(Continuăm studiul nostru în Romani ajutați de comentariul aplicativ al lui Warren W. Wiersbe)

Într-o parte a Bibliei care subliniază suveranitatea lui Dumnezeu, Îl vedem pe Pavel întristându-se (9:1–3), rugându-se (10:1) și închinându-se (11:33–36). El nu a simțit că suveranitatea lui Dumnezeu a distrus în vreun fel responsabilitatea omului. Dumnezeu care rânduiește scopul (salvarea celor pierduți) rânduiește și mijloacele până pentru atingerea acelui scop, rugăciunile și mărturia poporului Său. Ele merg împreună.

Dumnezeu nu este obligat să salveze pe nimeni, căci toți merită să fie osândiți. Chiar și Israel a fost ales numai datorită harului și dragostei Sale (Deut. 7:6–8). Prin urmare, nimeni nu-l poate critica pe Dumnezeu sau spune că El este nedrept. Că El este milostiv cu păcătoșii ar trebui să ne facă să ne bucurăm!

Respingerea lui Hristos de cei din Israel nu a stricat planul lui Dumnezeu, pentru că El a a făcut astfel posibilă mântuirea neamurilor (Fapte 10:1 și urm.; 15:14) care au primit cu bucurie vestea cea bună. Cu toate acestea, Dumnezeu are o rămășiță printre evrei (v. 27–29), iar evreii credincioși și neamurile sunt una în biserică (Efeseni 2:11–22). În veac ține îndurarea Lui!

Partea lui Dumnezeu și partea noastră

Charles Spurgeon a fost întrebat cum a împăcat suveranitatea divină și responsabilitatea umană și a răspuns: „Nu încerc niciodată să împac prietenii”. Augustin a spus că trebuie să ne rugăm ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și să lucrăm ca și cum totul ar depinde de noi. Acel echilibru biblic aduce binecuvântare.

Categories: Teologice

Tags: Romani