Întrebare:

Având în vedere că nu este nici o așa zisă „biserică” ideală, ce rost are să faci parte din aceste grupuri sau instituții omenești?

Răspuns: 

Întrebare este foarte întâlnită mai ales după izolarea forțată cauzată de epidemia de Covid. Părerea mea este că ea încercă să mascheze o delăsare leneșă sau o angajare în alte preocupări preferate. 

Situația nu e nouă. Omul este om și problemele lui au fost întotdeauna aceleași. Iată ce le spunea Dumnezeu unora din poporul Lui:

„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării,  atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov”, căci gura Domnului a vorbit. ” – Isaia 58:13-14

Se pot da multe răspunsuri la întrebarea ta. Am să încerc să le enumăr măcar pe unele dintre ele.

1. Mai întâi, avem argumentul scrierilor Noului Testament. Niciuna din cărțile cu prinse de el nu au fost adresate unui singur individ, izolat de colectivitatea creștină. Majoritatea lor au fost adresate unor biserici locale sau unor conducători de biserici locale. Cele scrise de Luca acelui Teofil preaiubit pomenit în introducerile lor, Evanghelia și Faptele Apostolilor au depășit providențial stadiul de dialog și au intrat în patrimoniul tuturor bisericilor creștine, alături de celelalte trei Evanghelii.

2. Apoi avem taina trupului lui Christos. Apostolul Pavel folosește metafora unui trup cu mai multe mădulare, deosebite unele de altele, dar strict necesare și interdependente în funcționare. Nu insist pentru că precis știi pledoaria lui Pavel din Romani 12 și 1 Corinteni 12.

„Ochiul nu poate zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi” – 1 Corinteni 12:21

Izolarea unui credincios de colectivitatea creștină nu-l păgubește numai pe el, dar îi fură și pe ceilalți. Ei au nevoie de el și el are neapărată nevoie de părtășia celorlalți în lucrarea pentru Christos.

Aici am să dau două ilustrații. Prima mi-a dat-o un frate scump pe Internet când mi-a spus: „Te poți uita cât vrei la un tablou de foc de tabără, dar nu te încălzește. Poți muri de frig în fața unui asemenea tablou, oricât de reușit at fi el, Vizionarea unor programe de biserică la televizor nu va reuși niciodată să te facă să te simți ceea ce ai simți dacă ai fi tu însuți acolo.” Unul care merge la o biserică virtuală are nevoie de un păstor în carne și oase care să-l viziteze la spital sau să-l îngroape.

A doua am auzit-o spusă într-o predică de Iosif Morcan într-o vizită făcută în biserica noastră: „Ce-ați spune despre un om care se crede cel mai bun fotbalist din lume care ar refuza să se alăture unei echipe care joacă fotbal? N-a dat nim[nui o pas[ ;i n-a marcat niciodat[ un gol … Ce crede el că poate și ce poate el să facă sunt lucruri total diferite. Doar intrarea lui în joc, alături de ceilalți îi poate da pe față priceperea și iscusința. Nimeni nu poate fi un bun fotbalist de unul singur!” Un jucător fără echipă este doar un chibiț lăudăros și închipuit.

Circulă o întâmplare cu un bătrânel aproape complet surd care a fost văzut îndreptându-se dimineața spre o biserică. Un mucalit de la bufet l-ar fi întrebat ironic:

„Unde te duci tataie? Că și așa nu auzi nimic din slujbă …“ Bătrânelul ar fi răspuns: „Mă duc acolo ca să vadă Satan că nu sunt cu el. Eu sunt cu cei de la biserică“.

S-ar cuveni să închei cu precizarea că a merge la biserică nu însemnaă a vizita o anumită clădire, ci a intra în părtășia unor oameni. Cei care vizitează catedralele Europei se numesc turiști, nu neapărat creștini. La începutul istporiei lor, creștinii se adunau în case, pe câmp sau în locuri publice. Nu incinta te face creștin și includerea într-un anturaj social, legătura și interdependența cu alți oameni cu care împărtășești viața.

Categories: Teologice

Tags: Daniel Branzai