Capitolul 3
Expunerea pe larg a principiului “De la general la particular”

• Ce obiceiuri aveau oamenii pe vremea Domnului Hristos? Dar cei din timpul Vechiului Testament?
• Cum se îmbrăcau ei?
• Ce limbă vorbeau?
• Cum erau construite casele?
• Cum îşi câştigau existenţa?
• Au vreun rol cultura şi civilizaţia antică în interpretarea corectă a Bibliei?

Citind Biblia, ne dăm seama că oamenii din antichitate aveau aceleaşi probleme ca şi noi, dar obiceiurile, vestimentaţia, limbajul, arhitectura sau ocupaţiile erau diferite. Spre exemplu, îmbrăcămintea era, în general, lungă. Atât hainele bărbaţilor, cât şi ale femeilor arătau ca nişte cămăşi largi, care ajungeau până la glezne. O altă diferenţă o semnalăm în modul în care erau construite casele; acestea nu aveau pod. În ceea ce priveşte limba vorbita de evrei în timpul Vechiului Testament, trebuie să spunem că specifică acelor timpuri era ebraica şi aramaica. În perioada scrierii Noului Testament în imperiul roman se vorbea latina şi greaca. Latina, cum ştim, era limba oficială în întregul Imperiu Roman, iar greaca era limba folosită pentru comerţ sau viaţa cotidiană.

Când Dumnezeu vorbea mulţimilor prin autorii Bibliei, El se adresa, în primul rând, oamenilor de atunci. Se ţinea seama de cultura vremii. Un exemplu este David, despre care Cuvântul spune că a slujit generaţiei lui în acord cu voia Dumnezeu (Fapte 13:36). EL s-a angajat în primul rând faţă de oamenii din epoca lui şi li s-a făcut înţeles prin psalmii pe care i-a scris. Însă David, fiind profet, scrie lucruri şi pentru generaţiile de după el (fie evrei, fie neamuri). La fel şi Domnul Hristos, are un mesaj în primul rând pentru

Israelul secolului I („a venit la ai Săi…” Ioan 1:11), valabil şi pentru cei care au urmat după El. Deci, Biblia are un mesaj pentru cei de atunci şi acelaşi mesaj pentru cei de acum. Cei de acum însă, pentru a-l înţelege deplin, trebuie să ţină seama de cultura celor de atunci (din timpurile biblice). Cartea Sfântă te invită în mod indirect să faci o călătorie înapoi în timp şi să înţelegi atât civilizaţia secolului I, cât şi pe cea antică, ca să poţi pricepe corect mesajul ei. Evangheliile sunt pline de pilde şi întâmplări care surprind viaţa specifică a vremurilor în care se trăia. Iată câteva exemple.

• De ce Domnul Hristos le spunea celor din timpurile Lui „dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două?” (Matei 5:41) Cine putea oare să îi forţeze pe evrei să parcurgă o milă cu ei şi de ce? În nici un caz evreii nu puteau să facă aşa ceva. Domnul Hristos se referea la trupele de ocupaţie care se aflau pe teritoriul Palestinei atunci, mai exact la legea impusă de romani pe teritoriile cucerite de ei, lege care presupunea că orice ofiţer sau soldat aparţinând acestei puteri putea cere unui om aflat sub dominaţie anumite lucruri care trebuiau executate întocmai. Astfel, un soldat roman care transporta o sarcină, avea dreptul să silească pe orice evreu să îi ducă greutatea o milă (adică 1,6 km). Domnul Hristos îi sfătuieşte pe conaţionali s-o ducă două mile, arătând că fac aceasta din dragoste pentru duşmani, nu din obligaţie.
• În pilda semănătorului, Domnul Hristos vorbeşte despre patru feluri de pământ, care simbolizează patru feluri în care oamenii reacţionează la auzirea Cuvântului. Să ne oprim la pământul stâncos şi la cel plin de spini. De ce foloseşte Domnul Hristos aceste exemple? Deoarece în Palestina erau des întâlnite. Şi astăzi, în Israel pot fi văzute foarte multe pietre rămase de la amenajarea terenului agricol. De asemenea, clima subtropical – deşertică face ca spinii să fie destul de răspândiţi. Ei formau bălăriile Palestinei. Aşadar, Domnul Hristos foloseşte exemple specifice Palestinei când zugrăveşte diferite tipuri de oameni. În contrast cu Israelul, Egiptul, ţara vecină, are parte de condiţii excelente. O parte din valea Nilului este imensă, plană, şi propice îndeletnicirii cu agricultura. Dacă Domnul Hristos ar fi avut lucrarea în Egipt, şi-ar fi ilustrat pilda cu tipurile de sol specifice Egiptului. Dar lucrarea lui a fost printre ai săi, în Palestina. Iată de ce pildele sale trimit la Palestina secolului I.
• Pavel, la rândul său, fiind educat în cultura greacă, dar şi ebraică, când scria epistolele, folosea exemple din amândouă. Şi autorii Vechiului Testament descriu obiceiuri vechi de 2000 – 3000 de ani.

Ce ne spun toate acestea? Cu riscul de a mă repeta, vreau să afirm că Dumnezeu a vrut ca Biblia să se adreseze în primul rând generaţiilor acelor vremuri. Aceasta însă nu înseamnă că acelaşi measaj nu este valabil şi pentru noi. Nouă însă ni se cere, în plus, sa înţelegem lucrurile în contextul lor. Avem la dispoziţie informaţii provenind din cărţi, descoperiri arheologice, programe documentare ca Discovery, National Geographic, care ne ajută să cunoaştem cultura şi civilizaţia vremurilor biblice, să clarificăm înţelesul anumitor pasaje dificile din Sfânta Scriptură. ( Recomand Discovery şi National Geographic nu ca emisiuni corecte din punct de vedere teologic, ci ca ocazii de a înţelege cultura antică). Pentru cititorii de limba româna o lucrare de excepţie care tratează cadrul general al carţior Bibliei şi civilizaţia vremurilor de atunci o reprezintă studiul din „Biblia cu explicatii” scris de Daniel Brânzei.

În acord cu cele relatate până aici, putem stabili următoarele tipuri de contexte ale cărţilor Bibliei:

Contextul Spiritual descrie relaţia cu Dumnezeu a lui Israel sau a Bisericii, starea lăuntrică a omului sau activitatea celui rău în viaţa lui.

Contextul Istoric descrie tipul de guvernare din Israel sau al societăţii în care se găseşte Biserica, dar şi relaţia lui Israel cu ţările vecine, sau expansiunea imperiilor care i-au afectat integritatea teritorială.

Contextul Social descrie organizarea vieţii sociale a lui Israel sau a Bisericii şi a popoarelor din jurul poporului ales.

Contextul Cultural descrie cultura popoarelor din jurul lui Israel sau din imperiile cu care acesta a avut de-a face şi cultura popoarelor în care s-a extins Biserica

Contextul Religios descrie practicarea credinţei la evrei şi creştini, sau religiile popoarelor din jurul lui Israel

Contextul literar – gramatical descrie genurile literare în care este scrisă Biblia şi gramatica limbilor ebraică şi greacă, ale Vechiului şi Noului Testament

Contextul Economic descrie nivelul de trai, meşteşugurile, agricultura sau comerţul din timpul scrierii cărţilor Bibliei

Contextul apropiat reprezintă versetele care preced sau care urmează după cel pe care-l studiem

Odată ce am stabilit contextul unei cărţi a Sfintei Scripturi, noi am stabilit de fapt cadrul ei general. Ne amintim că principiul expus aici este de la general la particular, adică de la contextul general al cărţii, la particularitatea versetului pe care îl studiem.

                       Premize generale de interpretare a textului biblic

Rog cititorul insuficient acomodat cu scrieri teologice să nu se sperie de următoarele puncte care urmează cu privire la bazele interpretării biblice, deoarece acestea sunt lucruri simple şi pe înţelesul tuturor. Unde este cazul, vom folosi exemple din Scriptură, pentru clarificare. 

• Fiecare carte a Bibliei vorbeşte într-un mod direct sau indirect despre Domnul Hristos.

Cărţile lui Mosie (legea)     – Baza prezentării lui Hristos

Cartile istorice                     – Pregatirea pentru Hristos

Cartile poetice                     –  Aspiraţia fată de Hristos

Cartile profetice                   –  Aşteptarea lui Hristos

Evangheliile                         –  Manifestarea lui Hristos

Faptele Apostolilor              –  Propagarea lui Hristos

Epistolele                             – Interpretarea lui Hristos

Apocalipsa                           – Finalitatea in Hristos

• Fiecare carte a Bibliei este ea însăşi o unitate. 

• Biblia este foarte selectivă. Citind-o, luăm cunoştinţă numai de evenimentele importante care comunică cel mai bine tema şi scopul cu care s-a scris fiecare carte componentă. Aspectele negative nu sunt omise.

• Fiecare carte a Bibliei a fost scrisă într-un anumit context general. Interpretarea trebuie să se facă ţinând seama de contextul general.

• Fiecare carte a Bibliei a fost scrisă cu un scop. Interpretarea trebuie sa fie făcută în acord cu scopul cărţii.

• Fiecare carte a Bibliei are o temă şi posibil mai multe subteme. Interpretarea trebuie să se facă în acord cu tema cărţii. Chiar capitolele Bibliei au o tematică, interpretarea trebuie sa ţină seama şi de aceasta.

• Fiecare verset se află într-un anumit context apropiat în capitolul în care se găseşte. Interpretarea trebuie să se facă ţinând seama contextul apropiat.

• Dupa ce se face interpretarea versetelor în context, se mai poate face interpretarea şi cu ajutorul unor versete din alte cărţi ale Bibliei. 

• Doctrinele (învăţăturile) unei cărţi din Biblie sunt date de sinteza învăţăturilor din acea carte, şi nu de câteva versete luate la întâmplare.

• Un verset mai puţin clar sau aparent contradictoriu doctrinei unei cărţi a Bibliei nu poate anula doctrina acelei cărţi.

• Totdeauna versetele mai obscure sau care aparent contrazic doctrina de bază a respectivei cărţi se interpretează în acord cu tema principală.

• Interpertarea unui text se face de la versetele clare spre cele mai puţin clare şi nu invers.

• Nu putem deduce o doctrină dintr-un verset. Aceasta este erezie. Dar sunt şi unele care confirmă doctrina unei cărţi.

• Tema unei cărţi reflectă doctrina ei. ( La sfârşitul acestei broşuri este un tabel cu tema şi cu scopul în care a fost scrisă fiecare din ele)

• Cine face o doctrină dintr-un singur verset de fapt afirmă involuntar că nu mai este nevoie de celelalte în acea carte.

• Cei care aduc versete împotriva doctrinelor Bibliei se contrazic cu propiile lor argumente, deoarece sunt altele care combat punctele lor de vedere.

• Interpretarea unui text în afara contextului este un pretext folosit de vorbitor pentru a transmite ideile lui şi nu învăţătura Bibliei.

• Dacă respectăm autoritatea Bibilei, atunci textul ne va forţa să-l interpretăm în acord cu contextul şi nu cu ceea ce credem noi despre el.

• Când spunem despre ce este vorba în text în acord cu contextul, atunci noi facem de fapt interpretarea textului. Când spunem cum se aplică textul la noi sau la alţii, facem o aplicaţie. Interpretarea şi aplicaţia sunt două lucruri diferite.

• Mulţi citesc un text al Scripturii şi trec direct la a face aplicaţii, neglijând interpretarea versetului sau pasajului în context, ceea ce conduce inevitabil la concluzii greşite.

• Pentru orice text al Scripturii există doar o singură interpretare (dată de context) şi mai multe aplicaţii. ( Pretenţia că un text are mai multe interpretări este falsă. Un text poate avea foarte multe aplicaţii, dar niciodată mai multe interpretări.)

• Aplicaţia, în general, se face în acord cu interpretarea textului; este ca o extensie pentru timpul prezent a textului biblic.[1]

• Metoda prin care se face sinteza învăţăturii unei cărţi din Biblie se numeşte metoda de studiu inductiv.

• Interpretarea textului Bibliei implică dependenţa de Duhului Sfânt în calitate de călăuzitor în înţelegerea Cuvântului

• Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. Adevărul este logic. Biblia nu poate fi interpretată împotriva raţiunii textului. O astfel de abordare este fără Duhul Sfânt.

• Logica este în primul rând un atribut divin. A fi creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu înseamnă şi a fi o fiinţă lucidă care gândeşte şi abordează Biblia în acord cu raţiunea şi revelaţia divină.

• Fiecare carte a Bibliei se interpretează cât se poate de literal (nu în mod exclusiv literal).

• Întotdeauna versetele din Vechiul Testament, după ce se interpretează în context, trebuie acordate cu teologia Noului Testament,. 

• Există pasaje care nu pot fi interpretate clar în nici un fel, care rămân pentru noi o taină şi pe care le vom înţelege doar atunci când vom ajunge în cer cu Domnul Hristos. Acestea însă nu influenţează mântuirea, sfinţirea sau alte doctrine esenţiale ale Scripturii. Sunt unii oameni care, afirmând ca Biblia are multe taine, îşi scuză incompetenţa în interpretarea corecta a textului sfânt.

• Interpretarea textului Bibliei se face cu rugaciune

Reluarea unor reguli de interpretare expuse mai sus, pentru a fi explicate                    

• Întotdeauna versetele mai obscure sau care aparent contrazic doctrina de bază a unei cărţi se interpretează în acord cu doctrina ei.
• Interpretarea versetelor în context poate fi susţinută de altele, aflate în alte cărţi ale Bibliei

                       Ps. 119 v.176 „Rătăcesc ca o oaie pierdută: caută pe robul Tău, căci nu uit poruncile Tale”

Dacă acest verset se ia în afara contextului, se poate trage concluzia că psalmistul este într-o fază spirituală proastă.Totuşi, întregul Psalm 119 este unul dintre cele mai frumoase exemple de dedicare faţă de Dumnezeu, aşa că acesta trebuie interpretat în acord cu tema pozitivă a psalmului.

                      Luca 14: 26 „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă- sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăş viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu”

Versetul în cauză pune în dificultate pe mulţi evanghelici, în mod special când este citat de cei care se împotrivesc Cuvântului lui Dumnezeu. Luat în mod literal, acesta contrazice caracterul şi lucrarea Domnului Hristos. În interpretarea lui nu ne ajută prea mult nici contextul apropiat. Soluţia ne este oferită doar de contextul literar. Domnul Hristos a folosit un limbaj figurat. (Folosirea exprimării figurative este specifică atât Bibliei, cât şi scrierilor artistice). Prin intermediul textului în discuţie Domnul Hristos pune accent pe ideea de consacrare totală. Acest lucru este exemplificat de acelaşi verset, într-o altă evanghelie: Matei 10:37: „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. „

• Fiecare carte a Bibliei are o temă şi posibil mai multe subteme, interpretarea trebuie să se facă ţinând seama şi de tema cărţii.

• Un verset mai puţin clar sau aparent contradictoriu doctrinei respectivei cărţi n-o poate desfiinţa.

Romani 11:22 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de ceice au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămîi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu.

Pierderea mântuirii. Credincioşii care susţin doctrina piederii mântuirii spun că acest verset anulează tot ce se spune despre siguranţa mântuirii, începând cu capitolul 3 şi până la capitolul 11 din Romani. Aşa apare interpretarea lui în afara contextului.

Toţi oamenii vor fi mântuiţi. Pe de altă parte, universaliştii spun că Dumnezeu va mântui pe toţi oamenii.În sprijinul acestei idei, ei citează versete ca acestea:

1. Tit 2:11 “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mîntuire pentru toţi oamenii, a fost arătat”
2. Romani 5:18 „…Astfel dar, după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa.”
3. Coloseni 1:20 şi să împace totul cu Sine prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui.

În acord strict cu acest verset reiese că:

1. harul mântuieşte pe toţi oamenii;
2. după cum toţi au fost condamnaţi din cauza lui Adam, tot aşa a venit o hotărâre de iertare care dă viaţa veşnică pentru toţi păcătoşii;
3. Dumnezeu împacă cerul şi pământul, adică toţi păcătoşii sunt primiţi în cer.

Întrebare: cine are dreptate? Cei care spun că mântuirea se pierde sau cei ce spun că toţi oamenii vor fi mântuiţi?

Raspuns: nici unii, nici alţii. Ambele grupuri gândesc greşit, deoarece ei au scos versetele din contextul lor, făcând o doctrină din câteva dintre ele.

În Noul Testament, versetele care relatează despre siguranţa mânturii sunt mult mai multe decât cele care aparent contrazic această doctrină. Înţelegerea ei presupune, inevitabil, luarea în calcul a ideii de har şi nădejde. A spune că Biblia vorbeşte despre siguranţa pe care o avem ca persoane mântuite si in acealsi timp despre posibilitatea pierderii acesteia este o contradicţie de proporţii. Un asemenea mod de a percepe reflectă implicarea în interpetarea Bibliei a celor care nu au chemare în acest domeniu.

Interpretara acestui verset (Romani 11 :22) se face în acord cu contextul cap. 11 unde se tratează raportul dintre neamuri şi evrei luate ca etnii şi nicidecum soarta individuală a credinciosului. Deci, nu se pune problema pierderii mântuirii în cazul credinciosului individual. Atunci când neamurile, ca etnii, se vor îngâmfa, mântuirea va trece la evrei. (Romani 11:25,26).

Acum vom interpreta versetul din Romani 11:22 în acord cu tema Epistolei către Romani, pe care o găsim în tabelul de la anexa cărţii. Tema are următoarele componente :

1. Evanghelia lui Dumnezeu;
2. Îndreptăţirea prin credinţă;
3. Harul lui Dumnezeu

Vom relua discuţia versetului în raport cu tema Epistolei către Romani:

1. Evanghelia lui Dumnezeu. Evanghelia lui Dumnezeu este Vestea Bună, nu vestea schimbătoare după fluctuaţiile minţii umane.

2. Îndreptăţirea prin credinţă. Unii care susţin pierderea mântuirii nu ştiu ce înseamnă „a fi socotot neprihănit”. Într-o traducere mai corectă „a fi socotit neprihănit” înseamnă „îndreptăţit” sau „justificat”. A fi îndreptăţit sau justificat este un termen de natură juridică a primului secol şi înseamnă a fi declarat drept de o instanţă de judecată. Dumnezeu, judecătorul suprem, declară drept pe păcătos, datorită jertfei lui Hristos. El nu îndreptăţeşte pe păcătos ca să-l declare apoi pierdut. În epistola către Romani siguranţa mântuirii este consecinţa îndreptăţirii prin credinţă.

3. Harul lui Dumnezeu.. Harul este darul nemeritat pe care ni-l dă Dumnezeu. Pentru că darul este nemeritat, rezultă de aici că nu starea noastră sau plânsul nostru ne va face să câştigăm favoarea lui Dumnezeu. În Romani 9:15-16 scrie că Dumnezeu se îndură de cine îi place. Aşadar, Dumnezeu dă har în acord cu voia Lui. De aceea se numeste har. Când însă Dumnezeu mântuieşte, ca expresie a suveranităţii Sale, nu se pune problema ca El, în calitate de suveran absolut, să nu ne poată păstra în mântuirea pe care ne-a dat-o. Ne păstrează şi ne va păstra până la sfârşit. Harul este într-o relaţie directă cu siguranţa mântuirii. Manifestarea harului în viaţa noastră nu exclude plânsul nostru pentru păcatele pe care le-am făcut. Dimpotrivă, o inimă copleşită de harul lui Dumnezeu va fi cea mai smerită.

Pentru ca am făcut clară expunerea principiului de la general la particular, putem să valorificăm in cele ce urmează şi partea ei practică, prin aplicare la textele dificile

[1] Acest concept a fost exprimat de Dr. Bingham Hunter, fost decan al Trinity Evangelical Divinity School, Deerfield, Illinois

Categories: Studiu biblic