Întrebare:

Cum se poate ca păstori care dau Cina Domnului păcătoșilor pocăiți din propria adunare locală și cred în iertarea divină să nu se înțeleagă între ei și să nu stea la Cină unul cu altul?

Răspuns:

Am auzit-o de la Doru Aninoiu, colegul și prietenul meu din Sacramento. La rândul lui, o auzise cu mult timp în urmă de la un păstor american mai în vârstă. Mi-a plăcut. Sunt convins că este adevărată și vrednică de răspândit pretutindeni. Cui i se potrivește căciula, s-o poarte:

„S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot. Canaaniții și fereziții locuiau atunci în țară. Avram a zis lui Lot: «Te rog, să nu fie ceartă între mine și tine și între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați.»” (Geneza 13:7–8)

Avraam și Lot erau „frați”, iar fraților nu li se cade și nici nu le este ușor să se certe. „Păzitorii vitelor” s-au certat și nu le-a fost greu.

Așa a rămas până astăzi și în biserici: cei care sunt doar „păzitori de vite” se ceartă mereu; cei care s-au ridicat la nivelul „fraților” știu că nu se cade, că nu este frumos și că nu se cuvine să se certe, pentru că astfel ne pierdem mărturia.

Uitați-vă bine în jur și veți vedea cu cine aveți de-a face.

Am observat un paradox al „dublei măsuri“: fiecare păstor are în adunarea lui câțiva oameni care cochetează cu păcatul, câțiva oameni firești și dificili, dar are îndelungă răbdare cu ei. Să te ferească Dumnezeu însă să găsească o greșeală la un alt păstor, dintr-o altă biserică! Chiar dacă este incomparabil mai mică decât păcatele celor din propria adunare, greșeala aceea devine arhisuficientă pentru a rupe… părtășia și colaborarea. Celor din biserica lor le dau Cina Domnului. Cu colegii „pătați”, nici măcar nu mai stau de vorbă!

Și am mai observat ceva.

Profitând de atmosfera prietenească dintre păstorii baptiști de pe Coasta de Vest a Americii, uneori ne spuneam problemele și căutam să ne sfătuim unii pe alții. La un moment dat, unul dintre noi a avut o străfulgerare și a spus:

„Cred că ar trebui să schimbăm bisericile între noi, pentru că fiecare ne pricepem de minune să rezolvăm problemele celuilalt!”

A spus-o în șagă, fără niciun fel de ironie sau răutate, dar există o mare doză de adevăr în ceea ce a spus. Fiecare dintre noi crede că s-ar descurca mult mai bine decât celălalt cu problemele pe care le are acesta. Problemele altuia ni se par întotdeauna ușor de rezolvat. Ceea ce nu putem face la fel de ușor este să ne rezolvăm propriile probleme. Nu ne lipsește priceperea, ci … puterea!

Această „superioritate” teoretică ne îmbată cu apă rece și ne face să ne credem mai deștepți decât ceilalți.

Vorba lui Solomon: „Și aceasta este o deșertăciune.”

Cât de plăcut este pentru Domnul ca poporul Lui să trăiască împreună în unitate! Și totuși, în unele biserici există multă ceartă, multe mușcături și o luptă continuă.

Într-o mănăstire din Germania, nu departe de Babenhausen, sunt expuse două perechi de coarne de cerb, rămase permanent încrucișate. Au fost găsite în poziția aceasta cu mulți ani în urmă. Se pare că animalele s-au luptat atât de sălbatic, încât coarnele lor s-au încleștat și n-au mai putut fi desprinse. Rezultatul a fost că amândoi cerbii au murit de foame.

Cineva a comentat:

„Aș duce aceste coarne în fiecare casă și în fiecare școală, ca să fie un semnal de alarmă pentru cei care se luptă până la ultimul efort ca să-și impună punctul de vedere. Le-aș duce în fiecare biserică, până când mesajul lor tăcut ar pătrunde adânc în inimile celor care își găsesc plăcerea să-și încrucișeze coarnele cu alți creștini la cea mai mică provocare.”

În Neemia 5 putem citi că israeliții, din egoism, se purtau urât unii cu alții. Neemia i-a mustrat pe conducători și le-a cerut să repare imediat răul făcut. Ei au răspuns cu smerenie:

„Le vom da înapoi și… vom face cum ai zis.” După aceea, întreaga adunare a spus: „Amin!” și L-a lăudat pe Domnul (Neemia 5:12–13).

Poporul a primit mustrarea lui Neemia și a început din nou să trăiască în pace.

În grădina lui Hristos nu este loc pentru mărul discordiei.

Tensiunile izvorâte din păreri sau poziții diferite nu trebuie lăsate să se transforme în tragedia pierderii părtășiei. Putem să nu fim de acord unii cu alții fără să devenim dezagreabili.

Mărturisesc că nici eu n-am fost scutit de această ispită. Slavă Domnului că am găsit destulă răbdare, dragoste și îngăduință din partea colegilor mei de lucrare ca să nu ajung izolat de ei.

Am fost întors mereu la sfatul apostolului Petru, un lider impetuos, predispus, atât prin poziție, cât și prin caracter, să intre în conflicte cu ceilalți. Îl admir pentru felul în care a știut să îmbine autoritatea inerentă poziției apostolice cu tactul necesar păstrării unor relații bune cu toți ceilalți colaboratori:

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei care va fi descoperită:

„Păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei.

[…] Și toți, în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har». Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi. Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:1–8)

Prin natura slujirii lor, păstorii sunt în pericol să ajungă „marii singuratici” ai bisericilor. Știu, nu este întotdeauna recomandabil ca ei să aibă prietenii foarte apropiate în adunare, pentru că se pot crea diviziuni și se pot naște invidii. Păstorii nici nu se pot confesa întotdeauna celor din jur, pentru că ar pune pe umerii lor poveri pe care numai ei pot și trebuie să le poarte.

Numai un păstor poate înțelege cu adevărat prin ce trece un alt păstor! Numai un alt păstor poate simți inima unui păstor.

Tocmai de aceea vrea Satan să-i izoleze pe păstori unii de alții și să le împiedice accesul la înțelegerea și sprijinirea reciprocă. În textul citat mai sus, apostolul Petru se „coboară” de pe poziția de apostol la aceea de coleg de lucrare:

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei…”

Ce frumos! Ce pildă vrednică de urmat! Ce revelație a sprijinului „de breaslă”! Ce colegialitate! Îi mulțumesc lui Petru și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că există un asemenea text în Biblie.

+++

Aceasta este o poză care a câștigat un premiu pentru celui ce a făcut-o. Se pare că a sensiblizat multe inimi rănite. Titlul ei ironic este … „câștigătorul“. Unul condamnat să poarte mereu cadavrul adversarului.

Iată și soarta celor doi care nu s-au oprit nici măcar când „au intrat la apă“ …

Categories: Articole de interes general