Muzica Bisericeasca

Care este cea mai lunga cartea a Bibliei? Care carte a Bibliei consta numai in cintari si imnuri? Raspunsul la ambele intrebari este: cartea Psalmilor.

Muzica este unul din darurile de mare pret pe care ni le-a facut Dumnezeu. Ea face sa ne vibreze intreaga fiinta, pina in cele mai tainice strafunduri. Muzica este poezia inimii, dupa cum si poezia este muzica ratiunii. Ea ne inlesneste exprimarea unor stari de exceptionala inaltare sufleteasca, ne pune la dispozitie o cale de comuniune cu Duhul lui Dumnezeu si ne stringe intr-o comunitate care marsaluieste spre cer impreuna in cadenta cintarilor comune.

Muzica are in ea o putere care se manifesta asupra inimii, asa cum a demonstart-o cintarea lui David aplicata ca terapie pentru imparatul Saul (1 Sam. 16). Una din putinele realitati pe care le stim de pe acum despre viata vesnica din cer este ca ea se va desfasura pe un fond plin de “muzica.”

Din primele zile ale bisericii, cintarea psalmilor, a cintarilor de lauda si a cintarilor duhovnicesti a fost parte integranta in serviciul de inchinaciune (Efes. 5:19, 1 Cor. 14:26; Col. 3:16; Iacov 5:13). Unele din scrisorile adresate de apostolul Pavel bisericilor de atunci contin fragmente din textele unor astfel de cintari (Filip. 2:6-11; 1 Tim. 3:16; Efes. 5:14; Col. 1:15-20). Este de remarcat ca toate aceste fragmente de cintari sunt scurte, foarte pline de teologie Christica, veritabile proclamatii ale crezului bisericii crestine primare.

Multi lideri crestini au supranumit departamentul muzical al Bisericii “ministerul de razboi.” Muzica din cadrul unui serviciu divin spune cel mai mult si mai bine despre ce fel de oameni se inchina in acea Biserica. Titusi, luptele fraticide nu sunt o binecuvintare. Cred ca se face prea multa “muzica” pe aceasta tema. La urma urmei, in Biblie, desi se aminteste in multe locuri de cintari, nu gasim nici o singura nota muzicala! oare nu este si acesta un semn ca singura conditie care face muzica acceptabila pentru inchinaciunea crestina este ca ea sa fie facuta “in duh si in adevar”?

Melodii in noapte

Intr-unul din cele mai timpurii documente extrabiblice care descriu viata crestinilor, Plinius, un autor roman, ii scrie imparatului Traian despre crestinii din Roma:

(Ei) “obisnuiesc sa se intilneasca intr-o anumita zi, inainte de ivirea zorilor, cinta un imn lui Christos, zeul lor, si se leaga printr-un legamint solemn sa nu savirseasca nici o fapta rea …”

Cintari pe texte biblice

Primii crestini obisnuiau sa foloseasca drept text al cintarilor portiuni din textul Bibliei, cautind sa imite astfel celebrele “cintari” din Vechiul Testament: cintarea Mariei la trecerea Marii Rosii (Exod 15:1-18), cintarea lui Moise (Deut. 32:1-43) si cintarea Mariei (Luca 1:46-55). Noua “cintari” de felul acesta, numite si “canticle” sunt folosite si astazi in inchinaciunea Bisericii Greco Ortodoxe.

Problema instrumentelor muzicale

In afara de folosirea lor in cadrului serviciului de inchinaciune, cintarile au fost folosite de crestini si la nunti sau inmormintari. In acest context, unii episcopi cu autoritate teritoriala au recomandat ca melodiile cintate la biserica sa inlocuiasca si acasa cintecele instrumentale si lumesti. Din cauza ca muzica instrumentala era folosita foarte mult in procesiunile de la templele pagine si la inchinaciunea de la Templul evreiesc, unii crestini au fost de parere ca muzica crestina din serviciile publice ar trebui cintata fara instrumente. Ei au spus ca Imuzica instrumentala a fost caracteristica unui stadiu al copilariei spirituale in care s-au aflat copiii lui Dumnezeu in vechime (un punct de vedere impartasit mai tirziu si de reformatorul John Calvin). Unii au mers chiar mai departe, cautind sa interzica folosirea instrumentelor si in muzica practicata in afara serviciilor bisericii.

Mult, mai tirziu, intre secolele VII si X, orga a fost acceptata in serviciul divin de inchinaciune, migrind astfel (impreuna cu folosirea ceremoniala a luminarilor si a tamiiei) de la ceremoniile curtii imparatesti, la ceremoniile bisericesti.

Razboiul corurilor

Muzica are abilitatea de a patrunde la inima, chiar si atunci cind predicile “intra pe o ureche si ies pe cealalta.” Unii dintre opozantii doctrinelor Nou Testamentale au intuit aceasta mai repede decit liderii bisericii si au inceput sa foloseasca melodiile pentru propagarea crezului lor. In secolul IV, Arie (Arius) a raspindit o doctrina conform careia Isus Christos nu ar fi fost de fapt co-etern cu Tatal, ci doar una din creaturile Sale. Scrierile sale au fost condamnate vehement la citeva concilii, iar invataturile lui au fost interzise in biserici. Lipsit de acces in arena academica, Arius a gasit o alta cale pentru a ajunge la masele mari de oameni simpli. El a ales sa-si aseze ideile lui eretice pe melodii foarte placute. In zilele de inchinaciune si in zilele de sarbatoare, arienii se intilneau in locurile publice din Constantinopol si cintau pina noaptea tirziu cintecele lor “antifonale” (o anumita tehnica muzicala) si anti crestine. Melodiile simple erau invatate foarte usor de ascultatori, fie ca imbratisau sau nu invataturile ariene.

Unul din episcopii teritoriali, Chrizostom, s-a temut ca fredonarea melodiilor i-ar putea duce pe oameni, fara sa-si dea seama, spre imbratisarea ereziei, asa ca a organizat, cu sprijinul imparatesei Eudoxia (nume tradus prin “credinta cea buna”), procesiuni nocturne in care, la lumina tortelor si luminarilor, erau purtate pe strazile orasului cruci si alte simboluri, si se cintau melodii pe teme crestine. Uneori, cind cele doua grupuri rivale de “cintareti” se intilneau (mai mult sau mai putin “intimplator”), se lasa cu ciomageala, cu tras de par si chiar cu varsare de singe. Aceste “batalii ale corurilor” sunt exemple istorice care atesta formidabila putere pe care o are muzica in influentarea directiei spirituale pe care o apuca poporul.

Un interludiu prelungit

In secolul VI, papa Grigore I a implementat in biserica catolica o reforma muzicala ce avea sa influenteze viata bisericii apusene timp de nu mai putin de o mie de ani. Sub patronarea lui, a fost deretata drept muzica “bisericeasca” doar “cintul gregorian”, o interpretare caracterizata printr-o linie melodica simpla, austera, lipsita de armonie sau polifonie (mai multe voci). Cintul gregorian nu respecta o anumita masura muzicala si interzicea folosirea oricarui instrument. Efectul produs asupra ascultatorilor era unul straniu, mistic, din alta lume. Numai barbatii aveau voie sa cinte. Era muzica pentru preoti si pentru coruri de calugari, nu pentru cintari comune in biserica.

Istoria a pastrat pentru Refroma privilegiul reintroducerii cintarii comune in biserica. John Hus a fost deschizatorul de drum care a alcatuit, in limba boemiana, cea dintii carte de cintari pentru crestini. Reformatorul german, Martin Luther, el insusi un muzician, a fost de parere ca muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru raspindirea mesajului Evangheliei: “Voi inalta din toata inima acest dar pretios pe care ni l-a dat Dumnezeu in arta muzicala … Muzica trebuie socotita secundara doar Cuvintului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtamintele umane sunt rascolite si puse in miscare.”

Luther a scris cel putin 37 de cintece. Cel mai celebru dintre ele, “Cetate tare-i Dumnezeul nostru), este supranumit “Imnul de razboi al Reformei.” Cintecele aparute in miscarea reformata au directionat inchinaciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se intimplase pina atunci in liturghiile medievale si au inlocuit cintul gregorian barbatesc din limba latina cu cintari comune cintate in limba tuturor oamenilor din biserica respectiva. De la Reforma incoace, muzica bisericeasca a cautat sa urmareasca miscarile muzicale contemporane si continua sa reprezinte o parte foarte importanta din serviciile de inchinaciune ale bisericilor.

Charles Wesley a folosit in adunarile sale citeva melodii preluate din tavernele si salile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-si pune teologia pe muzica. Regina Angliei a fost intr-atit de scandalizata de “melodiile vulgare” ale calvinistilor incit le-a poreclit “serenade de Geneva.”

Cintecele considerate astazi “traditionale” au fost la vremea lor criticate si categorisite drept “scandaloase.” Cind partitura melodiei “O noapte preasfintita” a fost raspindita intiia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept “o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin.” Chiar si “progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram astazi.

Probabil ca cel mai greu de crezut este ca pina si celebra “Aleluia” a lui Hendel a fost criticata la inceput de majoritatea crestinilor de atunci si etichetata drept “plina de teatralism si de vulgaritate.” I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repeta de mai mult de o suta de ori cuvintul “Aleluia”!

De fapt, intreaga traditie a cintarii comune in adunare, atit de draga evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept “lumesc.”

“Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: “cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice.”

Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un “imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost “induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare “comuna” la toate serviciile speciale “de multumire.” Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze “cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare “in care nu se cinta.” Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. “Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista o muzica “duhovniceasca” ?

In “cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica “crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?

In multe biserici se spune: “Trebuie sa ne intoarcem la “radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari.” Sunt curios la ce fel de muzica “din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la “cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste “radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.

Unii cred ca acele “cintari” mentionate in Coloseni 3:16 sunt genul de “imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de “cintari” existau in biserica primara. stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.

In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica “contemporana”, de care se pling unii astazi!

Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa “rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte “populare” (unele cintate chiar “la o halba de bere”).

Desi nu se pot da “decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.

Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor “animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne “inalte” spre dimensiunile divinitatii. “ntre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept “buna”, drept “crestina.” Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: “Se cinta ca “Porumbel din stejari departati”; Psalmul 69: “De cintat ca si “Crinii”; Psalmul 80: “De cintat ca si “Crinii marturiei”).

Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica “populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreiana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea “reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor, etc).

Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat “genul de muzica” practicat, ci “starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura “inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: “in Duh si in adevar.” Asta nu selecteaza “genul” de muzica, ci “genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: “Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin” …

Unul din pastorii pe care-l respect mult a rezolvat problema muzicii in biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa, etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la “casetele” inregistrate cu muzica bisericeasca.” Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii “in timpul liber” a fost decretat “acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura “radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii “potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica “liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie “scandalizati” cu melodii cu iz de muzica “populara.”

Putem folosi muzica necrestina animalica “la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu “generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric “NU”. Coardele sufletului nostru sunt asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cinta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … “clapele.”

Daniel Branzai

 



Categories: Cantece

23 replies

  1. Este foarte bine venita discutia despre “ce fel de muzica cantam in biserica”. Multi ani am fost foarte conservator in ceea ce priveste stilul muzical bisericesc. Am înţeles, totusi, că noi, oamenii, impunem anumite bariere, in cazul acesta, muzicale. Barierele reale sunt cele culturale. De ce ne forţăm sa FIM ceea ce nu SUNTEM? Pe cine încercăm să minţim?
    Valoarea pe care o are un cântec este consecinţa maturităţii spirituale a celui care scrie sau interpretează cântecul. Şi aici mă refer şi la modul de interpretare a unor cântări creştine de valoare. Aşa cum un pastor se pregăteşte pentru predică, cred că este foarte necesar şi pentru un cântăreţ să se pregătească pentru predicarea lui prin cântare.
    Din nefericire, în unele biserici pastorii nu sunt suficient de atenţi la vestirea Evangheliei prin muzică. Delimitarea făcută de ei din punct de vedere al stilului nu ajută la zidirea bisericii.
    Să nu uităm: în cer vom cânta toţi, nimeni nu va predica!

  2. Imi cer iertare acolo unde anumite elemente din comentariile mele au
    facut pe vreun frate al meu in Cristos sa se simta lezat sau agresat in
    privinta maturitatii lui spirituale, agresat datorita unui spirit prea
    traditionalist de care am dat dovada, sau prea multa intoleranta la
    diferit, etc.
    Marturisesc ca nu este usor sa comunici in scris tot ce ai de spus, mai
    ales in chestiuni atat de delicate precum muzica in biserica.
    Desigur ca orice muzica este buna, indiferent de stilul muzical
    abordat, dar numai DACA ea il apropie pe om de Dumnezeu mai mult (si nu
    invers, il distanteaza de El), daca dupa auzirea acelei muzici omul
    acela simte nevoia sa se inchine lui Dumnezeu mai mult (in Duh si in
    Adevar cum spune scriptura, nu in alte duhuri inselatoare).

    Cineva a spus ca nu trebuie sa confundam cantecul cu inchinarea, ceea
    ce este perfect adevarat, dar se poate ca aflandu-te pe genunchi sa
    incepi sa canti Domnului.
    Invers: daca dupa ce ai ascultat un anume cantec crestin poti si chiar
    simti nevoia sa te rogi lui Dumnezeu pentru ca ai fost cercetat, atunci
    muzica aceea nu a fost compusa degeaba si este cu adevarat “spre slava
    Domnului”(pe mine, un coral pentru orga al lui J.S.Bach precum “O
    Mensch, bewein dein Sunde gross” (O, Omule, plange-ti pacatul tau mare)
    ma rascoleste foarte mult in suflet si duh, ma infioara si ma determina
    sa vin in rugaciune spunandu-I Domnului cat sunt de pacatos; pe altul
    probabil un cantec al lui N Moldoveanu precum “Nu ti-a fost prieten
    duhul lumii” l-ar rascoli mai mult sau o melodie veche pe care o canta
    corul sau fanfara; suntem diferiti, ok, dar acelasi Duh Sfant ne uneste).

    Daca muzica aceea nu te apropie de Dumnezeu, nu te poti ruga dupa auditia ei, atunci riscul ca ea sa fi fost pentru tine doar o muzica de fond, menita sa faca doar galagie, rapindu-ti putinele tale minute de liniste, cand ai fi trebuit sa meditezi la Domnul mai degraba, acest risc este foarte ridicat.

    Este adevarat, asa cum s-a spus, o muzica frumoasa si miezoasa te
    determina sa iti faci timp sa o asculti, cautand un moment de liniste
    cand stingi motorul masinii sau iti pui pe urechi casti performante ca
    sa o asculti. Daca esti in biserica, nu vei vorbi cu fratele sau sora
    in banca in timpul acelei cantari.
    Asa cum se sublinia in unele comentarii precedente, nu poti sa nu
    fredonezi in mod automat o melodie pe care ai ascultat-o de zeci de
    ori, indiferent daca este crestina sau din vreo reclama de la
    televizor, sau altceva.

    Muzica, spre deosebire de predica, poate patrunde si chiar patrunde in
    inima omului pe calea subconstientului, cu sau fara voia persoanei in
    cauza. Acesta este marele atuu al muzicii fata de cuvantul vorbit.

    Predica bate la usa si poti sa deschizi sau nu.
    Dar muzica patrunde pe sub usa. Nu o poti opri! Nici nu-ti dai seama
    cand ti-a inundat holul de la intrare, fie ca este vorba de apa unui
    izvor curat, fie de o apa plina de noroi din strada.

    De aceea, cu atat mai mult, este foarte important ce fel de muzica va
    asculta o intreaga adunare! Ea poate inalta sufleteste si duhovniceste
    o comunitate sau o poate duce intr-o stare de apatie chiar fata de
    lucrarea Domnului in sine. Pastorii ar trebui sa fie foarte atenti!

    Am auzit un frate spunand recent la un studiu biblic: cu cat un crestin
    devine mai matur, cu atat diavolul va folosi metode de amagire mai
    sofisticate. El nu mai vine ca pe vremuri cu un mesaj de tip “nu exista
    Dumnezeu”, ci cu unul mai finut de tip “dar oare Dumnezeu chiar a spus
    asa?…”.
    Albul este usor de delimitat de negru, dar cine mai sesizeaza NUANTELE apropiate? Mai ales daca este vorba de muzica?
    Slava lui Dumnezeu: exista totusi Duhul Sfant pe care El il da cu drag celor ce AU NEVOIE efectiv de calauzirea Lui!

  3. Multumesc “intamplarii” si pretuiesc interventia dumneavoastra.
    Parerea mea, si este doar parerea mea, consta in negarea existentei unei muzici “bisericesti” prin excelenta. Muzica este un limbaj universal de exprimare. De exemplu, la evreii despre care ati amintit, unii psalmi se cantau pe melodii preexistente, categoric din folclorul neliturgic. La indicatia data sub titlul lor exista precizari ca acestea: “Crinii” Ps. 45, “Se canta ca “Porumbel din stejari departati” Ps. 56, “Nu nimici” Ps.57, etc.

    Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al vietii de fiecare zi, nu al ceremonialelor de la Templu, ca la pagani. Romanii pot “doini” cantarile spre El, in timp ce cowboy-ul american iI se va inchina cu muzica lui “Country”.

    Dumnezeu nu vrea sa fie singularizat prin incantatii mistice, ci laudat “din toata inima”. Ce mare soc ar fi pentru unii sa afle ca peste tot unde scrie in traducerea romaneasca “saltati” (inaintea Domnului), in original este “dansati” !?!

  4. Am intrat din intamplare pe acest blog si mi s-a parut foarte interesant articolul despre muzica bisericeasca. Din pacate are si lacune deoarece prezinta evolutia muzicii bisericesti doar in plan occidental ignorand muzica Bisericii Ortodoxe precum si muzica precum si muzica altor “traditii” ( scuze pentru termenul folosit, stiu ca provoaca de obicei alergie neoprotestantilor) antice precum a crestinilor egipteni (copti) sirieni sau armeni etc. Spre deosebire de corifeii Reformei care au preluat ca si Arius diferite melodii “populare” spre a-si propaga invataturile Biserica Ortodoxa a dezvoltat plecand de la cantarea antica, iudaica, a psalmilor un tip special de cantare folosit numai in cultul divin, este vorba de muzica “Psaltica”. Pentru edificare indraznesc a va trimite un link: http://www.youtube.com/watch?v=vEBFXCU4gqA&feature=related

  5. Da, sunt de acord ca muzica crestina este mult prea neglijata.Am vazut, de pilda, biserici in care atunci cand se predica se facea liniste in adunare, iar atunci cand incepea corul sa cante, acelasi repertoriu cu care se prezinta de 30 de ani, oamenii incepeau sa vorbeasca intre ei.
    Un profesor mi-a zis odata: “Domnule, eu cand il ascult pe Mozart sau pe Bethoven, simt nevoia sa ma imbrac in frac, sa ma asez in fotoliu, si sa stau nemiscat, in asa fel incat sa nu pierd nici macar un acord.
    Problema noastra este ca avem cantarile cu greutatea spirituala a celor care le-au compus.Cantarile nu pot fi mai spirituale decat cei ce le-au compus, insa daca Dumnezeu doreste, poate da o intelegere a sensului versurilor, inteles care a scapat poate chiar compozitorului.
    Din pacate nu am prea invatat lectia tolerantei, si refuzam sa acceptam ca Dumnezeu mai primeste si alte forme de inchinare decat cele practicate de noi.
    Insa Dumnezeu care vrea sa ne treaca prin testul tolerantei, a randuit in comunitatile noastre oameni mai in varsta care sunt mai atinsi in coarda inimii de acorduri populare romanesti, si de asemenea, si tineri care nu au fost obisnuiti cu asa ceva, ce au crescut din copilarie cu muzica pop sau alte genuri moderne de muzica, in urechi.Prin urmare ei si-au format gustul muzical in functie de ceea ce au prins in putinii lor ani de viata, mai ales ca tinerii fac presiuni unii asupra altora, si este de stiut ca impartasesc mai frecvent impresii despre muzica pe care o asculta, in comparatie cu cei mai in varsta.
    Insa ce ne facem cand in biserica sunt si unii si altii?
    Probabil si in ideea aceasta s-au infiintat si asa-numitele seri de tineret, tocmai pentru faptul ca aici tinerii impartasesc problemele specifice varstei, impreuna cu muzica preferata.
    Eu am 32 de ani, si marturisesc ca am apreciere si pentru muzica aceia veche, cantata din caietele scrise de mana de generatiile dinaintea noastra, dar imi plac si o multime de cantari noi cantate chiar si in genurile moderne mai sus pomenite.
    Insa in clipa cand vom incepe sa ne acuzamreciproc de lipsa de spiritualitate, sau de maturitate, pentru ca ascultam x sau y gen muzical, cred ca am ajuns inca odata in situatia de a striga in gura mare cat de mici suntem in privinta maturizarii spirituale.
    Genurile de muzica sufera transformari de la o generatie la alta, si chiar stilul de viata sufera transformari majore, iar in mijlocul tuturor acestor transformari, va trebui sa stim sa tratam aceste probleme, nu cu habotnicie, nu cu prozelitism traditionalist, ci cu blandetea si ingaduinta la care ne indeamna Duhul Sfant.
    Totusi, am un dinte impotriva unor cantari noi…Sunt lipsite de mesaj.
    De fapt copiaza matricea hiturilor la moda, adica o fraza repetata stereotip, eventual pina la delir, sau pina in clipa in ccare pleci de acolo repetand-o aproape inconstient.
    Sunt absolut impotriva acestor practici, si prefer frate sa ne canti mai bine o cantare de o strofa alcatuita numai dintr-o fraza, daca nu poti mai mult, dar a adopta modelul mai sus amintit, mi se pare fortat, si lipsit de esenta.
    Am un prieten care mi-a marturisit urmatoarele:
    “Dimineata, cat iau micul dejun si cat ma imbrac pentru a merge la serviciu dau drumul la radiou, deoarece la acea emisiune matinala crainicul anunta ora foarte des, aud starea vremii, si mi-e util sa primesc aceste informatii din mers pina ma pregatesc de mers la serviciu.Insa problema este ca ma trezesc, peste zi fredonand o melodie, pe care o aud aproape in fiecare dimineata,la emisiunea matinala.Zicea el: Era o idiotenie de melodie, dar era scurta si cantata intr-un stil ahios, si asa frate m-am pomenit fredonand-o aproape involuntar.
    De fapt matricea aceasta de cantec, urmareste inocularea unui mesaj subliminal celui ce asculta acea fraza scurta repetata la infinit, stiut fiind faptul ca muzica aduce acea stare de relaxare in care omul devine mult mai sensibil la mesaj, si chiar mai receptiv.
    Stiut fiind faptul ca noi nu dorim sa aducem pe nimeni intr-o stare de transa cu muzica noastra, ci pur si simplu sa Il laudam pe Dumnezeu, consider acest tip de melodii ca fiind nepotrivite pentru bisericile crestine.

  6. Nu sunt un muzician, dar din experienta a mai mult de 30 de ani de lucrare in domeniul muzical din Biserica si din ceea ce am invatat la Scoala populara de arta si diferiti muzicieni (crestini si necrestini) pe langa care am avut ocazia sa ma invart,vreau sa exprim si eu cateva ganduri cu privire la acest foarte controversat subiect al muzicii crestine.
    Profesorul meu de “Teorie si solfegii”,compozitorul si dirijorul Sorin Vanatoru,ne spunea noua elevilor (numai eu eram crestin), cu privire la cantaretii si muzica usoara a anilor “70 (care era sfanta pe langa unele dintre melodiile de muzica crestina contemporana ) urmatoarele:”Uitativa la modul lor de viata: sunt niste depravati, cu un comportament scandalos, iar peste 10 ani nu se va mai auzi de ei si muzica lor” Si a avut dreptate.
    Revenind la muzica noastra crestina, nu pot uita cum innainte de “89 pastori din vest ne felicitau pentru pastrarea muzicii reale de inchinare in Biserica.Ei erau frustrati de faptul ca ,motivati fiind de pastrarea tinerilor in Biserica, le-au acceptat muzica, ceea ce a dus in final la golirea Bisericilor.
    Mai recent, aici in aria Chicago, o mare congregatie foarte prospera la numar, dupa mai mult de 10 ani de existenta , a trebuit sa recunoasca faptul ca a gresit, inclusiv in sectorul muzical (se canta foarte apropiat de rock)
    Conform Ps.40.3, va indemn sa va uitati la imbracamintea si comportamentul formatiilor de rock crestin. V-ar place sa aveti asemenea tineri in casele si Bisericile voastre?
    Ceea ce stiu foarte sigur este ca in repertoriul nostru (baptist) de aproape 1000 de cantari,avem muzica pentru tot felul de ocazii si in diferite moduri ritmice. Marea problema este ca au fost banalizate prin modul gresit de interpretare. Daca cel ce conduce cantarile si congregatia sunt apatici si nu simt prezenta Duhului Sfant in ei insisi , sau incearca sa-si puna amprenta pe cantare , cu ritmul sau „floricelele” lor, acea cantare va deveni monotona si respingatoare. Ceea ce vre sa ne spuna Duhul Sfant in I Cor. 14.15, este urmatorul lucru: cantarea intai trebuie sa treaca prin minte (constientizarea textului si al muzicii) ,apoi la inima si dupa aceea se va auzi pe buzeele noastre intr-un mod placut.
    Unii se plang de ritm. Orice cantare are ritm si acesta este adecvat scopului (ocaziei) pentru care este scrisa cantarea. Nu vom pute canta la o inmormantare pe ritmul unei cantari de nunta. Problema care se iveste in muzica contemporana este ca ritmul este imprumutat din triburile africane care se inchina la zeitati. In privinta aceasta i-l puteti contacta pe fratele Daniel Stauceanu, care are un intreg studiu cu privire la ritm.
    Una peste alta, prima biserica, reformatorii, nu aveau cunostinta de o muzica atat de frumos armonizata de un Bach, Mozart,Mendelsohn Batholdi, Bethoven, s.a. Putem noi , care am fost patrunsi de frumusetea acestor acorduri care sensibilizeaza intreaga fiinta, sa ne intoarcem la ritmurile simple si zgomotoase ale inceputurilor muzicii?
    In incheiere as recomanda tuturor crestinilor sa asculte macar 15 minute pe zi din muzica acestor compoziori (despre unii nici nu avem evidente ca ar fi fost crestini) si atunci la un sondaj in Biserica , rezultatul va fi total diferit.

  7. se discuta mult,ce place tinerilor,dar asta nu e biblic,
    ce place tinerilor sau ce place Domnului?

    Ce muzica merita Domnul Dumnezeu sa-i cantam?
    Trebuie sa-I dam tot ce e mai bun,mai valoros,
    Tinerii vor de toate, numai sa le fie distractiv ,asta e o alta mare problema
    ei se plictisesc,de ce?
    pentru ca nu au o traire vrednica de a -L lauda pe Dumnezeu cu adevarat,
    “multi chemati,putini alesi”
    Aducem lumea in biserica,dar nu si pe Dumnezeu cu muzica folk,
    trebuie sa-i invatam pe tineri sa iubeasca muzica care ii place lui Dumnezeu,
    exista de exemplu in cartea veche de cantari,o cantare care sa fie lumeasca,nu! De ce? pantru ca ceea ce s-a scris sub inspiratia Duhului Sfant,nu poate fi decat sublim.
    Acum auzim niste melodii,fara”melodie”,cantari”fara mesaj”
    dulcegarii,se repeta la nesfarsit un vers,niste note…
    pai,dragi tineri,in cer sa stiti ca nu se va canta nici folk,nici samba,
    asa ca obisnuiti-va sa iubiti ceea ce Domnul iubeste.

  8. Cred ca muzica care asteapta Domnul sa fie cantata in perimetrul restrans,adunarea, trebuie sa fie cea care te inalta din treapta in treapta,te descalta mental,inainte de intrarea in sfanta sfintelor,
    exista o anumita disciplina,
    nu poti face orice fel de acorduri,
    nu poti canta orice cantare,
    n-o piti face in orice fel
    nu poti face orice improvizatie
    Pentru Dumnezeu,care are toata muzica,care merita toata lauda,
    daca vrei sa strigi,du-te pe munte,
    David canta pe munte,
    dar in adunare cand intri”pazeste-ti piciorul”
    Nu poti chema pe oameni la Dumnezeu cu acorduri lumesti,pentru ca cine cauta ceva si vine la biserica,nu cauta in mod sigur ceea ce gaseste in lume.

  9. Si eu gandesc la fel ca multi din cei ce au subscris acestui subiect. Intr-adevar daca muzica pe care o ascultam sau chiar o cantam nu incarca sufletul, e ca un chimval zanganitor, e ceva care zgarie urechea si chiar sufletul! Inima este cea care suporta cel mai bine cantecele, melodiile pe care le auzim sau cantam. Cel mai bine ar fi sa ascultam ceea ce incarca sufletul pentru vesnicie! Dumnezeu sa ne dea intelepciunea de a arata celor mai tineri o pilda in a detecta muzica spirituala de cea fireasca! Acolo este pericolul cel mai mare: de a confunda intotdeauna in muzica firescul cu spiritualul, numai de dragul de a atrage tineretul de partea Domnului. Sa nu cadem in ispita de a pierde tineretul in lumea de care sunt atrasi cu siguranta, ascultand acest tip firesc de muzica, (crezand ca ei asa vor aduce pe altii la cunostiinta Adevarului)! Ne inselam amarnic in felul acesta! Unii chiar spun: fiecare generatie cu muzica ei! NU! Un categoric NU! TONUL (STILUL)FACE MUZICA buna sau nu! Parerea imi apartine! Ii multumesc Domnului pentru ca exista si astazi oameni care gandesc asa! Daniel, iti multumesc pentru provocarea pe care ai dat-o in acest subiect!

  10. Nici eu nu cred! Insa eu ma refeream la cele spuse de dv in ultimul paragraf – pe care l-am si citat – din articolul dv.

    Mi-a mers la inima un articol despre muzica bisericeasca, al d-lui Daniel Manastireanu, pe care il recomand cu drag oricui: http://cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=453&Itemid=53

    S-auzim de bine

  11. Depinde despre ce fel de muzica incadrati in aceasta categorie. Nu cred ca unele concerte cu sex pe viu, droguri si ceremonii sataniste sunt acceptabile pentru … evanghelizare.

  12. Articolul dv, d-le Barzilaiendan, mi-a placut in general. Imi pare rau ca tocmai ultimul paragraf m-a nedumerit:

    ,,Putem folosi muzica necrestina animalica “la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu “generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric “NU” ”

    Mi se pare foarte nebuloasa si intrebarea si raspunsul.
    Evident ca muzica necrestina nu o poti folosi la evanghelizare, pentru ca ea se refera la alte subiecte omenesti, si nu are cum sa te atentioneze ca trebuie sa te pocaiesti si sa-ti ceri iertare Domnului s.a.m.d., fiind ea necrestina.
    Dar daca mai e si animalica si “la moda”, atunci mie mi se pare un foarte bun punct de pornire pentru evanghelizarea “generatiilor pierdute”. Sa nu uitam ca Domnul nostru ne invata sa propovaduim Evanghelia la orice faptura…

    Tot eu, cu aceeasi pretuire

  13. parerea mea e ca are incarcatura celui ce o asculta…

    Poate n-ar fi rau sa consideram si pentru muzica valabilitatea celor relatate in Romani 14. A se citi TOT capitolul si a se oserva ca a minca se poate inlocui foarte bine cu a cinta, si mincare cu cintare. La urma urmelor mincarea hraneste trupul, iar cintarea – sufletul. Nu-i asa?…

    Cu pretuire

  14. Exista satanisti care canta cu siguranta f. bine muzica clasica….chiar mai crede cineva in uratenia diavolului?
    Stim cu totii cum il descrie biblia(Ez 28 : 12) “desavarsit in frumuseta”si era sef de orchestra,nu cred ca se canta urat acolo.
    Muzica este amorala,ea are inevitabil incarcatura spirituala
    a celui ce o canta,indiferent de genul in care se exprima…
    Exista traditii neoprotestante si in domeniul muzical…..
    Ar fi bine sa fim liberi prin Adevar si sa ascultam orice gen
    muzical, cu conditia sa fie facuta de crestini autentici nu doar cu numele!

  15. Daca avem “greutate” spiritual vorbind,daca avem o relatie speciala cu Dumnezeu …, Cine are o inima buna …sa cante!
    De prea multe ori este confundata inchinarea cu cantecul.
    Un om care se inchina cu adevarat Lui Dumnezeu prin cantec…trebuie sa vada rezultatele ….
    cu drag Teo

  16. Draga Alecu Cristian

    Multumesc pentru comentariul frumos si cuminte pe care l-ai afisat. Iata un articol la care am putea meditacu totii:

    “What is Sacred Music?

    by Doug Stevens

    A red-hot controversy in evangelical churches across the country right now surrounds the subject of music in worship. The debate over what is appropriate and desirable can easily inflame and polarize …. which can both stimulate a rousing interchange and incite an unsettling amount of pain.

    As Hillside contemplates its future it is hardly possible for us to avoid the question. In so many ways we enjoy a remarkable degree of unity, but the range of opinion and preference on this matter varies widely. I know. People like to tell me what they think. And very few are shy about using a tone of authority, speaking with an air of finality the pope would envy. Which I understand because I feel the same way about my own carefully considered, artistically refined, divinely received valuations.

    One person denounces hymns, all hymns, as hopelessly outdated and tunefully depressed. And (now we move from personal preference to spiritual conviction), they should no longer be attempted in worship. Another person, equally self-assured, decries the introduction of praise songs into the Sunday morning worship service. And (by the same immodest leap from the subjective to the absolute) declares that they have no valid place here.

    Each one produces an irrefutable rationale. Hymns are boring, irrelevant and unsingable. They turn away people from worship. On the other hand, praise songs are frivolous, shallow and repetitive. They distract from serious worship. Both make something of a point, that applies to some examples of what they dread the most. Yet both are guilty of thoughtlessly oversimplifying, unfairly alienating, arrogantly insisting, and (not least) of restricting the Holy Spirit.

    There is no question that we have inherited a rich legacy of hymnody that enriches our faith. The lyrics are often inspired and, in some instances, achieve an eloquence unsurpassed in Christian literature. Most hymns are set to the popular melody and meter of their own era and appeal to ears familiar with that culturally favored sound. Martin Luther wrote the words to “A Mighty Fortress Is Our God”, a magnificent standard in the Western world, and chose a tavern tune as accompaniment. “Heresy!” someone objects . . . “Very shrewd!?” another would say. The Word of God, which never changes, can be translated into the language and lore and methods and music of any time and place and people. The history of the church over two thousand years and the history of missions around the world prove that.

    Yesterday’s novelty will become tomorrow’s tradition. Today’s innovation will become an honored classic. But only if it is of such a quality, expressing of such an integrity, deserving of such a devotion, that it transcends and outlives its indigenous origin.

    Frankly, some hymns are turgid, garbled, and undistinguished. At least, I think they are. Let the ink fade, and mourn not. Some contemporary compositions are silly, trite and embarrassing. At least, I think they are. They won’t last and shouldn’t. But the songs that recreate a vision, that resonate with God’s love, that forcefully convict, that tenderly comfort, that (somehow, in difficult to describe ways) draw us to the Lord, will win a wider congregation over a larger period.

    But, still, we all have our preferences. And this only means that what I prefer, I prefer. We tend to want to exalt our preferences by dressing them up in a manner that implies spiritual, ecclesiastical, or cultural superiority. The church that becomes intolerant and bitter because of this controversy weakens itself. What could be more foolish than fighting about worship?

    What are the choices then?

    We could decide to be a “traditional” church. And exclude those who do not comprehend the customs, habits and jargon that many of us grew up with. We could decide to be a “contemporary” church. And put off those who feel distanced by a relentless diet of that stuff. We could decide to host a “traditional” worship hour and a “contemporary” worship hour. That would be simple. To separate us by preferences. That would shut everybody up. And, I admit, I’m a little bit tempted.

    But why can’t we decide to be a church that is committed to integrity, to unity, to the priority of genuine worship, and to the priority of sharing the Good News of Jesus Christ with those who don’t know it? Why can’t we blend a brew of active ingredients that tries to take everyone seriously? Why can’t we experiment with forms and fashions as we seek to enhance the attractiveness of our gathering for believers and nonbelievers alike? Why can’t we try out different frequencies on the cultural dial as we acknowledge a variety of backgrounds and concerns?

    Why can’t we be mature enough to drop our demands that every moment cater to my individual interests? Why can’t we be tremendously excited about the involvement of others who like the “wrong” kind of music? Why can’t we enter worship less to critique and more to worship, less to evaluate (in detachment) and more to celebrate (in commitment), less to count the mistakes made by humans and more to contemplate God, less to react to the externals and more to commune with our Savior and Lord?

    Why can’t we include everyone, and be as sensitive as possible to everyone’s needs? Why can’t I forget myself (as often as possible) and thrill to the growth of the Kingdom? Why can’t we imagine a church that defies stereotypes, that accommodates graciously, that bridges the gaps, that wants it all so badly that any and every adjustment will be made to encourage the broadest participation in worship?!

    We can. And, by the grace of God, we shall.

    If I am right, then a children’s choir and a youth ensemble belong in worship on the same program of worship. Then a sanctuary choir and a praise band belong in worship. Then a guitar and a trumpet and a tambourine and an organ and a flute and a synthesizer and a bagpipe (not my personal preference) belong in a worship gathering that conceives of itself as all-embracing, non-sectarian, joyfully inter-generational, and avidly, lovingly evangelistic. All of these musical as well as vocal instruments, in endless variety (as well as drama and film, arts and crafts, sermons and sharing, humor and tears, pageantry and simplicity, recitations and prayers, giving and receiving, dancing and clapping and silence) are gifts from God, that can be consecrated to God . . . or performed out of self-centered, self-inflating, unspiritual motives.

    What if—hypothetically and preposterously—one member of our congregation came from Outer Mongolia. Wouldn’t it be caring of us to join together at least once in awhile and sing a Mongolian hymn or praise song … even if the strange music grated terribly and the message was to us a total mystery? Couldn’t we care enough about this dear brother or sister not to complain, or to withdraw, but to actually join with this valued member in worship?

    Mostly, we come by our preferences because of the good and bad associations that fill up our minds and memories. These preferences are wonderful but relative and, if we could admit it, somewhat whimsical and eccentric. They must never be imposed or enforced. But, out of kindness and in deference to others, we bear with their preferences—even, especially, the ones that may strike me as peculiar. We accept one another in Christ. We avoid disputation on eternally insignificant matters. We care too much to constrict the broad channel of worship.

    And just what is worship, after all? Is it what is done for me? Is it a performance that impresses me? Is it an ecstatic peak experience? Is it only a somber meditation? Is it only bouncing to the beat? Is it simply a sentimental return to yesteryear? Is it a hip happening?

    Or is it a response from the heart of a sincere seeker who submits his/her life for a lifetime to the One True God? And isn’t our time together on Sunday morning—and any other time in any other place—merely an opportunity, a prompting, a further provocation for us as we learn to give ourselves way? And isn’t sacred music any music that is humbly offered, dedicated as a best effort, related as meaningfully as possible, responsibly consistent with God’s Word, manifesting an irresistible vitality … so that we are led to Him again?”

    written in 1992 while Doug was pastor of Hillside Covenant Church in Walnut Creek

  17. Am citit mai atent unele dintre articolele de mai sus.
    Eu cred ca muzica e si ea unul din ,, barometrele” care arata starea credinciosului sau a bisericii.
    Este unul din modurile de comunicare , deci exprima ceea ce avem de spus.
    Dupa cum vedem , peste tot in lume , fiecare face ce vrea , spune ce vrea, si se comporta cum vrea , referitor la ceea ce inseamna credinta crestina .

    De ce nu ar canta in orice fel ?

    Moduri de a spune lucrurile sunt multe , dar e o singura credinta , un singur Dumnezeu si un singur Duh Sfint .

    Acest Duh Sfint care uneste , inevitabil , toti credinciosii , le va transmite intotdeauna exact ceea ce trebuie , in materie de muzica si de orice altceva.

    Credinciosul va sti intotdeauna ceea ce- I place Domnului si va prefera muzica produsa de ceilalti crestini care stiu aceste lucruri.

    Pentru ca Duhul Sfint ne uneste indiferent de pozitia noastra geografica.

    La rev.

  18. Muzica este armonia cereasca pe care se canta. Notele suntem noi, iar maestrul este Dumnezeu. Noi suntem lucrarea Lui. Multi dintre noi incercam astazi sa facem lucrarea lui Dumnezeu. El Isi face insa lucrarea si Isi zideste Biserica, fiindca doar El stie si poate asta.

    Cred ca adevarata noastra problema este sa nu fim o nota falsa in repertoriul ceresc, divin!

    In ce priveste muzica pe care o cantam noi – exista o muzica a Domnului si o muzica a lumii. Exista o muzica duhovniceasca si o muzica fireasca. Exista, fiindca cei care compun acea muzica sunt fie ai Domnului, fie din lumea de jos.

    Majoritatea dintr-o biserica nu pot decide neaparat corect. Se poate ca intr-o adunare majoritatea sa fi ajuns lumeasca. Se poate, nu stiu daca e cazul, dar se poate…

    Zicea cineva aici chestiuni legate de bunastarea celor care canta. Cred ca muzica pe care trebuie sa o alegem tine nu de noi, ci de cei pe care ii slujim dintre noi, in limitele Scripturii si ale slujirii autentice. Este vorba de intelepciunea lui Dumnezeu, care daca nu e… nu e – ce putem sa facem mai mult?

    Asa ca, Domnul Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Oricum ar fi, Cuvantul este important si, astazi muzica se pare ca vrea sa ia locul acestul Cuvant. Nu conteaza cat de minora sau majora e muzica… daca vrea asta: ea trebuie lasata laoparte.

  19. Muzica trebuie sa aline sufletul,nu sa zgarie urechile,
    muzica duhovniceasca este cea care te inalta,care te duce cu gandul la frumusetea cerului
    am ascultat o cantare frumoasa ,care a fost cantata de un baptist ,fost preot,cantarea era ortodoxa,dar avea “ceva”care o deosebea de toate cantarile pe care le am auzit in bisericile evanghelice
    oricum cand inspiratia este din Duhul Sfant,place tuturor celor care vor o altfel de viata
    acum tinerii canta un fel de cantari lungite sau alungite,fara a avea o melodie,nu ti ramane nimic in inima dupa ce le asculti

  20. Sunt dirijor de coruri de mai bine de 25 de ani si am lucrat cu coristi
    din toate mediile: baptist, penticostal, crestin dupa Evanghelie. (in
    prezent, sunt angajat cu carte de munca al fundatiei MBK pe aceasta
    profesie).
    S-a subliniat foarte bine: calitatea inchinarii depinde de calitatea inchinatorilor. Cand vorbesc de “calitatea” inchinatorului, a coristului, in cazul meu – nu ma refer neaparat numai la aspectul spiritual; la aceasta “calitate” mai conlucreaza si alti factori demni de luat in seama precum gradul de bunastare materiala sau contextul socio-cultural din care provine fiecare corist in parte. N-as putea spune ca “gradul de pocainta” este mai ridicat in cadrul unui cult sau altul, pentru ca este vorba de un aspect legat mai mult de individ si mai putin de comunitate. Dar imi este destul de clar faptul ca cei cu o situatie materiala mai buna imi solicita sa abordez o muzica “mai vesela si mai ritmata”. Interesant, nu? Crestinii evanghelici sunt in general mai atasati de melodiile minore, mai nostalgice, de tip Niculita Moldoveanu, iar penticostalii sunt cei mai inflacarati sustinatori ai genului popular si lautaresc. Astfel ca ceea ce este valoros la
    crestinii dupa Evanghelie, este uneori desuet la baptisti sau penticostali, sau ceea ce este lepadat de baptisti si crestini este indragit de penticostali, etc. Contextul socio-cultural specific, ma obliga sa imi redefinesc de fiecare data repertoriul abordat, de la caz la caz.
    Dar nu vad problema instrumentelor (tobe, chitari electrice, etc) ca o
    cauza in sine “a tuturor relelor” din muzica noastra, ci mai degraba un
    simplu efect. Asa cum ati spus, draga fr. Daniel, in muzica biblica din
    V.Testament, instrumentele cu corzi ciupite si cele de percutie abunda
    in mare masura. Dar si suflatorii au un rol deosebit de important. Nu la tipul de instrumente folosit in bisericile noastre este buba. Ceea ce imi apare din ce in ce mai evident este setea multor crestini de azi dupa MUZICA CRESTINA DE DIVERTISMENT. Adica acea muzica vesela, care merge bine la creier cand conduci masina, merge bine la stomac cand mananci o
    friptura buna sau chiar cand dormi, o muzica menita sa creeze o buna
    atmosfera in mediul in care traiesti, acasa sau la servici, exact ca si
    muzica din marile magazine care iti gadila usor si confortabil urechile
    si te ajuta astfel sa cumperi cat mai multe produse.
    Constat ca versetul din 2 Tim 4.3 referitor la “gadilatul urechilor
    care vor sa auda lucruri placute” pare sa fie tot mai real in vremurile
    acestea si pe plan muzical; dar si ideea cu “vanzatorii de la Templu” este actuala, adica acei oameni care vand muzica lor fireasca, lumeasca, prin
    bisericile crestine. Cred ca datoria noastra, a tuturor celor care
    cantam in Biserica, este aceea sa folosim eficient muzica, ca si suport
    spiritualo-mesager, in cele 3 mari directii: muzica de adorare adresata
    direct Domnului, muzica pentru chemarea la Dumnezeu a celor nemantuiti din lume si apoi, muzica destinata intaririi spirituale a fratilor nostri aflati in suferinta.
    Personal, nu cred ca atunci cand ii cant Domnului pe genunchi un cantec, trebuie sa Il impresionez cu un disco agitat sau cu un country foarte ritmat. Sunt in pericol sa “pierd pe drum” ideea pe care voiam sa I-o spun si mai ales voi ajuta la “evaporarea” rapida a acelei atmosfere pioase si propice pentru inchinarea mea reala, sincera. Dar cine nu s-a inchinat vreodata “in Duh si in Adevar” Domnului, si nu I-a cantat Domnului in camaruta lui (nu in mijlocul aplauzelor oamenilor, ci acolo in camaruta, simplu-un cantec de dragoste, de adorare), nu are de unde sa inteleaga acest aspect profund al inchinarii… Dumnezeu nu era si nu este nici azi in vantul puternic sau in cutremurul de pamant, nici in foc, ci mai degraba in “susurul bland si subtire”…
    Daca ma inchin cu vant (de la prea multele aplauze), cutremur (de la tobele si basul prea puternic) si foc…(a propos, am auzit de spectacole ale unor formatii crestine care au inceput sa foloseasca pe scena fumul si focul, cantand chiar si desculti… ca tot “se poarta”) , personal, nu mai pot sa aud “susurul bland si subtire”.
    Referitor la muzica de evanghelizare – unii spun ca trebuie sa folosim aceeasi muzica (de ex rock) ca sa ii ajut pe rockisti sa se pocaiasca.
    Dupa toate informatiile pe care le-am adunat de-a lungul timpului in
    acest sens, reiese limpede ca rockistii sunt de-a dreptul scandalizati
    cand ii vad pe pocaiti folosind limbajul lor muzical. Niste adolescenti
    mi-au povestit ca la un concert al nu stiu carei formatii “star rock crestine” (nu spun care), rockistii “din lume”, s-au sculat si au parasit sala
    strigand dispretuitor: “ba, voi ziceti ca sunteti pocaiti? Halal
    pocainta!”. Si au plecat scarbiti… Nu am cuvinte sa comentez aici…Imi vine doar sa plang.
    Putem sa vorbim la nesfarsit despre ce fel de instrumente trebuie
    folosite sau nu in Biserica, despre ce fel de gen muzical trebuie
    abordat, etc. Cred ca pierdem timpul in loc sa facem ceea ce ar trebui
    sa facem cu adevarat: sa ne pocaim.
    Cat despre muzica destinata zidirii fratilor, se pare ca ea este
    produsul cel mai bine vandut ca tematica al miilor de albume crestine
    prezente pe piata muzicii neoprotestantilor din zilele noastre. Azi
    dimineata auzeam la un post de radio crestin o voce extrem de indragita
    de multi, care pe un ritm pop-country (nu era un gen muzical prea
    definit), cu un glas soptit, cu accente “saltate usor” (se poarta
    foarte tare acest stil excelent de folositor dupa parerea mea, la o masa
    de pranz copioasa) ii indemna pe crestini cu mesajul urmator: fiti veseli, sa
    ne bucuram, nu avem nici un motiv sa fim tristi! ( nu mai stiu exact
    versurile originale, asta era ideea).
    Ma gandeam: in cazul acesta poate ca eu nici nu sunt pocait. De ce nu sar in sus de bucurie cand vad atata fericire peste tot in lume si in biserici? Imi vine in minte proverbul acela: “tara arde si baba se piaptana”… Sigur ca trebuie sa fim bucurosi ca am primit fara nici o plata marele dar al mantuirii. Dar sunt ingrijorat (sau ar trebui sa fiu) cand vad atata lume in jur
    mergand la “executia vesnica”, cand vad rude care nu s-au predat inca
    Domnului Isus, cand vad ca in biserici nu este inca acea armonie care
    ar trebui sa fie dupa Scripturi si mai vad ca eu nu reusesc sa ajut acolo cu mare lucru. Muzica aceasta a veseliei fara margini, dusa la apogeul unui tertip de extaz generat de stari de “prea mult bine”, mi se pare destul de rupta de realitatea noastra inconjuratoare. Da, in ceruri vom canta numai melodii vesele si ne vom bucura vesnic! Dar nu trebuie sa uitam ca mai avem inca de propovaduit Evanghelia pe acest pamant plin de durere, suferinta si pacat. Si nu mi se pare ca este timpul oportun acum de prea multa distractie…
    MUZICA crestina de DIVERTISMENT a inlocuit foarte mult muzica de care
    duhul nostru are nevoie efectiv in aceste momente putine, dar decisive pe care le mai avem de trait pe acest pamant.
    Veselirea fortata, artificiala, este un surogat mincinos, care nu poate acoperi goliciunea spirituala interioara. Asa cum manelele, cu mesajul lor psihologic malitios si periculos de anticrestin, au devenit “surogatul de inveselire fortata” pentru foarte multi romani (aici e secretul marelui lor succes: mesajul din text care gadila bine urechile ascultatorilor, pe fondul unei senzualitati sonore tipice muzicii cu accente arabic-orientale), tot asa, o mare parte din cantecele crestinilor de azi au devenit un fel de “manele crestine surogat pentru inveselirea fortata” a multor pocaiti si mai ales copii de pocaiti (din pacate) care incearca sa acopere lipsa bucuriei lor duhovnicesti autentice cu una artificiala, de moment (a se vedea starea de delir aparent inexplicabila a adolescentilor din bisericile noastre la
    concertele unor trupe de muzica “crestina” rock, pop, rapp, etc..).
    Directorul unui post crestin de radio imi spunea recent: “lumea vrea posturi de radio distractive, de divertisment? Ei bine, si pocaitii vor acum. Lumea merge la spectacolele lor? Si pocaitii au acum spectacolele lor”.
    Muzica de azi reflecta perfect starea spirituala a bisericii in care traim. Nu muzica din biserici trebuie schimbata, ci oamenii care o canta. Nu conflictul intre generatii este problema, ci a generatiilor cu conflicte… Acele conflicte spirituale proprii fiecareia dintre ele, in care firea biruie deseori mai mult decat duhul.

  21. Muzician fiind, salut cu caldura un asemenea articol bine-venit in conditiile inchinarii actuale, curente. Cu totul de acord in ceea ce priveste unceputul articolului, ca muzica este un dar de la Dumnezeu (vezi Gen. 4: 21), pana la intrebarea din incheierea articolului daca exista intr-adevar o muzica ce se poate numi “duhovniceasca”. Cred ca sunt necesare asemenea articole si deasemenea un eventual schimb de pareri intre muzicienii bisericilor din diaspora romaneasca cel putin, despre o corelare, colaborare si intelegere sau crestere in legatura cu importanta acestei ramuri a serviciilor noastre de inchinare. As dori sa ofer doua pareri personale, daca nu imi permit prea mult totusi cu aceasta ocazie:
    1). Cred ca orice muzica ce are darul de a apropia sufletul unei persoane de Dumnezeu, care inalta si innobileaza, care conduce spre o relatie mai apropiata cu Salvatorul sau, poate fi considerata o muzica buna, sau “duhovniceasca”. Asa cum ziceti dumneavoastra: “liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii”. O muzica ce invita agentiile cerului sa participe in acelasi act de renastere spirituala, de inaltare spre Ceruri si care nu alunga ingerii si Duhul Sfant din preajma noastra, cum ar fi dupa parerea mea o muzica de genul hard-rock, metal, manele (daca poate fi considerata muzica…), rap, etc., si sper ca nu ofensez pe nimeni fiind atat de deschis in aceasta privinta. Ma gandesc insa la ceva de genul de la Gloria de Vivaldi, Magnificat de Bach, triplul concert de Beethoven, si pana la un Amazing Grace, sau Deep River.
    2). Din experienta mea am vazut ca repertoriul unui cor, sau al unui grup muzical oarecare, ar trebui sa fie deosebit de balansat, in care melodiile vechi (nu neaparat Cantus firmus-ul gregorian), sau cele clasice, sau specifice perioadei preclasice, clasisicismului romantismului, neo-clasicismului, etc., sa se imbine cu cele contemporane (sunt si astazi destul de multi compozitori buni, valorosi chiar); vechile imnuri crestine cu cele noi, “contemporane”, vechii compozitori si genuri muzicale sa fie prezente impreuna cu cei noi si cu noi genuri si stiluri de muzica, toate insa intr-o selectie care sa duca la ceea ce am declarat mai sus, la primul punct de observatie. Nu neaparat pentru ca trebuie sa oferim tuturor categoriilor de ascultatori sau inchinatori ceea ce ei ar dori sa asculte fiecare, ci pentru ca noi in primul rand trebuie sa fim niste oameni echilibrati.

    Dar mai important decat tot ce am scris mai sus, ramane atitudinea cu care cantam astazi. “Gata imi este inima sa cante, Dumnezeule!” (Ps. 108:1)Sinceritatea, bogatia sentimentelor ce dorim sa le exprimam si oferi, seriozitatea cu care dorim sa participam in acest act, dorinta de a lauda pe Datatorul acestui dar bun, entuziasmul cu care ne angajam in aceasta jertfa de lauda si spiritul cu care contribuim fiecare (unul umilit si onest desigur), pot produce o adevarata ‘revolutie’ in comunitatile noastre. Exista un text interesant in Psalmul 40, versetul 3: “Mi-a pus in gura o cantare noua, o lauda pentru Dumnezeul nostru. Multi au vazut lucrul acesta, s-au temut si s-au increzut in Domnul.” As sublinia expresia “multi au vazut lucrul acesta”. Nu ‘au auzit’, nu ‘au simtit’… Ci “au vazut”!

  22. Gasesc acest post deosebit de bine documentat si articulat.
    Este o pozitie biblica pertinenta care ar trebui asumata de cat mai multi.
    Fac parte dintr-o biserica in care momentan au loc schimbari si in domeniul inchinarii prin muzica. O sa recomand acest articol cu cea mai mare caldura.

    Multumesc, frate Daniel.

Trackbacks

  1. Elucubratii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

<span>%d</span> bloggers like this: