Împărțirea Bibliei în capitole și versete, așa cum o avem astăzi, nu a fost făcută de autorii inspirați ai Scripturii, ci a apărut treptat, pentru a ușura citirea, studierea și identificarea pasajelor biblice.

Este interesant că împărțirea în capitole a Vechiului și Noului Testament, în forma folosită astăzi, este atribuită în principal unui singur om.

1. Cine a împărțit Biblia în capitole?

Stephen Langton (cca 1150–1228), teolog englez, profesor la Universitatea din Paris și ulterior arhiepiscop de Canterbury, este considerat principalul autor al sistemului modern de împărțire a Bibliei în capitole.

• Perioada: aproximativ 1200–1220, cel mai frecvent fiind menționat anul 1205.
• Locul: Paris, Franța.
• Lucrarea: împărțirea textului Bibliei latine (Vulgata) în capitole numerotate.
• Rezultatul: sistemul a fost adoptat treptat și în manuscrisele ebraice, precum și în traducerile ulterioare ale Bibliei.

Trebuie precizat că existau deja împărțiri mai vechi ale textului biblic, atât în tradiția iudaică, cât și în cea creștină. Contribuția lui Langton a fost sistematizarea împărțirii care a devenit standard.

2. Cine a împărțit Vechiul Testament în versete?

În cazul Vechiului Testament, împărțirea este mult mai veche. Masoreții, cărturari evrei care au păstrat și transmis cu mare atenție textul ebraic, au contribuit decisiv la stabilizarea delimitării versetelor. Activitatea lor s-a desfășurat în special între secolele VI–X d.Hr., dar tradiția delimitării versetelor este anterioară acestei perioade.

Mai târziu, Santes Pagnino (1470–1536) a propus un sistem de numerotare a versetelor, iar sistemul devenit standard în Bibliile creștine a fost popularizat de Robert Estienne.

3. Cine a împărțit Noul Testament în versete?

Robert Estienne (1503–1559), cunoscut și sub numele latinizat Stephanus, a fost un tipograf și erudit francez.

În 1555, a publicat o ediție a Noului Testament în care a folosit numerotarea versetelor care s-a impus în Bibliile moderne.

Anterior, în 1551, publicase deja un Nou Testament greco-latin cu această împărțire.

În 1555 a apărut ediția sa latină a Bibliei, cu sistemul de versete care a influențat decisiv edițiile ulterioare.

4. Când a apărut prima Biblie cu capitole și versete moderne?

În 1560, Biblia de la Geneva (Geneva Bible) a devenit prima Biblie completă în limba engleză tipărită cu împărțirea modernă în capitole și versete.

Această împărțire a fost preluată și de celebra King James Version din 1611.

5. Rezumat cronologic

6. O observație importantă pentru interpretarea Bibliei

Împărțirea în capitole și versete este foarte folositoare, dar nu este inspirată în același sens în care este inspirat textul Scripturii. Uneori, această împărțire întrerupe un argument, o narațiune sau o idee care continuă în capitolul următor. De exemplu:

• Isaia 52:13–53:12 – profeția despre Robul Domnului începe în capitolul 52, nu în 53.
• Ioan 7:53–8:11 – relatarea despre femeia prinsă în adulter traversează granița dintre două capitole; pasajul are și o problemă textuală distinctă, fiind absent din multe manuscrise timpurii.
• 1 Corinteni 12–14 – cele trei capitole formează o argumentație unitară despre darurile spirituale, dragoste și ordinea în adunare.

Concluzie: Dumnezeu ne-a dat Scriptura prin autorii ei inspirați, iar oamenii au adăugat ulterior capitolele și versetele pentru a facilita folosirea ei. De aceea, în exegeză, contextul literar trebuie să aibă întotdeauna prioritate față de delimitările editoriale.

Un aspect istoric deosebit de interesant este că evreii aveau deja propriile împărțiri ale Vechiului Testament cu multe secole înainte de Stephen Langton. Acestea se numeau parashot și sedarim și aveau legătură cu citirea publică a Scripturii în sinagogi.

Ce sunt trimiterile de texte de sub titlurile cărților din Biblie: Cine le-a pus și când?

Trimiterile biblice care apar sub titlurile unor cărți, sub titlurile secțiunilor sau în subsolul paginilor sunt, în general, referințe încrucișate (cross-references). Ele indică alte pasaje din Biblie care au legătură cu textul respectiv.

Aceste trimiteri nu fac parte din textul inspirat al Scripturii, ci sunt ajutoare de studiu introduse de copişti, traducători și editori.

1. Cine a introdus trimiterile biblice?

Nu există un singur autor al acestui sistem. El s-a dezvoltat treptat.

În Antichitate, creștinii comparau deja diferite pasaje biblice. Un exemplu important este Eusebiu din Cezareea (cca 260–339 d.Hr.), care a elaborat un sistem de tabele, numite Canoanele eusebiene, pentru identificarea pasajelor paralele din cele patru Evanghelii.

În Evul Mediu, teologii și copiștii au continuat să alcătuiască concordanțe și sisteme de referințe, mai ales pentru Vulgata latină.

În secolele XVI–XVII, odată cu răspândirea Bibliei tipărite, trimiterile marginale au devenit tot mai frecvente. Biblia de la Geneva (1560) este un exemplu cunoscut.

În secolul XVIII, pastorul englez John Canne și alți cercetători au influențat dezvoltarea sistemelor de referințe. Ulterior, John Brown și Thomas Scott au contribuit și ei la această tradiție.

Un reper important este Samuel Bagster, care a publicat în 1834 o ediție a The Treasury of Scripture Knowledge, o colecție de aproximativ 500.000 de trimiteri biblice, asociată în mod tradițional cu R. A. Torrey în ediții ulterioare.

2. Ce reprezintă aceste trimiteri?

Ele pot indica:

• Pasaje paralele, precum Matei 6:9–13 și Luca 11:2–4, unde apare rugăciunea Tatăl nostru.
• Împliniri profetice, precum Isaia 7:14 și Matei 1:22–23.
• Idei doctrinare asemănătoare, precum Geneza 15:6, Romani 4:3 și Galateni 3:6.
• Evenimente istorice comune, relatate în mai multe cărți biblice.

Este important să distingem între o paralelă textuală directă și o simplă asemănare tematică. Nu toate trimiterile au aceeași valoare exegetică.

3. Cine le-a pus în Biblia românească?

În edițiile Bibliei Cornilescu, trimiterile sunt rezultatul tradiției editoriale și al diferitelor ediții publicate de societățile biblice. Nu trebuie presupus că toate au fost selectate personal de Dumitru Cornilescu.

În plus, titlurile secțiunilor, subtitlurile și trimiterile de sub ele pot varia de la o ediție la alta, chiar atunci când textul biblic este același.

4. O distincție importantă

Dacă te referi la trimiterile tipărite imediat sub titlul unei secțiuni, de exemplu:

Isus potolește furtuna

Mat. 8:23–27; Luca 8:22–25

acestea indică, de regulă, relatări paralele ale aceluiași eveniment. Ele au fost introduse de editorii Bibliei, nu de autorii cărților biblice.

În Biblia Cornilescu, acestea sunt, de regulă, referințe editoriale, introduse pentru a orienta cititorul spre alte texte biblice legate de cartea respectivă. Ele nu aparțin manuscriselor originale inspirate.

În privința autorului și a datei introducerii lor, trebuie să fim mai atenți. Nu putem afirma că au fost puse de Dumitru Cornilescu însuși sau că au fost introduse în 1921 ori 1924 fără să comparăm edițiile respective. Unele elemente auxiliare ale Bibliei Cornilescu au fost modificate de editori în edițiile ulterioare.

În ediția Bibliei Cornilescu din 1921, imediat sub titlul cărții AMOS, apar următoarele două trimiteri:

AMOS

Isaia 58:1; Mica 3:8

Trimiterile consemnate în textul ediției Cornilescu 1921. Acest lucru este confirmat de transcrierea ediției din 1921. Cele două texte sunt foarte semnificative:

Isaia 58:1 – „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță și vestește poporului Meu nelegiuirile lui…”

Mica 3:8 – „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de judecată și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui și lui Israel păcatul lui.”

Amândouă exprimă misiunea profetică de mustrare a păcatului, caracteristică și cărții Amos.

Cine a ales aceste două trimiteri?

Putem afirma că ele existau deja în ediția Cornilescu din 1921. Așadar, nu sunt o adăugire recentă. Mi se pare deosebit de interesant că aceste trimiteri sunt plasate sub titlul întregii cărți, nu lângă un verset anume. Ele funcționează aproape ca un motto tematic al cărții.

Sunt ele preluate din Biblia franceză Luis Second. La începutul cărții Amos, într-o versiune franceză Louis Segond disponibilă online, apar exact aceleași două referințe:

Ésaïe 58:1; Michée 3:8.

Acestea corespund trimiterilor din Biblia Cornilescu.

Deci, ramura occidentală a bisericii creștine istorice a fost mai harnică și mai aplecată spre studiu, dacă este să o comparăm cu ortodoxia răsăriteană. Mulțumim Domnului pentru toate.

Categories: Articole de interes general