Un articol de excepție. O panoramă istorică. Un manifest pentru sănătatea mentală într-o lume aplecată spre nebunie. Cineva a spus în Biblie: „ … Ești nebun! Învățătura ta cea multă te face să dai în nebunie“ (Fapte 26:24).

Boala era deci cunoscută încă de pe atunci :). Inteligența desprinsă din contactul cu Dumnezeu duce întotdeauna la nebunie, la o formă de alterare a percepțiilor despre realitate. Citiți acest articol și vă veți convinge.

++++

Cronica unei sinucideri: Revoluția Franceză închide cercul

Alexander Maistrovoy — 24 octombrie 2026
Publicat în WorldTribune.com — Real World News

Franța arde; la fel și Bruxelles, Milano și Torino. Barbarii se dezlănțuie sub steagurile palestiniene și algeriene. Politicienii sunt neputincioși, forțele de ordine sunt paralizate, iar mass-media deplânge „condițiile dificile” cu care se confruntă acești „copii sărmani” în școlile lor. Dacă aceasta nu este încă o prăbușire totală, cu siguranță este vestitorul uneia.

Europa Occidentală și-a administrat singură o doză letală de otravă și acum se zvârcolește în convulsii. Acest proces a început cu mult înainte de apariția multiculturalismului, a progresiștilor, a globaliștilor sau a „alianței roșu-verzi”.

O execuție, de Pierre-Antoine Demachy (1793) / Wikimedia Commons / Musée Carnavalet, Paris.

În cele ce urmează, voi încerca să reconstitui povestea sinuciderii unei culturi odinioară mărețe.

De la Revoluția Franceză încoace, sufletul intelectualului occidental a fost otrăvit mortal de pasiunea pentru nebunia revoluționară și de visul unui „conducător puternic”.

Thomas Carlyle nu și-a ascuns admirația pentru Robespierre, „Incoruptibilul” („Robespierre cel incoruptibil, cu chipul verzui”), și a numit Revoluția Franceză, cu teroarea ei iacobină și atrocitățile în masă, „fenomenul culminant al epocii noastre moderne”.

Secolul XX a creat noi idoli. Walter Duranty, jurnalist anglo-american și șef al biroului din Moscova al ziarului The New York Times, a negat cu înverșunare Holodomorul: „Nu există foamete propriu-zisă și nici morți provocate de foamete… Orice relatare despre o foamete în Rusia este, în prezent, fie o exagerare, fie propagandă răuvoitoare.”

(Până la 4,5 milioane de oameni au murit numai în Ucraina în timpul Holodomorului din 1932–1933. Astăzi, același New York Times deplânge o „foamete în Gaza”, unde sunt livrate zilnic aproximativ 560 de tone de alimente.)

Bernard Shaw, Romain Rolland, Aragon, Barbusse și Jean-Richard Bloch l-au glorificat pe Stalin! Rolland l-a lăudat pe Stalin pentru „modestia și umanismul” său.

Bernard Shaw era pe deplin de acord cu el. Din punctul său de vedere, totul era minunat. Holodomorul? „…Nu am văzut acolo oameni subnutriți; iar copiii erau remarcabil de dolofani” (deși canibalismul devenise ceva obișnuit în multe regiuni ale Ucrainei).

„Teroarea Roșie”? „Născociri răuvoitoare, motivate de ostilitatea de clasă.”

„Dictatura proletariatului”? În Rusia, „proletariatului i se dictează ce să facă, spre propriul său bine, mult mai eficient decât în sistemul nostru”.

Admirația lui pentru Lenin, Stalin și bolșevici nu l-a împiedicat însă să-i admire și pe Hitler și Mussolini. Nutrea o puternică simpatie pentru „un prieten personal de-al meu, Sir Oswald Mosley”.

Barbusse a scris o biografie apologetică a lui Stalin, Stalin: O lume nouă văzută prin om. Era convins că întemeierea Rusiei Sovietice reprezenta „cel mai măreț și mai frumos fenomen din istoria lumii”.

Să ghicim: cine scrie despre cine?

„Un om singuratic, autoritar… îngrozitor de dezagreabil”, „prietenos și obișnuit”, posedând „o inteligență care depășește cu mult dogmatismul” […] „trăgea gânditor din pipă, după ce îmi ceruse cu multă politețe permisiunea să fumeze… Nu am întâlnit niciodată un om mai drept, mai sincer și mai cinstit.”

V-ați dat seama? Era Stalin, așa cum îl descria H. G. Wells. Cei doi au discutat timp de trei ore la Kremlin și… „au discutat despre libertatea de exprimare”.

„În momentul de față, nu aș face nimic împotriva lui Stalin; am acceptat procesele de la Moscova [împotriva «trădătorilor» troțkiști și zinovieviști — nota autorului] și sunt pregătit să le accept și pe cele de la Barcelona”, declara romancierul francez André Malraux în timpul masacrării de către comuniști a anarhiștilor din POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), la Barcelona, în 1937, în timpul Războiului Civil Spaniol.

Mao Zedong, „Soarele Roșu din inimile noastre”, a luminat calea lui Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir. „Gărzile Roșii” ale președintelui Mao au provocat convulsiile mortale ale Chinei și entuziasmul exaltat al lui Jan Myrdal, Charles Bettelheim, Alain Badiou și Louis Althusser.

La Paris, Barbusse și Aragon au creat un „monstru de buzunar” — Enver Hoxha, în Albania; la Sorbona, Sartre a elaborat o apologie a „Revoluției Khmerilor Roșii” conduse de Pol Pot, Hu Nim și Ieng Sary.

Șoferul și garda de corp a lui Sartre era Hans-Joachim Klein, participant la luarea de ostatici de la sediul OPEC din Viena și camarad al infamului „Șacal”, Ilich Ramírez Sánchez. Împreună, l-au vizitat pe extremistul de stânga Andreas Baader, unul dintre liderii Facțiunii Armata Roșie (RAF), cunoscută și sub numele de „Gruparea Baader-Meinhof”, în închisoarea Stammheim, în decembrie 1974.

Ura față de „filistinul mic-burghez” — cum îi numea Troțki pe oamenii obișnuiți —, împreună cu visul ghilotinelor, al baionetelor și al „terorii roșii”, continuă să-i inspire pe intelectualii occidentali.

Juan Benet, un cunoscut scriitor spaniol, declara:

„Sunt ferm convins că, atâta vreme cât există oameni precum Aleksandr Soljenițîn, lagărele de concentrare vor funcționa și trebuie să funcționeze. Probabil că ar merita întărită paza, pentru ca oameni precum Soljenițîn să nu poată evada.”

Gareth Porter, istoric american, jurnalist de investigație și laureat al Premiului Martha Gellhorn pentru Jurnalism, afirma în mai 1977:

„Ideea că liderii Kampuchiei Democrate ar fi adoptat o politică de eliminare fizică a unor clase întregi de oameni era… un mit.”

(Până la trei milioane de oameni au murit în Cambodgia de mâna Khmerilor Roșii, conduși de Pol Pot. Vă rog, mai vorbiți-mi încă o dată despre acest „genocid din Gaza”.)

Noam Chomsky a caracterizat dovezile genocidului comis de Pol Pot drept o „campanie de propagandă de mâna a treia… vastă și fără precedent, împotriva Khmerilor Roșii”. Experiența regimului Khmerilor Roșii l-a impresionat profund.

Frații Alexander și Andrew Cockburn (ale căror articole de opinie apăreau periodic în Los Angeles Times) au explicat că Stalin nu a ucis milioane de oameni.

Toate acestea erau însoțite de o ură arzătoare față de Occident, valorile americane, oamenii albi și idealurile iudeo-creștine.

Rokhaya Diallo sau Rosa Amelia Plumelle-Uribe — autoarea cărții Sălbăticia albă: genocidul ascuns din 1492 până astăzi — folosesc noțiuni precum „sălbăticia albă” și „ferocitatea albă” (La férocité blanche).

Istoria rasei albe a fost un șir nesfârșit de orori îngrozitoare, susține filosoful contemporan Louis Sala-Molins (ca și cum istoria celorlalte rase ar fi fost cumva diferită).

Potrivit scriitoarei, cineastei și filosoafei americane Susan Sontag:

„Rasa albă este cancerul istoriei omenirii; rasa albă, și numai ea — prin ideologiile și invențiile sale — distruge civilizațiile autonome oriunde se răspândește, a tulburat echilibrul ecologic al planetei și amenință acum însăși existența vieții.”

De la mijlocul secolului trecut, „bacilii roșii” au suferit mutații cu viteza musculițelor Drosophila: Noua Stângă, neomarxismul, troțkismul, pacifismul, maoismul, marxismul structuralist, anarhismul, anarho-sindicalismul, socialismul libertarian, Noul Partid Anticapitalist, umanismul marxist, freudo-marxismul și așa mai departe.

Adepții acestor curente ies în stradă fluturând steaguri roșii și portrete ale lui Troțki și „Che” Guevara, visând să „dea naibii sistemul”, asemenea idolului lor, Abbie Hoffman. Ei se gudură pe lângă despoți și fanatici, în timp ce îi învăluie pe sadici într-o aură romantică.

„Bărbați europeni albi și morți” (Dead White European Males — DWEM) este o expresie inventată de intelectualii occidentali moderni pentru a-i caracteriza pe clasicii literaturii, filosofiei și artei europene.

Cuvântul-cheie aici este „albi”. Nimeni nu ar îndrăzni vreodată să-i numească pe africani „negri”, pe asiatici „galbeni” sau pe amerindieni „roșii”. Numai „albii” ar „merita” un asemenea dispreț.

Pascal Bruckner, scriitor francez și unul dintre reprezentanții „Noilor Filosofi”, a scris că clasa de mijloc a fost capturată de „bolșevismul burghezo-boem”.

Fiecare artist, actor sau jurnalist se imaginează un subversiv — mai ales atunci când subversiunea este plătită cu generozitate. Potrivit lui, fiecare lider socialist visează să ridice pumnul strâns în aer și să cânte Internaționala după fiecare congres de partid.

„Bacilul roșu” a pătruns adânc în toate structurile sociale ale civilizației occidentale.

La începutul noului mileniu, aceste teorii universaliste au înflorit într-o vegetație luxuriantă și otrăvitoare. Au apărut concepte noi: politica identitară (Identity Politics), teoria critică a rasei (Critical Race Theory), rasismul instituțional, intersecționalitatea, „privilegiul albilor / privilegiul masculin” și altele.

Născute din uniunea vicioasă a dogmelor roșii și brune, toate acestea sunt pseudostiințifice și împart oamenii într-o ierarhie rigidă, rasială și de clasă.

Răul a atins un nivel calitativ nou.

Și apoi a venit islamul, iar elita occidentală l-a îmbrățișat cu entuziasm — ca pe un vestitor al Marelui Adevăr — deschizându-și larg brațele pentru a-l primi.

Michel Foucault, unul dintre cei mai importanți filosofi contemporani, l-a comparat pe ayatollahul Ruhollah Khomeini cu Martin Luther și a descris evenimentele în desfășurare drept un exemplu al unei noi „spiritualități politice” (spiritualité politique).

Jean-Paul Sartre a cântat laudele lui Ali Shariati, ideologul Revoluției Islamice. Filosoful dreptului și specialistul în drept internațional Richard Falk s-a întâlnit personal cu ayatollahul Ruhollah Khomeini la Paris, în 1979.

Erau fascinați de „rezistența palestiniană” și plini de admirație pentru Arafat.

Filosoful poststructuralist francez Gilles Deleuze a publicat un eseu celebru intitulat Măreția lui Yasser Arafat (La Grandeur de Yasser Arafat), iar la fel de celebrul scriitor și dramaturg Jean Genet a scris un roman entuziast despre el și despre luptătorii palestinieni fedaini, Prizonierul iubirii (Prisoner of Love).

După moartea lui Arafat, întreaga lor dragoste înflăcărată și pasională s-a îndreptat către islamiști.

Pentru Judith Butler, Hamas și Hezbollah au devenit „parte a mișcărilor sociale progresiste”; proeminentul filosof postmodernist italian Gianni Vattimo i-a îndemnat pe europeni să lanseze o campanie de strângere de fonduri pentru a „cumpăra rachete mai bune pentru Hamas”; Chomsky a salutat Hezbollah ca pe o „mișcare de eliberare”; Norman Finkelstein a lăudat Hezbollah pentru curajul și disciplina sa.

Intelectuali de prim rang s-au inspirat din evenimentele de la 11 octombrie și 7 octombrie.

Și acesta este doar vârful aisbergului.

Cu zelul unor adepți fanatici ai unui cult delirant, ei au adus musulmani din cele mai întunecate cloace ale Lumii a Treia; și-au lăsat propriile soții și fiice pradă abuzurilor; le-au permis să le profaneze propriile locuri sacre, să-i jefuiască, să-i umilească și să-i terorizeze pe concetățenii lor.

Le-au permis islamiștilor să instituie cultul unei „Palestine de la râu până la mare” și să transforme keffiyeh-ul, eșarfa tradițională palestiniană, într-un simbol al libertății și virtuții.

Acum asistăm la încheierea acestei drame — fără milă și fără regret. Căci este imposibil să simți compasiune pentru cei care s-au condamnat singuri la un sfârșit chinuitor.

„Ciuma Roșie” s-a întors acolo de unde a venit. Să-i urăm deplin succes. Va contribui la păstrarea a ceea ce a mai rămas normal în această lume.

Despre autor

Născut la Moscova, Alexander Maistrovoy este un jurnalist stabilit în Israel și autorul cărții Agonia lui Hercule sau Adio democrației (Însemnările unui străin), disponibilă pe Amazon și Barnes & Noble.

Categories: Articole de interes general