Necazurile nostre au inceput de la filmul „Sunetul muzicii`. Am inteles cu uimire ca austriecii nu sunt in nici un fel cuprinsi de entuziasm de aceasta versiune a adevarului istoric descris in capodopera muzicalului american. In cazul lor, entuziasmul nu este inlocuit cu indiferenta, ci cu ostilitatea fatisa. Austriecii ii dispretuiesc pe toti cei care prezinta sindromul “Sunetul muzicii”, o boala mentala in aprecierea lor. (Cam tot asa cum sunt romanii fata de cei ce-l cauta cu incapatanare pe Dracula prin Romania).

Este drept ca ei (austriecii), au pus la cale un tur cu autobuze colorate cu poze din film pentru turisti, dar dispretul lor fata de acestia este condescent si exprimat pana si in … pretul biletelor (foarte scumpe).

Necazul numarul doi. Orarul acestor autobuze este cu plecare de doua ori pe zi: 9:30 a.m. si 2 p.m. Bineinteles ca noi am ajuns la locul de imbarcare cu doua minute dupa ora 2 p.m.

Al treilea necaz a fost ca adresa data de Nelu Gug pentru poposirea peste noapte ne-a dus departe de oras, la un “pension” aflat inca in renovare, cu o deschidere de sezon planificata abea pe 10 … iunie. Nemaipomenitul resort despre care ne vorbise prietenul nostru din San Antonio, mult visatul nostru serai, “colt de rai pe un picior de plai” ne-a spus astfel un “NU” categoric. Ce dezamagire!

Al patrulea necaz a fost ca, la intoarcerea in centrul medieval al urbei, eu m-am incapatanat sa “ma descurc singur” si ne-am ratacit in labirintul de stradute si stradele, cu sau fara sens unic. (Am inleles prea tarziu de ce majoritatea turistilor prefera sa mearga pe jos). Bineinteles ca n-am vrut sa-mi recunosc greseala si am preferat sa dau vine pe orgoliul monumental al gazdelor care refuza cu incapatanare sa afiseze si semne in alta limba decat cea germana. N-am mai avut de mult un sentiment de frustare si neajutorare asa de intens. Si cand te gandesti ca imensa majoritate a tinerilor de aici sunt fluenti in limba lui Shakespeare!

Pana la urma am parcat in fata catedralei din centru (de la intersectia Paris-London Stasse si Reinerstrasse) si ne-am dus sa vizitam macar una din bijuteriile folosite ca scene in filmul amintit, gradina Mirabella. Multimea trandafirilor de acolo nu este depasita decat de multimea turistilor asiatici (fiecare cu un microcasetofon la gat de unde li se explica insemnatatea fiecarui punct turistc foarte bine si distinct numerotat). Noi ne-am uitat insa “chinezeste” la toate cladirile alea mustind de istorie, cu inscriptii la fel de neintelese ca si hieroglifele.

Foarte dezorientati si descumpaniti, ne-am asezat pe o banca si ne-am uitat unul la altul buimaciti. Nimic nu mergea asa cum trebuie. Era pentru prima data in aceasta calatorie misionara. Pana acum, toate complicatiile si modificarile fusesera binecuvantate si binevenite. Acum nimic nu mai dovedea ca Dumnezeu ne calauzeste pasii. Dimpotriva! Toate mergeau de-a-ndoaselea.  Era prima zi cand nu planificasem sa ne intalnim cu frati si cand nu eram sub presiunea predicarii. Poate ca tocmai de asta …

Ne-am rugat si i-am spus Domnului impasul nostru, rugandu-L sa intervina ca sa iasa ceva bun si din ziua aceea.

Cum aveam in mana carticica cu “panorama” itinerarelor turistice oferite, am deschis-o la pagina cu ironicul “The originnal Sound of Music Tour”, ne-am uitat la harta numerotata cu obiectivele de pe traseu si cu pozele respectivelor locuri si … mi-a venit o idee: De ce sa mai asteptam pana maine pentru autocarul cu aer conditionat cand tot aer conditionat avem si in masina noastra! Soferul n-o fi la fel de bun, dar aveam la indeana GPS-ul masinii, asa ca … i-am propus lui Daniela sa mergem “de unii singuri” pe traseu, ca sa nu pierdem degeaba dupa amiaza aceea splendida, dezlegand drumuri incrucisate prin oras si riscand accidente.

Zis si facut. Am incepu cu Hellbrunn Castle, pentru ca suna promitator, dar nu ne-am oprit pentru ca am gasit acolo mai mult niste cladiri asemanatoare cu muzeele de pretutindeni. Singurul lucru folosit intr-o scena a filmului fusese acel celebru si romantic “gazibo”, reconstruit acum in mod artificial pentru delectarea turistilor.

Am virat la dreapta si ne-am indreptat spre iesirea din oras ca sa ajungem dupa vreo 45 de km la biserica imensa unde fusese filmata scena nuntii din film. Mondsee, orasul unde se afla biserica nu ne-a dezamagit. Totul foarte cochet, foarte curat si foarte … austriac. Iar biserica … mult peste asteptarile noastre (un loc ideal pentru nunta noastra de aur!).

Oraselul este asezat pe marginea unui lac minunat in care se rasturnase albastrul cerului. Nu stiu cum era lacul noaptea, dar il numisera “Lacul lunii”. Ispita a fost sa ne oprim si sa stam la nesfarsit pe bancile imbietoare din parcurile de pe mal. Carticica ne indemna insa sa mergem mai departe, urcand spre locurile in care au fost filmate scenele panoramice din debutul si finalul filmului. Promisunea ca acolo va fi si mai frumos ne-a smuls din visul romantic si … nu s-a dezmintit. Următorul popas, Saint Gilgen, este o localitate in care cerul pare ca se intalneste binevoitor cu pamantul. Am parcat masina si ne-am lasat moale pe bancile imbietoare ale parcului din dreptul debarcaderului. … Frumos, foarte frumos … Inca un loc in care m-as pensiona cu placere!

Ne-a trezit din visarile noastre telefonul, care ne-a instiintat ca S.O.S urile noastre disperate fusesera interceptate de minunata noastra gazda din seara trecuta. Fratele Gabi s-a dovedit iar un dar providential  de la Domnul. Il rugasem sa ne gaseasca macar un roman care traieste in Salzburg de la care sa aflam unde sa fim pacaliti cat mai putin cu pretul gazduirii peste noapte. Dansul a facut insa cu mult mai mult. Ne-a dat pe mana unui prieten, fratele Vasile, pastor al bisericii romane pentecostale din Salzburg. Impreuna, au pus la cale unde sa ne petrecem seara si noaptea aceea.

Marturisesc ca am fost sceptici. Iesisem, in mintea noastra, din circuitul ,,pe la frati“ si doream sa fim numai noi doi, doua zile, singuri pe la hotel si prin Salzburgul indragostitilor. Dumnezeu a lucrat insa altfel si a fost cu mult, cu foarte mult, mai bine.

Fratele Vasile ne-a calauzit prin telefon spre Laufen, orasel situat cam la 15-20 km de Salzburg, la granita dintre Austria si Germania. Acolo ne facuse deja o rezervatie la o fosta manastire, transformata in hotel. Ne-am intalnit, ne-am vazut, ne-am placut si ne-am pus pe povesti. Am descoperit astfel ca dansul ma cunostea de muti ani, ca fusese odată in biserica noastra din Anaheim si ca era bucuros sa ne gazduiasca. Vazandu-ne putin dezamagiti ca ne-a scos din Salzburg, fratele ne-a vorbit de unul din puctele de atractie crestina din localitatea lor: capela unde a fost cantata pentru intaia data “O noapte preasfintita”. Vazandu-ne neincrezatori, fratele Vasile ne-a suit in masina si ne-a dus repede pana acolo. Trebuie sa recunosc ca fantezia mea astepta o cladire mare si impunatoare. Realitatea a fost alta si ne-am fotografiat in fata unei capele minuscule parca, dar , daca stau sa ma gandesc, cu mult mai potrivita pentru duiosul colind care continua sa stabata, ca o chemare gingasa, lumea.

 .          

In loc sa ne lasa sa mergem sa mancam la un restaurant, fratele Vasile ne-a dus la dansul acasa. Am avut ocazia sa-i cunoastem astfel minunata familie si sa stam impreuna la masa. Mancarea a fost pregatita cu maiestrie de un barbat tanar, prieteni al familiei, venit acum din Spania in Austria, in cutare de munca. Ca diversitatea sa fie si mai colorata, el ne-a pregatit o specialitate … italiana.

“Imi place sa gatesc, ne-am marturisit el, dar acasa nu am loc in bucutarie de sotia mea. Cred ca mi-a iesit bine …”  Ii iesise chiar foarte, foarte bine.

O zi inceputa catastrofal s-a terminat astfel incantator. Sa fi fost de vina … rugaciunea? Sa fi vrut Dumnezeu sa ne vindece de intetia de a ne gasi fericirea de o zi fara partasia … fratilor? Sa fi fost acesta motivul pentru care ne-a pedepsit cu o noapte la … manastire?

Am parcat masina “sub” piata centrala a urbei (cum de nu se gandesc oare si romanii sa faca asa ceva) si ne-am dus bagajele in incantatoarea noastra … chilie. N-avea cheie. Era suficient sa plimbi cardul de la receptie prin farta unui mic ecran electronic. O sihastrie … ultramoderna …

Cand am trecut podul peste apa din mijlocul urbei am intrebat gazda noastra: “Unde este granita dintre Austria si Germania?”

“La mijlocul apei, a venit raspunsul lui. Iar cele doua tonete de la capetele podului in care se vinde acum bere si inghetata sunt fostele  gherete ale granicerilor. Ne racorim acum unde ne treceau alta data toate caldurile! Refugiatii din Austria se socoteau “rezolvati” daca reuseau sa ajunga in Germania.” Ne-am dat seama ca mancasem in Austria si  urmam sa dormim in Germania .. sau invers… sau … ce mai conteaza si cine mai baga acum de seama?

Memorial Day, 30 Mai 2011 – O zi în care am căutat naiv „Sunetul muzicii“, iar Dumnezeu ne-a călăuzit înțelept, peste gândirea, înțelegerea sau așteptările noastre, spre „O noapte preasfintită!“ …

Categories: Personale