Se spune că un elev a fost întrebat: “Ce-ți placa cel mai mult la școală?” Fără să ezite, el a răspuns: “Recreațiile! Și vacanțele.”

Toți am fost și probabil mulți mai suntem ca el. Viața fiecăruia dintre noi este o școală prin care Dumnezeu își crește copiii. Uneori ne este greu, pentru că evenimentele ei ne strivesc și ne fac una cu pământul.

Dacă am extinde metafora asta la întreaga biserică locală din care facem parte, nu am nici o îndoială că toți am vrea să fim într-o eternă vacanță sau să avem clipele de destindere din celebrele recreații. Totuși …

Niciunul dintre noi nu am învățat nimic din recreații și din vacanțe. Ceea ce suntem azi am învățat din orele de curs, oricât de grele sau obositoare ne-au părut ele. Doctorii de azi stau prin școală cm șapte ani de studiu. Nu mi-aș dori să fiu tratat de unul care a terminat studiile în doar doi ani sau care mai mult a chiulit de la cursuri … Am întrebat odată pe o absolventă a facultății de construcții dacă ea ar avea curajul să treacă pe un pod proiectat și executat de ea. A zâmbit, a roșit toată pentru că o știam bine și a spus sinceră: “Bineînțeles că nu”’.

Tot așa este și în viața personală și în viața bisericii. Nu ne plac toate subiectele orelor noastre de studiu și de devenire în școala lui Dumnezeu, dar ele sunt esențiale. Fără ele n-ar exista creștere, iar absolvirea ar fi o simplă farsă în care ne-am păcălit pe noi înșine.

Nu cere Domnului o viață fără necazuri și fără probleme. Nu dori nici să faci parte dintr-o biserică lipsită de încercări și conflicte. Războiul sfânt continuă, iar pacea n-ar fi decât o dovadă că diavolul a biruit deja acolo, că nu-l mai deranjăm și că ne leagănă în somnul morții.

Categories: Amintiri cu sfinti, Articole de interes general, Pentru lucrători

Tags: Daniel Branzai