Lacrimi

Două lacrimi mari, amare, se rostogoleau pe-un râu 
Ce-l formaseră mai multe, de-ajungea până la brâu… 
– Surioară – pare-a spune una, tot mai curioasă –
Care ochi ți-a dat vărsare, în durere ori angoasă? 
– Eu?! Sunt lacrima fecioarei, plânsă după un iubit
Ce-a plecat în lumea largă și `napoi n-a mai venit…

Dar tu, draga mea surată, ochiul cui mi te-a prelins? 
– Eu sunt lacrima femeii ce-a iubit același ins,
Devenit curând bărbatul cel visat, sub clar de lună,
Să-și petreacă, fericită, toată viața împreună…
Numai că avea să simtă cum iubirea ei de fată, 
Sinceră și arzătoare, i-a fost aspru înșelată…

Morala:

Două lacrimi mari, amare, se rostogoleau spre șes,
Oferindu-ne o pildă nu prea greu de înțeles:
Tot plângându-ne adesea, când umblăm după himere,
Dacă Domnul ne refuză, ne scutește de durere.
Numai El cunoaște bine darul ce se potrivește
Pentru noi în orice vreme și viața fericește!

                                                      Ioan  GIURA

Categories: Articole de interes general