DE CORNEL CONSTANTIN CIOMÂZGĂ  /   OPINII   /   Publicat: Luni, 27 iulie 2026, 22:13   /   2 comentarii

Motto:
„Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”
(Matei 15, 8)

Există un adevăr pe care creștinismul l’a înțeles încă din zorii existenței sale și pe care fiecare generație este obligată să’l redescopere: diavolul nu poate crea nimic. El nu este creator. Tot ceea ce face este să imite, să răstoarne, să deformeze și să paraziteze ceea ce Dumnezeu a făcut desăvârșit.
Diavolul nu a creat iubirea, ci desfrânarea.
Nu a creat libertatea, ci răzvrătirea.
Nu a creat frumusețea, ci seducția.
Nu a creat înțelepciunea, ci viclenia.
Nu a creat Biserica, ci caricatura ei.
Aceasta este legea veche a răului și, în același timp, cea mai perfidă dintre toate strategiile lui. Răul nu supraviețuiește prin propria sa putere. El supraviețuiește împrumutând chipul binelui. Trăiește asemenea iederii care se cațără pe trunchiul unui copac sănătos și se hrănește din lumina care nu îi aparține.
De aceea, marile tragedii ale omenirii nu au început atunci când oamenii au declarat război lui Dumnezeu, ci atunci când au început să vorbească în numele Lui fără să’L mai asculte.
Așa s-a întâmplat aproape întotdeauna.
Turnul Babel nu a fost zidit împotriva Cerului, ci pentru a ajunge la Cer fără Dumnezeu.
Fariseii nu au respins Legea lui Moise; dimpotrivă, au apărat’o cu un zel atât de mare, încât au ajuns să’L răstignească pe Cel care le’o dăruise.
Iuda nu L’a vândut pe Hristos după ce L’a părăsit. L’a vândut fiind încă apostol, încă purtând aceeași haină, încă numărându’se printre cei doisprezece.
Și aceasta este poate cea mai tulburătoare lecție a Evangheliei: cele mai grele lovituri nu au venit din afara cercului ucenicilor, ci dinăuntrul lui.
Nu pentru că Biserica ar fi greșită.
Ci pentru că omul rămâne liber chiar și atunci când stă foarte aproape de Dumnezeu.
Această libertate este măreția omului, dar și tragedia lui.
De aceea, fiecare epocă și’a avut nu numai prigonitorii, ci și imitatorii. Oameni care au înțeles că este mai eficient să îmbrace haina credinței decât să o combată. Că este mai ușor să golești un cuvânt de înțeles decât să’l interzici. Că este mai simplu să păstrezi forma și să alungi duhul decât să distrugi forma însăși.
Aici începe ceea ce am putea numi religia fără Dumnezeu.
Nu este ateism.
Ateismul se declară împotriva lui Dumnezeu.
Religia fără Dumnezeu vorbește permanent despre Dumnezeu.
Vorbește mieros, vorbește în citate scripturistice și patristice de’ai zice că este chiar de’acolo.
Nu folosește prigoana.
Prigoana ridică martiri.
Religia fără Dumnezeu produce funcționari ai sacrului.
Nu este lepădare fățișă.
Este o credință care continuă să folosească aceleași cuvinte, aceleași simboluri și aceleași gesturi, dar care își mută încet centrul de greutate de la Dumnezeu la om, de la pocăință la prestigiu, de la sfințenie la influență, de la Cruce la confort. De la misiune apostolică la misionarism  strategic.

Iar aici trebuie să avem curajul unei întrebări pe care fiecare generație a încercat să o evite.
Cum începe această cădere?
Nu începe neapărat cu erezia.
Nu începe cu apostazia.
Nu începe cu negarea Evangheliei.
Începe aproape insesizabil, în clipa în care omul încetează să mai slujească adevărul și începe să se slujească pe sine folosindu’se de adevăr.
În acea clipă, altarul încetează să mai fie locul jertfei și începe să devină tribună sau “strategic office”.
Amvonul încetează să mai fie glasul conștiinței și începe să fie instrumentul influenței și al interesului.
Veșmântul nu mai acoperă smerenia, ci orgoliul.
Iar autoritatea încetează să mai fie o cruce și devine un privilegiu.
Aceasta este clipa în care Dumnezeu începe să fie înlocuit nu prin declarații, ci prin preocupări. Rugăciunea este împinsă puțin câte puțin la margine. Lacrimile pocăinței devin o raritate. Discernământul este înlocuit de calcule, iar glasul conștiinței este acoperit de șoaptele intereselor.
Atunci se produce una dintre cele mai mari și autentice tragedii ale istoriei: omul continuă să vorbească despre Dumnezeu, dar Dumnezeu nu mai este măsura după care își așază viața.
În acel moment, credința încetează să mai fie o întâlnire și devine o reprezentare.
Iar reprezentarea poate impresiona mulțimile, dar nu poate mântui nici măcar un singur suflet.
Și aici se face o de la sine legătură spre o grea profeție a  Sfântului Gavriil din Georgia.
În această lumină, cuvintele Sfântului Gavriil nu mai par nici exagerate, nici misterioase. Ele devin aproape inevitabile.
„În ultimele vremuri adepții lui antihrist vor umbla la biserică, se vor boteza și vor predica poruncile evanghelice.”
Dacă am fi citit această frază cu câteva secole în urmă, probabil că am fi fost ispitiți să credem că ea descrie o situație imposibilă. Cum ar putea cineva să vestească Evanghelia și, în același timp, să slujească potrivnicului Domnului? Cum ar putea același om să rostească numele lui Dumnezeu și să lucreze împotriva Lui?
Și totuși, aceasta este una dintre cele mai vechi tragedii ale istoriei sfinte.
Diavolul nu are nevoie să schimbe cuvintele, dacă reușește să schimbe înțelesul lor.
Nu are nevoie să dărâme altarele, dacă poate schimba jertfa care se aduce pe ele.
Nu are nevoie să scoată Crucea din biserici, dacă poate scoate duhul Crucii din inimile oamenilor.
Adevărata biruință a răului nu este aceea de a’l face pe om necredincios.
Aceasta este doar o victorie de etapă.
Marea lui biruință este să’l convingă pe om că este un bun creștin tocmai în clipa în care s’a îndepărtat de Hristos.
Aceasta este înșelarea supremă.
Și poate că aici trebuie spus un lucru pe care nu îl auzim aproape niciodată.
Antihristul nu are nevoie de o lume fără religie.
O lume complet atee i’ar fi mai puțin folositoare.
O religie lipsită de Hristos este infinit mai eficientă decât un ateism declarat.
Pentru că ateul știe că nu crede.
Dar omul înșelat este convins că merge pe calea cea bună. Că este unde trebuie și face ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu.
Aceasta este monstruozitatea.
Fiecare creștin ar fi dator să se oprească din când in când și să’și pună o întrebare onestă deși dureroasă:
știu eu oare cum începe alunecarea spre falsa credință?
Nimeni nu se trezește într’o dimineață hotărât să devină potrivnic lui Dumnezeu.
Totul începe cu lucruri mici.
Cu o rugăciune amânată.
Cu o minciună justificată.
Cu un compromis prezentat drept înțelepciune. Cu o hirotonie aranjată.
Cu o funcție acceptată din ambiție și păstrată în numele binelui comun.
Cu o tăcere cumpărată de confort.
Cu o conștiință care încetează să mai mustre.
Și, încetul cu încetul, omul nu’L mai slujește pe Dumnezeu folosindu’se de cele ale lumii.
Ajunge să se slujească pe sine folosindu-se de Dumnezeu.
Iată clipa în care începe apostazia nevăzută.
Nu aceea despre care se vorbește că a fost în Creta,  nici aceea despre care vorbesc uneori ziarele.
Nu aceea care produce scandal.
Ci aceea pe care numai Dumnezeu o vede.
Când rugăciunea continuă, dar nu mai urcă. 
Atunci
când predica impresionează, dar nu mai naște pocăință.
Când administrația prosperă, dar duhul se împuținează.
Când bisericile sunt pline, dar inimile rămân tot mai goale.
Când se vorbește tot mai mult despre Dumnezeu și se trăiește tot mai puțin cu Dumnezeu.
Aceasta este poate cea mai mare dramă a veacului nostru.
Nu secularizarea.
Ci imitarea credinței.
Mimetismul religios.
Nu lipsa religiei.
Ci pierderea lui Hristos din mijlocul religiei.
De aceea cea mai mare primejdie nu este reprezentată de cei care atacă Biserica din afară.
Istoria a dovedit că asemenea atacuri au făcut adesea Biserica mai puternică.
Sângele martirilor a fost întotdeauna sămânță de creștini.
Primejdia adevărată apare atunci când otrava este turnată în izvor.
Când glasul păstorului începe să semene cu glasul lumii.
Când succesul de scenă și de televiziune devine mai important decât harul și 
decât sfințenia.
Când popularitatea începe să țină locul adevărului.
Când relațiile și diplomația sunt confundate cu discernământul. Când bogăția este numită binecuvântare fără să mai fie cercetată prin măsura Evangheliei.
Când puterea este justificată, iar smerenia este socotită slăbiciune.
Atunci nu mai asistăm doar la căderile unor oameni.
Asistăm la schimbarea criteriilor.
Iar când criteriile se schimbă, răul nu mai trebuie să se ascundă.
Începe să fie aplaudat.

Niciodată în istoria lumii Dumnezeu nu Și’a părăsit Biserica.
Dar de multe ori oamenii L’au părăsit pe Dumnezeu, rămânând înăuntrul Bisericii.
Aceasta este o problemă dramatică pe care puțini au curajul să o rostească.
Nu zidurile se golesc mai întâi.
Ci sufletele.
Nu altarul se mută.
Ci inima.
Și atunci începe o mutație aproape nevăzută.
Credința nu mai este trăită ca întâlnire cu Dumnezeul Cel viu, ci ca exercițiu de imagine, ca prestigiu social, ca apartenență culturală sau, uneori, chiar ca mijloc de influență asupra celorlalți.
Ceea ce fusese odinioară Cruce începe să fie decor.
Ceea ce fusese odinioară slujire începe să fie carieră.
Ceea ce fusese odinioară jertfă începe să fie administrare.
Ceea ce fusese odinioară paternitate duhovnicească începe să fie exercitare a autorității.
Iar ceea ce fusese odinioară lacrimă de pocăință începe să fie înlocuit de discurs.
Într’o astfel de conjunctură  se produce cea mai mare răsturnare.
Omul nu mai caută voia lui Dumnezeu.
Începe să caute argumente prin care Dumnezeu să pară că îi aprobă propria voie.
Și atunci Scriptura încetează să mai fie oglindă și devine pretext.
Sfinții Părinți nu mai sunt dascăli.
Devin citate convenabile.
Tradiția nu mai este viață.
Devine argument.
Iar adevărul nu mai este iubit.
Este folosit.
Poate exista o cădere mai mare decât aceasta?
Da.
Există clipa în care omul nu mai simte că a căzut.
Conștiința nu mai doare.
Pocăința nu mai plânge.
Iar Dumnezeu încetează să mai fie căutat, pentru că omul este convins că Îl posedă deja.
Aceasta este adevărata orbire despre care vorbește Evanghelia.
Nu orbirea ochilor.
Ci orbirea sufletului.
Este starea în care omul continuă să vorbească despre lumină după ce a stins candela dinlăuntrul său.
Și tocmai aceasta face ca vremurile din urmă să fie atât de înfricoșătoare.
Nu pentru că vor exista mai multe păcate decât în alte veacuri. Istoria a cunoscut întotdeauna violență, desfrâu, lăcomie și trădare.
Noutatea ultimelor vremuri nu stă în mărimea răului.
Ci în rafinamentul lui.
Răul nu se va mai prezenta ca rău.
Va împrumuta chipul binelui.
Va vorbi despre pace, dar va semăna dezbinare.
Va vorbi despre iubire, dar va cere compromis cu minciuna.
Va vorbi despre unitate, dar va cere tăcere în fața adevărului.
Va vorbi despre libertate, dar va lega conștiințele.
Va vorbi despre Hristos, însă va încerca să înlăture tocmai ceea ce este al lui Hristos: pocăința, smerenia, Crucea și adevărul.
Și atunci să nu ne mire dacă vom vedea oameni care vor rosti impecabil cuvintele Evangheliei, dar nu vor mai suporta exigențele ei.
Vor vorbi despre iubire, dar nu despre pocăință.
Despre milostivire, dar nu despre dreptate.
Despre iertare, dar nu despre îndreptare.
Despre demnitate, dar nu despre sfințenie.
Despre Dumnezeu, dar tot mai puțin despre mântuire.
Iar atunci când Evanghelia este golită de chemarea ei la schimbarea vieții, ea nu mai este respinsă.
Este domesticită.
Devine acceptabilă.
Devine comodă.
Devine chiar admirată.
Dar încetează să mai răstignească omul cel vechi.
Și o Evanghelie care nu mai exilează păcatul nu mai este Evanghelia lui Hristos, ci doar ecoul ei slăbit.
De aceea, cea mai grea întrebare nu trebuie adresată lumii.
Lumea se comportă după logica lumii.
Întrebarea cea grea ne privește pe fiecare dintre noi și, cu atât mai mult, pe cei care au primit răspunderea de a păstori suflete:
mai este Hristos centrul vieții noastre sau a devenit doar argumentul predicilor și al discursurilor teleastice?
Mai este Crucea locul în care murim față de noi înșine sau doar un pandantiv pe care îl purtăm emfatici?
Mai este altarul locul unde arde jertfa sau locul de unde se administrează o instituție?
De răspunsul la aceste întrebări nu depinde doar vrednicia unor slujitori.
Depinde credibilitatea mărturisirii creștine înaintea unei lumi care, deși pare tot mai departe de Dumnezeu, continuă să flămânzească după autenticitate.

CÂND PĂCATUL ÎNCEPE SĂ FIE BINECUVÂNTAT

Există o treaptă a căderii mai înfricoșătoare decât păcatul însuși.
Păcatul a existat din clipa în care omul a ieșit din ascultarea lui Dumnezeu. Dar câtă vreme omul îl numește păcat, mai există nădejde. Conștiința încă respiră. Rușinea încă mai lucrează. Pocăința încă mai este posibilă.
Problema începe în clipa în care păcatul încetează să mai fie numit păcat.
Când este explicat.
Când este justificat.
Când este prezentat ca inevitabil.
Când este îmbrăcat în hainele compasiunii.
Când este apărat în numele libertății.
Când este promovat, protejat și chiar recomandat în numele progresului.
Și, mai grav decât toate, este că păcatul  primește legitimitate morală și chiar religioasă.

În atare situație nu mai asistăm doar la slăbiciunea omului.
Asistăm la răsturnarea criteriilor după care omul putea să deosebească lumina de întuneric.
Sfântul Apostol Pavel avertiza asupra acestei clipe când scria că va veni vremea în care oamenii „vor numi răul bine și binele rău” (cf. Isaia 5, 20)

O civilizație începe să moară nu atunci când păcătuiește.
Ci atunci când încetează să mai creadă că păcătuiește.
Aceasta este rana cea mare.
Și ea nu se vede în statistici.
Nu se măsoară în economie.
Nu apare în sondaje.
Se vede doar în felul în care oamenii nu mai roșesc.
În felul în care minciuna nu mai tulbură.
În felul în care trădarea nu mai doare.
În felul în care blasfemia stârnește zâmbete, iar sfințenia ajunge să provoace ironie.
Dar există o rană și mai adâncă.
Aceea în care nu doar lumea justifică păcatul.
Ci și oamenii care vorbesc în numele lui Dumnezeu încep să tacă acolo unde ar trebui să mărturisească.
Nu vom judeca persoane. Nu aceasta este chemarea noastră.
Însă nici nu putem transforma tăcerea într’o virtute atunci când adevărul este răstignit.
Istoria Bisericii ne arată că sfinții nu au fost oameni comozi.
Ei au fost oameni ai iubirii, dar tocmai pentru că au iubit cu adevărat, nu au negociat adevărul.
Sfântul Atanasie a rămas aproape singur împotriva unei lumi întregi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a preferat să’i fie tăiată limba decât să rostească o minciună.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit pentru că nu a acceptat să transforme amvonul într’o tribună a convenienței.
Niciunul dintre ei nu a confundat pacea cu compromisul.
Pentru că pacea lui Hristos nu se zidește pe tăcerea adevărului.
Ci pe mărturisirea lui cu dragoste.
Poate că tocmai aici trebuie să ne cercetăm cel mai atent.
Nu numai dacă mai vorbim despre Hristos.
Ci dacă mai împlinim ceea ce’a vorbit Hristos.
El a mângâiat păcătosul.
Dar nu a agreat păcatul.
A ridicat femeia căzută.
Dar i’a spus: “Mergi și de acum să nu mai păcătuiești!”
A iubit fără margini.
Dar nu a numit niciodată întunericul lumină.
Aceasta este linia pe care creștinismul nu are dreptul să o treacă.
În clipa în care iubirea este despărțită de adevăr, ea devine sentimentalism. Iar în clipa în care adevărul este despărțit de iubire, el devine cruzime.

Hristos nu a ales nici una, nici alta.
El a unit pentru totdeauna adevărul și iubirea.
De aceea, orice discurs care păstrează iubirea și sacrifică adevărul nu mai este evanghelic.
Și orice discurs care invocă adevărul fără iubire încetează să mai fie al lui Hristos.
Aceasta este cea mai grea lecție a vremurilor din urmă.
Nu vom fi judecați doar pentru răul pe care l’am făcut.
Ci mai ales pentru adevărul pe care am încetat să’l mărturisim atunci când mărturisirea lui, deși costisitoare, era foarte necesară.
Aceasta este, în cele din urmă, adevărata încercare a veacului nostru.
Nu să alegem între credință și necredință. Ci să deosebim credința vie de credința care a rămas doar o formă.
Să deosebim păstorul de năimit și rugăciunea de practica de bifă.
Să deosebim glasul lui Hristos de glasurile care Îi folosesc Numele.
Să deosebim Crucea ca jertfă de crucea accesoriu și podoabă.
Această deosebire nu se va face prin inteligență, nici prin cultură, nici prin informație. Se va face prin curăția inimii. Numai omul care trăiește în pocăință, în rugăciune și în ascultarea sinceră de Dumnezeu va putea păstra discernământul atunci când formele vor semăna tot mai mult cu adevărul, iar adevărul va deveni tot mai greu de recunoscut.
De aceea, cea mai mare datorie a slujitorilor lui Hristos nu este să administreze sfințenia în chip legitimatoriu, nici să devină manageri instituționali sau fundraiseri, nici să dobândească influență, nici să placă lumii. Chemarea lor este să rămână martori ai Adevărului, chiar și atunci când adevărul devine incomod, chiar și atunci când mărturisirea aduce singurătate, chiar și atunci când fidelitatea față de Evanghelie costă scump.
Dar aceeași chemare îi privește pe toți creștinii. Fiecare va fi întrebat nu cât de frumos a vorbit despre Hristos, ci cât loc I’a făcut Lui în propria viață.
De aceea nu trebuie să privim cu teamă spre vremurile din urmă. Dumnezeu nu a rămas niciodată fără martori. În toate veacurile, când întunericul s’a îndesit, El a ridicat oameni care au luminat fără zgomot, fără putere lumească și fără altă armă decât adevărul trăit.
Și tot astfel va fi până la sfârșit.
Vor exista întotdeauna suflete necunoscute lumii, dar cunoscute lui Dumnezeu; oameni care nu vor negocia credința pentru liniște, adevărul pentru popularitate sau conștiința pentru avantaj. Ei nu vor schimba mersul istoriei prin forță, ci prin sfințenie.
Aceasta este și cea mai potrivită înțelegere a cuvintelor Sfântului Gavriil al Georgiei. Ele nu ne’au fost lăsate pentru a hrăni suspiciunea, pentru a ne face vânători de vinovați sau judecători ai aproapelui. Ne’au fost lăsate ca să ne trezească.
Fiindcă cea mai importantă întrebare nu este dacă îi vom recunoaște pe cei care vor încerca să golească de Hristos chipul credinței.
Întrebarea de care depinde mântuirea fiecăruia dintre noi este alta:
Dacă Hristos Se va mai putea recunoaște în noi.
Atunci se va vedea că marea luptă a ultimelor vremuri n’a fost între credincioși și necredincioși, ci între cei care L’au mărturisit pe Hristos cu buzele și cei care L’au purtat în ființa lor.
La sfârșitul veacurilor nu se va vedea cine L’a invocat mai des pe Hristos, ci cine I’a îngăduit Mântuitorului să trăiască în el.
Până la sfârșitul lumii, Biserica nu va fi apărată de cei care vor vorbi cel mai mult despre Hristos, ci de cei prin care Hristos va continua să vorbească lumii.
Așa.

Cornel 
Constantin 
CIOMÂZGĂ

Categories: Articole de interes general