Ieși de la masa celor care au iluzia conducerii globale!

Cornel Constantin CIOMÂZGĂ: OMUL CARE NU MAI POATE LĂSA LUMEA DIN MÂINI. Sau despre oboseala celor care vor să controleze lumea

DE CORNEL CONSTANTIN CIOMÂZGĂ  /   OPINII   /   Publicat: Luni, 25 mai 2026, 15:17   /   1 comentarii

Motto:

„Nu vă îngrijiți de ziua de mâine.” (Matei 6, 34)

Există un semn foarte sigur după care poate fi recunoscut omul care 

și’a pierdut pacea lăuntrică. 

Nu neapărat omul rău, nici măcar omul care se declară necredincios, ci omul care a început să creadă excesiv în sine și insuficient în Dumnezeu.

Acest semn este tulburarea lui continuă.

Omul care se neliniștește pentru orice, care transformă fiecare dificultate într’un posibil dezastru, care se consumă necontenit, care nu mai poate suporta contradicția, întârzierea, imperfecțiunea sau eșecul, spune fără să știe ceva foarte profund despre sine: că nu mai poate lăsa lumea din mâini. Că simte nevoia să controleze totul. Și că, în realitate, se teme cumplit de faptul că viața nu mai ascultă de voia lui.

Acesta este unul dintre marile neajunsuri spirituale ale omului contemporan.

Pentru că el nu mai suportă ideea limitelor. Nu mai acceptă să existe lucruri pe care nu le poate administra, prevedea sau controla. Vrea să anticipeze totul, să reducă existența la formule gestionabile, să își construiască iluzia unei vieți aflate integral sub comandă personală. Iar atunci când viața scapă dintre calcule, și ea cam scapă mereu, atunci apare neliniștea. Apoi iritarea. Apoi revolta și, nu de puține ori, chiar disperarea.

În realitate, multe dintre tensiunile psihice pe care le numim astăzi, cu maximă simplitate, stres, anxietate sau epuizare emoțională ascund, în straturile lor mai adânci, o incapacitate spirituală de abandon în grija lui Dumnezeu.

Omul nu mai poate spune cu adevărat: „Fac ceea ce ține de mine, restul las în voia și grija lui Dumnezeu.”

Nu. Asta nu mai există pentru omul de azi. El trebuie să controleze și prezentul și viitorul și rezultatul și reacțiile oamenilor și succesul și imaginea și siguranța zilei de mâine. Iar când acestea nu se supun planurilor sale și, vai, de câte ori nu se supun, atunci începe conflictul interior.

De aceea, foarte multe dintre supărările omului nu provin nicidecum din iubire, precum pretinde, ci din orgoliu rănit. 

Nu’l doare întotdeauna că ceva esențial s’a prăbușit, ci faptul că lucrurile nu s’au făcut după voia lui. Se răzvrătește pentru că realitatea nu’i confirmă suficient propriile așteptări despre el însuși și despre lume așa cum o vede el.

Familiile în care nu mai există liniște

Există case în care nu lipsesc resursele materiale, nici confortul, nici măcar afecțiunea declarativă. Și totuși, în acele case lipsește ceva fundamental: liniștea!

Oamenii trăiesc împreună, dar sufletește se izbesc continuu unii de alții ca de niște stânci colțuroase. 

Un cuvânt nepotrivit devine conflict, o întârziere devine ofensă personală, o observație minoră produce răni disproporționate, iar diferențele firești dintre oameni sunt transformate în motive permanente de tensiune.

De ce? 

Pentru că fiecare dintre cei implicați începe să se considere centrul moral și afectiv al întregii relații. Fiecare vrea să fie înțeles primul, validat primul, ascultat primul și, mai ales, să aibă dreptate. Tot timpul!

Iar când două orgolii se întâlnesc într’un spațiu de unde smerenia și îngăduința au dispărut, casa aceea încetează să mai fie un loc de odihnă și devine un teren de uzură emoțională continuă.

Omul contemporan a pierdut enorm din exercițiul îngăduinței. 

Nu mai știe să lase lucrurile să se așeze. 

Nu mai știe să tacă la timp. 

Nu mai știe să lase de la el.

Nu mai știe să suporte imperfecțiunea celuilalt fără să transforme imediat totul într’un proces de intenție.

Iar în spatele acestei hiperreactivități nu se află, din nefericire,  sensibilitatea, cum credem și susținem adesea, ci se află, aproape întotdeauna, o formă de mândrie profundă, bine camuflată, care nu suportă nicicum ca realitatea să nu se supună propriilor dorințe.

O societate iritată și mereu extenuată

Aceeași tensiune s’a extins astăzi asupra întregii societăți. 

Trăim într’o lume aproape permanent iritată, într’o atmosferă de nervozitate colectivă care pare că nu mai are nevoie nici măcar de motive reale pentru a exploda. Oamenii se atacă instantaneu, se suspectează reciproc, se insultă cu mare ușurință și transformă orice diferență de opinie într’un conflict existențial.

În trafic, în politică, pe rețelele sociale, la televiziune sau chiar în relațiile cele mai apropiate, omul pare să trăiască într’o stare continuă de încordare interioară. Și una dintre explicațiile cele mai profunde este aceasta: lumea de azi și’a pierdut cu totul exercițiul smereniei.

Iar fără smerenie nu există pace.

Pentru că smerenia nu înseamnă slăbiciune și nici degradare personală. Înseamnă realism spiritual. 

Înseamnă să accepți că nu tu ești centrul universului, că nu toate trebuie să se facă după voia ta, că nu fiecare contradicție este o amenințare și că există o ordine a lumii infinit mai mare decât propriile tale calcule.

Da, dar omul contemporan vrea adesea beneficiile credinței fără a se abandona credinței. 

Vrea liniște fără încredere, vrea pace fără smerenie și vrea rost fără Dumnezeu. 

Numai că aceste lucruri nu pot coexista. Ioc și deloc.

Un om care are credință autentică în Dumnezeu nu poate fi pasiv și nici indiferent față de adevărurile vieții. 

Nu abandonează responsabilitatea și nu fuge de realitate. Dimpotrivă, își face partea lui cu mai multă seriozitate. Dar încetează să se mai comporte ca și cum întreaga existență ar depinde exclusiv de propria sa putere.

Și tocmai aici începe adevărata eliberare lăuntrică.

Pentru că una dintre cele mai mari nefericiri ale omului modern este aceea că poartă lumea în spate fără să mai știe să o lase, măcar din când în când, în mâna lui Dumnezeu. Ar fi spre un mare folos pentru el și pentru lume.

De aceea sunt așa de obosiți atât de mulți oameni .

Atât de tensionați.

Atât de iritați.

Atât de fragili în fața celor mai mici contrarieri ale vieții.

Pentru că omul care nu mai are încredere că Dumnezeu poate purta împreună cu el povara existenței ajunge inevitabil să creadă că totul depinde numai de el. Iar aceasta este de fapt povara pe care niciun om n’o poate duce mult timp fără să se prăbușească lăuntric.

Adevărata maturitate spirituală și luciditatea omului ar putea să înceapă în clipa aceea în care omul ar accepta, înțelegând, că el nu este chemat să managerieze și să controleze lumea. 

Ci să o traverseze cu demnitate, cu credință și cu atâta smerenie încât să accepte, măcar uneori, că vederea lui Dumnezeu bate mult mai departe decât vederea omenească, iar voia lui Dumnezeu, pentru ca omului să’i fie bine, este ca voia acestuia să se supună voii Sale.

Așa.

Categories: Articole de interes general