Și s-a ridicat roua care era și iată pe fața pustiei ceva mărunt, ca niște grăunțe, mărunt ca bruma, pe pământ. Și fiii lui Israel au văzut și au zis unul către altul: „Ce este aceasta?“, pentru că nu știau ce era. Și Moise le-a zis: „Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul ca hrană“.

Exod 16.14,15

Mana reprezenta o hrană ciudată, pe care un egiptean niciodată n-ar fi înțeles-o, n-ar fi apreciat-o și nici nu ar fi putut trăi pe baza ei. Însă cei care fuseseră „botezați în nor și în mare“ puteau, dacă umblau potrivit semnificației botezului lor simbolic, să se bucure și să se hrănească cu ea. Așa stau lucrurile și acum cu credinciosul adevărat. Oamenii lumești nu pot înțelege cum trăiește acesta – atât viața lui cât și ceea ce o susține sunt cu totul în afara celei mai ageri vederi naturale. Hristos este viața lui și datorită lui Hristos trăiește. El se hrănește, prin credință, cu atracția puternică a Celui care, deși este „Dumnezeu peste toate, binecuvântat în veci“, a luat totuși „chip de rob și a fost făcut la înfățișare ca un om“ (Filipeni 2.7). Credinciosul Îi contemplă parcursul din ceruri la cruce și de la cruce la tronul lui Dumnezeu și Îl descoperă a fi, în fiecare etapă a călătoriei Sale și în fiecare aspect al vieții Sale, cea mai scumpă hrană pentru firea sa cea nouă. Totul în jur, Egiptul de fapt, este o pustie morală deplină, care nu oferă nimic pentru sufletul înnoit. Și exact în proporția în care creștinul găsește ceva material cu care să se hrănească va fi împiedicat în progresul său spiritual. Singura provizie pe care Dumnezeu a pregătit-o este mana cerească și cu aceasta ar trebui credinciosul să se hrănească mereu.

Este cu adevărat deplorabil să-i vedem pe unii creștini umblând după lucrurile acestei lumi. Așa ceva dovedește, în mod limpede, că ei „s-au scârbit“ de mana cerească și o consideră o „hrană proastă“. Ei hrănesc și îngrijesc ceea ce ar trebui să dea morții. Activitățile vieții noi se vor arăta întotdeauna în contextul subjugării „omului vechi împreună cu faptele lui“; și, cu cât acest lucru este împlinit mai mult, cu atât vom dori mai fierbinte să ne hrănim cu pâinea care „întărește inima omului“. În sfera naturală, cu cât facem mai mult exercițiu fizic, cu atât vom avea un apetit mai mare; la fel și în cea a harului: cu cât facultățile noastre reînnoite sunt exersate, cu atât vom simți mai mult nevoia de a ne hrăni, în fiecare zi, cu Hristos. Una este să știm că avem viața în Hristos, împreună cu iertarea deplină și cu acceptarea perfectă înaintea lui Dumnezeu, și cu totul alta să fim în comuniune constantă cu El, hrănindu-ne cu El prin credință și făcând din El hrana exclusivă a sufletelor noastre.

C. H. Mackintosh

Categories: Articole de interes general