Salutam un blog nou!

Rodica Botan, care ne-a delectat pana acum cu mesajele ei trimise pe diferite liste de comunicari, a primit din partea copiilor drept cadou un … BLOG. Il salut cu bucuria unui tovaras de drum si vi-l recomand cu toata caldura.

http://rodicabotan.blogspot.com

Iata o “mostra” de suflet din comunicarile lui Rodica Botan:

Cind mi-am mutat cartile saptamina trecuta am regasit printre lucrurile de valoare care le am, carticica de poezii “Izvoare in desert” scrisa de Avram Botan. Unchiul meu a tiparit-o si a legat-o el singur, in ultimele citeva luni inainte de a pleca la Domnul, cu multa, multa osteneala, fiind in ultima faza a unui cancer nemilos.

Multe amintiri m-au vizitat…rind pe rind…Mi-am amintit de copilarie, cind eu si cu Flavius, fiul lui faceam cite o trasnaie…si stiam ca vine pedeapsa…totdeauna speram ca tati al meu sa ne pedepseasca ; tati ne batea…unchiu…ne tinea cite o litanie luuuuuuuuunga…de tot. Si ne trimitea in fundu gradinii tinindu-ne de mina sa cugetam…la ce am facut.

Cind am venit in America, a fost dupa moartea lui Flavius, singurul lui fiu.

Mi-aduc aminte de noaptea in care am primit acel telefon ingrozitor…cind unchiu i-a spus tatalui meu…Elisei…a murit Flavius…si apoi printre lacrimi si icnituri i-a povestit cum a vazut accidentul intimplindu-se in fata ochilor lui fara sa poata sa-l traga pe Flavius din locul unde era…ca si cum ar fi avut radacini acolo. A povestit cum s-a aplecat sa vada daca mai respira, cum a realizat ca sufletul lui numai ce a plecat si cum a ridicat ochii in sus spre cer vrind sa-i vada sufletul cum se ridica…cum impreuna cu tusi Eugenia au stat aplecati in lacrimi peste corpul neinsufletit al fiului lor…in mijloc de freeway…si cum tracuri mari s-au oprit si au stat de paza pina a venit politia…

Acelasi plins nemingaiat ma cuprinde oridecite ori ma gindesc la noapte aia. Imi aduc aminte ca ne povestea ca inainte cu o saptamina de a avea accidentul Flavius umbla prin casa si cinta una-intr-una “Dincol` de zare…e-o dimineata”…si in una din discutiile pe care le-au avut, Flavius i-a spus unchiului meu…si eu voi fi acolo tati, chiar daca n-am sa stralucesc asa tare ca tine. Asta a fost singura mingaiere in anii care au urmat si care s-au scurs atit de incet pentru el si pentru tusi.

Mi-amintesc ca in noaptea aia unchiu plingind isi intreba fratele mai mare la telefon…”de ce, Elisei…de ce?”.

Si-mi amintesc raspunsul inspirat al tatalui meu…pentruca l-am folosit in viata ca raspuns pentru multe intrebari care pareau fara raspuns in propria mea viata . Tatal meu i-a spus…”Avrame, tu te-ai rugat ca fiul tau sa fie mintuit? …”atunci, daca te-ai rugat ai incredere ca Dumnezeu a stiut momentul potrivit sa-l ia, ca rugaciunea ta sa fie implinita”. Nu stiu daca asta a fost adevaratul motiv. Numai Dumnezeu stie…dar am pastrat stropul asta de intelepciune cu mine…ca Dumnezeu e in control…chiar si atunci cind nimic nu face sens pentru mine…

Unchiul meu a sponsorat peste 500 de romani din lagarele din Italia si Austria. El a deschis prima Biserica Baptista din Bay Area, San Leandro. Dupa moartea fiului sau intreaga lui energie si-a dedicat-o acestei lucrari. Poeziile lui reflecta daruirea lui totala in slujba Aceluia in miinile caruia incredintase tot ce avusese mai drag pe pamint…pe Flavius.

DORITA MEA RASPLATA

Am inceput cindva sa scriu
Si-acest cindva, odata,
Cerea sa lupt, sa urc, sa fiu
Ce n-am fost niciodata.

Spre-acest trecut privesc-napoi
In zarea departata,
Pe cale-atitora nevoi
Cu lacrime udata.

Azi nu m-avint ci merg la pas…
S-a stins faclia-n mine,
Si stins mi-e tremuratul glas
Ca-n el ascund suspine.

Din flacarile ce ardeau
Cu tainica ardoare,
Ce-n suflet forte vii erau
Spre culmi inaltatoare

Din tot ce-a fost odata far
Pe ceru-atitor stele,
Din flacari a ramas un jar
Sub ploi de lacrimi grele.

Impovarat de drumul greu
Tacut imi numar pasii…
Sint singur; sus e Dumnezeu
Si-n jurul meu vrajmasii.

Dar ma apropii pas cu pas
Spre vesnica rasplata;
Ca drum putin mi-a mai ramas
In noaptea-ntunecata.

Vrajite glasuri azi strabat
Sa le urmez chemarea,
Spre poarta mortii, spre pacat
Si iadul e urmarea.

Dar treapta unei noi dureri
Cu-o treapta ma ridica
Din treapta ce-am urcat-o ieri
Pierzind a mortii frica.

Mai am putin, mult mai putin…
Si clipa minunata
Se va ivi ca-n miini sa tin
Dorita mea rasplata.

de Avram Botan



Categories: Amintiri, Stiri din America

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: