seamă au făcut planurile de-a lungul secolelor. Unul dintre ei n-a fost prea priceput. Tencuiala a început să cadă și au apărut mari crăpături în zidurile de susținere. Omul a trebuit să fugă noaptea și nimeni nu i-a mai dat de urmă … (Cam ca și masonii din zilele noastre. Dar asta este o altă, cu totul altă, poveste). Cel mai mult m-a uluit, ascunsă la vedere, o piatră ceremonială scrisă pe două fețe în ebraică și germană, așezată doar la câțiva pași de ușa pe care intra toată lumea … și care nu era acolo acum unsprezece ani, când vizitasem locul pentru prima oară.

De la Ulm am ales calea autobandului și ne-am repezit cu viteza maximă spre casa familiei Craiovan. Am apăsat pedala până la podea, dar Fordul meu n-a prins mai mult de 170 de km pe oră, așa că a trebuit să trag pe dreapta ca să fac loc celorlalte mașini de pe șoseaua fără limită. S-a dovedit încă o dată că nu pot ține pasul cu ceilalți, oricât aș încerca. A trebuit să redevin eu însumi și să mă întorc la rădăcinile mele latine: „Festina lente!“

Încordarea de pe drumurile traseului românesc sau poate totalul orelor necesare pentru parcurgerea celor 5.200 de kilometrii au făcut să simt dureri cumplite acolo unde „the rubber meets the road“ sau trupul întâlnește forța de reacție a scaunului. Am ajuns la Nurnberg gemând și strângând din dinți, frate de suferință cu Napoleon în campania rusească și doritor să aduc jertfă „cinci umflături de aur“, împreună cu locuitorii din Asdod (1 Sam. 6:4). (De patima asta aveam să fiu operat apoi pe două continente, la interval de numai 5 zile. Doamne, ai milă și de dușmanii mei!).

Necazul m-a amărât rău, dar a avut rostul lui în planurile Marelui constructor al catedralei noastre sufletești. Am avut astfel posibilitatea să fac comparație între spitalul din București, unde l-am lăsat pe Ghiță, și un spital din Germania, una din țările în care s-au strămutat cu slujba unii din medicii care ar fi trebuit să-l trateze pe Ghiță. (Mi s-a explicat în București că adevărata criză a sistemului medical din România nu este lipsa medicamentelor, ci exodul personalului medical spre țările occidentului.)

Am fost operat deci de un român în Germania și de un chinez în America …

De alintat am fost însă alintat de Ilie și Nicu Craiovan, împreună cu Mariana și Monica, soțiile lor. Tot ei ne-au alinat și durerea dăruită de o depeșă otrăvită venită din România: murise Ghiță … în urma unor complicații. Dar ce nu este complicat în România ?!

Categories: Uncategorized