Barbatul in planul divin (V)

6men

Ranit

4. ENOSH (slab, rănit, frânt)

Enoș denumeăte bărbatul frânt prin suferință. Este un stadiu necesar al masculinității noastre. El produce un om cu sufletul mâhnit și cu inima zdrobită. Prin experiențele din acest stadiu ajungem mângâiați ca să fim și noi în stare să-I mângâiem pe alții.

După ce împăratul David a pacatuit cu Batseba si i-a ucis sotul, unul din cei mai credinciosi din ostenii lui, copilul care s-a nascut din aceasta legatura s-a inbolnavit si a murit.
„Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie și a fost greu bolnav” (2 Samuel 12:15).

Termenul folosit în text pentru a identifica un copil de parte barbateasca aflat in suferință este „enoș”.

Definiție: Etimologic, „Enoș” implică noțiunea de „slăbiciune, fragilitate, suferință grea care poate produce uneori moartea”. Este un derivat de la radacina accadiană „enesu”, care inseamna „a fi slab”. (Theological Dictionar] of The Old Testament, Grand Rapids: Eerdmans).

Uz: În textul Scripturii, „enoș” identifică bărbatul în aspectul lui de muritor, de slăbiciune, de boală, de panică:

„Căci ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale, și nu ți-ai adus aminte de Stânca scăpării tale. De aceea ți-ai sădit răsaduri plăcute, și ai sădit butuci străini. Când i-ai sădit, i-ai înconjurat cu un gard, și în curând i-ai văzut înflorind. Dar culesul roadelor a fugit tocmai în clipa veseliei: și durerea este fără leac” (Isaia 17:10-11).

„Și eu, ca să Te ascult, n-am vrut să nu fiu păstor; nici n-am dorit ziua nenorocirii, știi; și ce a ieșit din buzele mele, este descoperit înaintea Ta. De aceea, nu fi o pricină de groază pentru mine, căci Tu ești scăparea mea în ziua nenorocirii! Prigonitorii mei să fie acoperiți de rușine, dar să nu fiu rușinat eu; să tremure ei, dar să nu tremur eu! Adu peste ei ziua nenorocirii, lovește-i cu o îndoită urgie!” (Ieremia 17: 16-18).

Pentru Carl Jung, aceată etapă din dezvoltarea bărbatului este strict necesară pentru atingerea unor dimensiuni adânci ale ființei lui. Biblia ne spune că „prin întristarea feței, inima se face mai bună“.

Psalmistul amintește adesea despre „enoș”, ca o parte indispensabilă a evoluției bărbatului pe pământ:

„Căci El știe din ce suntem făcuți, Își aduce aminte că suntem țărână. Omul! zilele lui sunt ca iarba și înflorește ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, și locul pe care-l cuprindea, n-o mai cunoaște” (Psalm 103: 4-16; 8:3-4; 90:3).

„Ai milă de mine, Dumnezeule! Căci niște oameni mă hărțuiesc. Toată ziua îmi fac război și mă chinuiesc” (Psalmi 56:1).

În teologia Scripturii, bărbatul „enoș” trebuie să experimenteze „spinii și mărăcinii”, împreună cu „sudoarea frunții”, pentru că se află sub blestemul păcatului. Numai ca „enoș” ajunge bărbatul să vadă că el nu este Dumnezeu, nici măcar un dumnezeu mai mic, nici măcar asemănător un pic cu Dumnezeu. Umilit și aproape distrus, „enoș” se convinge că n-are nici o valoare care să-l îndreptățească înaintea dumnezeirii.

Creat să fie nemuritor, bărbatul a ajuns rob al deșertăciunii și se vede condamnat la moarte. Poetul român Lucian Blaga scria:

„Doctore, simt ceva mortal aici
În regiunea ființei mele.
Ziua mă doare soarele,
iar noaptea luna și stelele.

M-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi când m-am născut …”

Cine studiază cartea Iov vede trecerea bărbatului (adamah, Iș, ghibor”) la stadiul de om suferind, „enoș”. Acolo apare el cel mai frecvent. Patriarhul ilustrează suferința umană la paroxism, împreună cu spaimele și angoasa ei. Patriarhul Iov este o rană „din cap și până în picioare” și zăcând pe un morman de cenușă, se scarpină cu un ciob de sticlă. Bărbatul acesta a pierdut tot, casă, avere, copii, prieteni, sănătate și … prieteni. Strădania chinuitoare de a pătrunde înțelepciunea divină care l-a dus în această situație îl face pe Iov să ajungă la concluzii sfâșietoare:

„Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaș și zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua. Cum suspină robul după umbră, cum își așteaptă muncitorul plata, așa am eu parte de luni de durere și partea mea sunt nopți de suferință; Mă culc, și zic: “Când mă voi scula? Când se va sfârși noaptea?” Și mă satur de frământări până în revărsatul zorilor. Trupul mi se acopere cu viermi și cu o coajă pământoasă; pielea-mi crapă și se desface. Zilele mele zboară mai iuți decât suveica țesătorului, se duc și nu mai am nici o nădejde!” (Iov 7:1-6).

Comparandu-l pe Iov cu ceilalți oameni, Philip Yancey spune că avem de ales între: „A fi dezamăgiți cu Dumez și a fi și mai dezamâgiți fără El!“

Existența umană este condimentată cu suferință: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (Iov 5:7).

Citiți pasajul din Iov 29:2, 4-9, 11, 20, 25; 30:1,9, 16, 20-21 și ve veți convinge imediat de aceasta.

Exemple: Patriarhul Iacov și apostolul Pavel sunt două exemple foarte bune pentru ilustrarea a ceea ce înseamnă enoș în Biblie.

Iacov este cazul clasic al unui ghibor transformat de Dumezeu într-un enoș. Iacov a fost războinic încă îainte de a se nește. Scriptura ne spune că cei doi gemeni ai lui Isaac și Rebeca „se băteau în pântecele ei“ (Gen. 25:22). Ambițios și gata să facă orice pentru a fi „cel dintâi“, Iacov a cumpqrat dreptul de întți născut de la fratele său mai mare, Esau (Geneza 25:27-34), și și-a înșelat tatăl ca să-I fure binecuvântarea (Geneza 27). Aflat în pericol de moarte acasă, Iacov s-a dus la rudele mamei lui din Mesopotamia, unde ți-a continuat „cuceririle“. Deți a dat acolo de Laban, un om șiret și rău, iacov a reuși rând pe rând să-I ia fetele, apoi turmele și a fugit de la socrul său bogat și stăpân pe situație (Geneza 31). În toate acestea, iacov s-a comportat după cum ți era și numele, ca un om „înșelător“ și ambițios. Aceasta a fost concluzia lui Esau:

„Esau a zis: ,,Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m’a înşelat de două ori. Mi -a luat dreptul de întîi născut, şi iată -l acum că a venit de mi -a luat şi binecuvîntarea!“ (Geneza 27:36).
Și tot aceasta a fost concluzia lui Laban:
„Drept răspuns, Laban a zis lui Iacov: ,,Fiicele acestea sînt fiicele mele, copiii aceştia sînt copiii mei, turma aceasta este turma mea, şi tot ce vezi este al meu. Şi ce pot face eu azi pentru fiicele mele, sau pentru copiii lor, pe cari i-au născut? (Geneza 31:43).

Venind înapoi spre casă, Iacov maia vea o singură problemă. Se temea să dea ochii cu furiosul Esau, care-l aștepta ca să se răzbune și să „scuture jugul lui (Iacov) de pe grumazul tău (Esau), așa cum vestise profeția din binecuvântarea tatălui lor Isaac (Geneza 27:40). Ceea ce nu țtia Iacov era că adevăratul lui conflict nu era cu Esau, ci cu Dumez! Acesta l-a întâlnit la pârâul Iaboc, s-a aruncat asupra lui și s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor (Geneza 32:24-32). Atunci ți acolo, Dumez l-a frânt pe iacov și i-a schimbat numele, simbol pentru schimbarea lăuntrică a identității:

„Apoi a zis: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Celce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oameni, și ai fost biruitor“ (Geneza 32:28).

Iacov

Ca semn exterior al acestei schimbăriși ca să pună capăt luptei, Dumezeu l-a lovit pe Iacov în încheietura coapsei, așa că I s-a scrântit încheietura“ (Geneza 32:25), făcându-l sâ mergă schiopătând tot restul vieții lui (Geneza 32:31). „Iată de ce, pînă în ziua de azi, Israeliţii nu mănîncă vîna de la încheietura coapsei; căci Dumnezeu a lovit pe Iacov la încheietura coapsei în vînă“ (Geneza 32:32).

Într-un pasaj în care rostețte cuvintele lui Dumez, profetul Osea rezumă transformarea lui Iacov dintr-un ghibor într-un enoș și ne dă amănunte suplimentare față de narațiunea din Geneza:

„Domnul este în ceartă şi cu Iuda, şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după faptele lui. Încă din pîntecele mamei, a apucat Iacov pe frate-său de călcîi, şi în puterea lui, s’a luptat cu Dumnezeu. S’a luptat cu îngerul, şi a fost biruitor, a plîns şi s’a rugat de el“ (Osea 12:2-4).

Enoșul Iacov a trebuit să mai treacă apoi și prin alte zdrobiri lăuntrice. Înțelat de copiii săi, după cum și el își înșelase pe vremuri tatăl, Iacov a trăit tragedia pierderii lui Iosif și s-a tânguit la gândul că va trebui să-l piardă și pe Beniamin (Geneza 43).

Prin toate aceste suferințe, Iacov a crescut în omul său din lăuntru, și-a adâncit personalitatea și Dumezeu i-a desăvârșit caracterul. Realizările lui iacov-ghibor l-au făcut redutabil, frângerea lui Iacov_enoș l-a făcut roditor. Metofora este prezentă și în învășătura Domnului Isus, care ne spune că „vița“ trebuie curățită pentru a aduce „și mai multă roadă“ (Ioan 15:1-2).

Abuz: Am putea cita în aceasta categorie oamenii care și-au folosit slăbiciunile drept scuze ca să nu împlinească voia lui Dumnezeu. Cazul „bâlbâitului“ Moise este primul și cel mai evident care ne vine în minte (Exodul 4:1-17)

Corecție: „Enoș” nu are motive să se autocompătimească! Suferința nu este un dușman, ci poate ajunge în mâna lui Dumnezeu un instrument folosit pentru desăvârșirea noastră. Această realitate este ilustrată cum nu se poate mai bine de faptul că însuși Domnul Isus a trebuit să ia chip de om și să “sufere” suferințele noastre.
În epistola către Evrei există un text extraordinar care scoate în evidență aspectul pozitiv al suferințelor:
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească prin suferință pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei 2:10).
Misiunea lui Isus Christos a fost profețită de Isaia în termenii lui „enoș”:
„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53: 1-3).
Traiectoria lui Christos trebuie să fie și traiectoria noastră. Adamaâ trebuie să guste din soarte lui „enoș” pentru a dezvolta în sine calități care n-ar ieși niciodată altfel la iveală:
„Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți” (1 Petru 5:10).
Experiențele noastre ca „enoș” ne califică pentru lucrarea de ajutorare a altora:
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de mângâiere.
Așa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi; și nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că știm că, dacă aveți parte de suferințe, aveți parte și de mângâiere” (2 Corinteni 1:3-7).
Ne putem ridica din zdrobirile noastre mai întregi și mai tari ca înainte. Putem să devenim mai înțelepți, mai stăpâni de noi înșine, mai cumpătați și mai pricepuți în toate domeniile vieții. Iată o extraordinară poezie a lui V. Voiculescu:
LUMINĂTORUL
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi,fără ferestre…
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram,răsturnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii.
Au curs cărămizi şi moloz puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit în lăuntrul meu.
Şi cu el odată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare,de slavă şi de lumină.

(celelalte capitole le puteti citi aici)



Categories: Studiu biblic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: