(din cartea „Un Paște mai profund“)

Dumnezeu a plasat ,,luminători“ pe cer ca să arate vremu-
rile (Gen. 1:14) și ,,semne“ pe pământ care să ne arate calea.
Providențial, în emisfera nordică avem ,,steaua polară“, iar în cea
sudică avem ,,crucea sudului“ ca să ne putem rândui călătoriile.
În mod asemănător, în noaptea crizelor, Dumnezeu îngrijește să
avem semne și semnale. Cu El, noaptea nu ne mai înspăimântă,
iar întunerecul strălucește ca lumina (Iov 11:17; Ps. 139:12).

,,Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice:
,,Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta!“? Dar tocmai pen-
tru aceasta am venit până la ceasul acesta!“ (Ioan 12:27).

Capitolul acesta redă cea de a doua criză majoră din viața
publică a Domnului Isus. Pentru cei ce pot pătrunde, admirăm
încă o dată excelența ,,minimalistă“ a acestui extraordinar autor.
În capitolul întâi al cărții lui, Ioan a declarat:

,,A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1:11).

Nu L-au primit pe El care este ,,Calea, Adevărul și Viața“. În restul evangheliei, Ioan
prezintă trei ocazii în care cei de atunci au refuzat să-L primească
pe Domnul Isus și lucrarea Sa și s-au judecat singuri ca nevred-
nici de Împărăția Lui. Au fost trei crize clare și distincte.

Prima criză a misiunii publice a fost în capitolul 6, unde ni s-a
spus că mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau
cu El“ (Ioan 6:66), deși, ne spune Ioan, El era ,,Calea“(Ioan 14:6).

,,Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cu-
vinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” … Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au
întors înapoi şi nu mai umblau cu El“ (Ioan 6:60,66).

Cea de a doua criză a misiunii publice este în capitolul 12. Ioan
ne spune că iudeii, în limbajul folosit de Ioan, ,,nu puteau crede“
în El, deși El era ,,Adevărul“.

,,Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu cre-
deau în El … De aceea nu puteau crede …“(Ioan 12:37,39).

Cea de a treia criză a misiunii publice se va produce în capito-
lul 19, unde Îl vom vedea pe Cel ce este ,,Viața“ dat la moarte prin
răstignire.

„Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
„Luaţi-L voi şi răstigniţi-L”, le-a zis Pilat, „căci eu nu
găsesc nici o vină în El”.
Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, şi, după Legea
aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine
Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 19:6-7).

Extraordinar! Ce mari adâncimi are această Evanghelie a lui
Ioan! Mai mult, Ioan ne spune că Dumnezeu a așezat în chiar
acest capitol al crizei prin care a trebuit să treacă Învățătorul, pa-
tru elemente tainice. Ele au funcționat ca veritabile ,,confirmări“
că El se afla pe calea prestabilită a planului etern făcut de Dum-
nezeu ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

Prima confirmare a fost ungerea pe care I-a făcut-o Maria
pentru ziua îngropării.

,,Dar Isus a zis: „Las-o în pace, căci ea l-a păstrat pen-
tru ziua îngropării Mele“ (Ioan 12:7).

Există o istorie a lumii și o istorie a lui Dumnezeu. Oare care
este mai importantă? În istoria lumii sunt notate evenimente,
locuri, date și oameni de importanță majoră. În istoria lui Dum-
nezeu este notat la loc de cinste gestul unei femei care a spălat pi-
cioarele Domnului Isus. Logica noastră nu acceptă acest fapt, dar
în logica divină, gestul Mariei a marcat unul din ceasurile astrale
ale omenirii. Iată, până și noi scriem și citim acum despre el. Așa
a decis Dumnezeu!

,,Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită
Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a
făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.“ (Mat. 26:13).

Fără să știe și fără să fie pricepută de ceilalți ucenici, Maria a
împlinit un ,,semn“ prestabilit în eternitate, un element al planu-
lui pe care venise să-L împlinească Fiul lui Dumnezeu.
A doua confirmare a fost găsirea măgărușului pentru ceremo-
nia regală.

,,Ucenicii Lui n-au înţeles aceste lucruri de la început,
dar, după ce a fost proslăvit Isus, şi-au adus aminte că
aceste lucruri erau scrise despre El şi că ei le împliniseră
cu privire la El“ (Ioan 12:6).

În anul acela, intrarea lui Isus Christos în Ierusalim nu s-a
mai petrecut ca în ceilalți ani. Venise vremea împlinirilor profe-
tice. Știind că totul era deja pregătit de Tatăl, Fiul lui Dumnezeu
are îndrăzneala să le spună ucenicilor să meargă într-un sat, să
aducă un măgăruș, să-i liniștească pe proprietarii animalului și să
accepte osanalele mulțimii care se suia la Templu. ,,Osana!“ nu
este ,,Aleluia!“. Osana înseamnă ,,Dumnezeule, mântuiește-ne
ACUM!“ și era rezervată doar pentru zilele mari de izbeliște. Nu-i
de mirare că strigătul mulțimii și al copiilor i-a scandalizat pe mai
marii religioși ai națiunii! Isus a acceptat ofensator să fie primit
în cetate ca ,,împărat al lui Israel“!

,,A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic, cum a
auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi I-a
ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este
Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”
(Ioan 12:12-13).

Conștient și convins că trăiește împlinirea unui eveniment
prestabilit de providența divină, Domnul Isus are îndrăzneala să
sublinieze importanța extraordinară a zilei, spunând:

,,Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule,
ceartă-Ţi ucenicii!”Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor
tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:39-41).

A treia confirmare a fost curiozitatea grecilor care au venit
să-L vadă.

,,Drept răspuns, Isus le-a zis: „A sosit ceasul să fie
proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat vă spun că,
dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare,
rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan
12:23-24).

Spuneți și voi! Cum de a tras Domnul Isus această conluzie
din simplul fapt că ,,niște greci dintre cei ce se suiseră la praz-
nic, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au
rugat și au zis: ,,Vrem să vedem pe Isus“ (Ioan 12:20-21).

Interesant și semnificativ totodată, Ioan nici nu ne spune dacă grecii au
fost primiți până la urmă de Isus, dacă L-au întrebat ceva și dacă
au primit răspuns la căutările lor. Indirect, Ioan ne spune că nu
asta a fost important, ci faptul că venirea grecilor a fost semnalul
care a declanșat reacția tranșantă a Domnului Isus și presimțirea
morții pentru salvarea lumii.
Una din preocupările lui Ioan este să arate că Isus Christos este Salvatorul lumii întregi. Evanghelistul ne spune că Ioan Botezătorul a exclamat:

,,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1:36).

Cel mai cunoscut verset al Bibliei, un
rezumat al ei în miniatură, este versetul care spune:

,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).

Samaritenii au intuit bine când i-au zis femeii:

„Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din
pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în
adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:42).

Prezentându-se ca pâine venită din cer, Domnul Isus spune că
,,dă lumii viața” (Ioan 6:33). El este ,,lumina lumii“ (Ioan 8:12)
și are ca scop să aducă la Dumnezeu ,,și alte oi, care nu sunt din
staulul acesta“, al poporului evreu (Ioan 10:16 completat cu Ioan
11:51-52).

,,Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca
oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan
12:46).

Insistența unor greci care doreau neapărat să-L vadă i-a sem-
nalizat Domnului Isus apropierea Jertfei pregătită de Dumnezeu
de la întemeierea lumii. Este semnificativ că, în reacția Lui la ve-
nirea grecilor nu este doar ,,A venit ceasul ca Fiul omului să fie
proslăvit!“ (Ioan 12:23) , ci și ,,Tată, proslăvește Numele Tău!“
(Ioan 12:28). Dialogul purtat în clipa aceea peste spațiu și timp
este confirmat de un răspuns venit direct din cer, pe care cei de
față nu l-au putut pricepe:

,,Şi din cer, s-a auzit un glas care zicea: „L-am proslăvit
şi-L voi mai proslăvi!” Norodul, care stătea acolo şi care
auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un în-
ger a vorbit cu El!” (Ioan 12:28-29).

A patra confirmare a fost din Cuvântul profetic al lui Isaia.

,,Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui și a
vorbit despre El“ (Ioan 12:41).

Ioan combină două citate din profețiile lui Isaia, una din capi-
tolul 6 și alta din capitolul 53 pentru a dovedi că atitudinea Iudei-
lor i-a fost cunoscută lui Dumnezeu încă din vremurile străvechi.
,,Insuccesul“ Domnului Isus fusese prevestit în conținutul
profețiilor lui Isaia. De fapt, spune Ioan, Isaia a fost un ,,antetip“
mesianic și ca și Christos a trebuit să fie refuzat de cei din vremea
sa. El a profețit 40 de ani fără ca poporul să se întoarcă la Dum-
nezeu:

,,… ca să se împlinească vorba pe care o spusese proo-
rocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii
noastre şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnu-
lui?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:
„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu
ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dum-
nezeu şi să-i vindec.” (Ioan 12:38-40).

Revenind la titlul pe care l-am dat acestui capitol, trebuie să
facem o lămurire. Când vorbim despre o stare ,,de criză“ în lu-
crarea publică a lui Christos nu spunem în nici un fel că El ar fi
fost în criză. Oamenii au fost în criză! A fost o criză a relațiilor
dintre ei și Domnul Isus. Cât despre Christos, El a fost mereu
egal cu Sine însuși, conștient de destinul Său mesianic, atent să
împlinească întocmai planul prestabilit al lui Dumnezeu.

,,Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul
acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia,
acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi
după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe
toţi oamenii.” (Ioan 12:30-32).

Criza a fost a lor, iar necredința i-a aruncat într-o împotrivire
orgolioasă și i-a orbit să nu vadă în Christos trimisul unui Tată
ceresc plin de iubire care le oferea viața veșnică:

,,Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în
Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cine Mă vede pe
Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca să
fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu
rămână în întuneric.
Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu
Eu îl judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mân-
tuiesc lumea.
Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele,
are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, ace-
la îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la
Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a po-
runcit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Şi ştiu
că porunca Lui este viaţa veşnică. De aceea, lucrurile pe
care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.”
Ioan este grijuliu să marcheze trecerea de la ,,secțiunea sem-
nelor la secțiunea slavei“.

Eșecul evreilor și finalul primei secțiuni
a evangheliei lui este marcat de pasajul ultim din capitolul 12:
,,Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu cre-
deau în El, ca să se împlinească vorba pe care o spusese
prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii
noastre şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnu-
lui?” (Ioan 12:37-38).

Așa cum am arătat Ioan a așezat în prologul Evangheliei o
declarație tematică:

,,A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit“ (Ioan 1:11).

În primele 12 capitole, Ioan a pus înaintea cititorilor martor
după martor, semn după semn, dovadă după dovadă, ca să-i ducă
la convingerea că Isus este cu adevărat Christosul, Fiul lui Dum-
nezeu. Ei L-au privit ca pe o curiozitate, s-au bucurat o verme de
binecuvântările Lui, dar în final n-au crezut în El. Acesta este mo-
tivul pentru care, începând cu capitolul 13, vom vedea că Domnul
Isus părăsește mulțimile și se retrage împreună cu acei puțini ,,ai
Săi“, care L-au primit și stă de vorbă cu ei despre lucrurile viitoare.

Uitați-vă ce sugestiv încheie Ioan prima secțiune a semnelor.
Ea ilustrează afirmația din prolog în care Ioan anunța că ,,a venit
la ai Săi și ai Săi nu L-au primit“:

„Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu cre-
deau în El, ca să se împlinească vorba pe care o spusese
prorocul Isaia:
„Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre şi
cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?”
De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:
„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu
ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dum-
nezeu şi să-i vindec.”
Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a
vorbit despre El. Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au
crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe
faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai
mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.
Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în
Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.Şi cine Mă vede pe
Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca
să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să
nu rămână în întuneric. Dacă aude cineva cuvintele Mele
şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec, căci Eu n-am venit să judec
lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi
nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul,
pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.
Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care
M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi
cum trebuie să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa
veşnică. De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun aşa
cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:37-50).

Lumina, despre care vorbise Ioan în capitolul întâi, simțea,
cum este refuzată de cei care ,,au iubit mai mult întunerecul“:

,,Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mi-
jlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu
vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie
unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi
în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste
lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei“ (Ioan 12:35-36).

Lumina este în mod obișnuit menționată cu privire la cei
care sunt în întuneric. Astfel, în Evanghelia după Ioan, ea este
menționată de mai bine de douăzeci de ori până la mijlocul ca-
pitolului 12, unde se încheie cuvintele Domnului către această
lume. Acolo El spune: „Cât aveți lumina, credeți în lumină”. De
aici încolo, toate învățăturile Domnului sunt adresate ucenicilor
Săi. În capitolul 13, Iuda pleacă, iar afară este noapte, ne spune
simbolic Ioan (Ioan 13:30). Ucenicii sunt înăuntru, împreună cu
Cel care este Lumina, dar El nu mai este numit astfel lumina nu
mai este niciodată menționată în Evanghelia lui Ioan. De-acum
și până la sfârșit, Ioan Îl va numi pe Fiul lui Dumnezeu cu altă
metaforă, pomenită în preambulul din capitolul întâi: adevărul
(vedeți Ioan 14.17; 15.26; 16.13; 17.17):

,,Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har
după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi
adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a văzut
vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:16-18).

Mulți nu fac bine deosebirea dintre „lumină” și „adevăr”.
Duhul Sfânt, care este cu cei credincioși și în cei credincioși, este
numit „Duhul adevărului”, dar niciodată „Duhul luminii”.

Categories: Studiu biblic

Tags: Daniel Branzai