Am fost întrebat de cineva care are probabil această problemă, care este părerea mea despre ținuta necesară (nu neapărat obligatorie) pe care trebuie să o afișeze cei ce intră în casele noastre de rugăciune. Vorba aceea, „țara arde și baba se piaptănă“.

I-am răspuns că, după câte știu eu, cultele neoprotestante nu au în Eclesiologie nici o doctrină despre „Casa Domnului“. În concepția noastră, casa Domnului suntem noi, pentru că oriunde sunt doi sau trei adunați în Numele Domnului este și El acolo. Mi s-a sugerat că am rămas cu totul în urmă și că m-am cam rătăcit …

Adaug aici încă o observație.

Necazul ni se trage din clipa în care Imperiul Roman ne-a dat statul de legalitate și, mai mult, ne-a trecut în statut de preferențialitate. Pentru cei ce caută puțin în istorie, sub infleunța Cezarului, creștinii au început să persecute celelalte religii din Imperiu. Cezarul le-a dăruit „templele lor“, iar ei au căutat „să se ridice la înălțimea ocaziei“.

Asta a însemna două lucruri:

Primul a fost că presbiterii au îmbrăcat odăjdii preoțești și au început să se comporte ca preoții din Vechiul Testament (curată și ciudată caraghioșenie de bal mascat).

Al doilea lucru a fost că s-a inventat „o slujbă dumnezeiască“, o liturghie asemănătoare cu evlavia din templele păgâne. Până astăzi, cei ce intră în clădirile asemănătoare cu templele păgâne trebuie să experimenteze o evlavie păgână a formelor de comportament. Clădirile au căpătat un titlu corespunzător, „biserici“, de la ideea că sunt ambasade ale Împărăției (Basileia), în care oamenii evoluează printre îngeri și sfinți proslăviți. Se cere o anumită „etichetă“, o solemnitate și o seriozitate impusă de mult tămâiatul mediu artificial.

Protestantismul și mai ales neoprotestantismul pretinde că s-a dezlipit, s-a desprins de toate acestea, revenind la închinarea în duh și în adevăr, fără forme lituirghice impuse și fără împărțirea dintre clerici și laici. Adepții neoprotestanți s-au întors la adunările „fraților“, ca în biserica Filadelfia din succesiunea marcată în cartea Apocalipsa.

Acceptul și prioritatea se pun acum pe „omul dinăuntru“, nu pe înfățișarea de afară. Catacombele Romei n-avea cum să respecte o etichetă creștină, iar adunările din case erau (și sunt) caracterizate de familiaritate și lipsa de protocol.

Din păcate (nefericită expresie!) astăzi avem pe alocuri nostalgia mediului ortodox din care am ieșit. Să nu cumva să ne alegem și cu ruperea de realitate a celor care o patronează …

Sau, dacă așa cere pasiunea unora, să facem o mișcare preoțească pentru includerea unei noi doctrine în mărturisirile noastre de credință: doctrina despre … Casa Domnului! Asta cu toate cele aferente: cum să ne îmbrăcăm, cum și unde să stăm, cum să ne tundem, cum să ne acoperim, cum să ne … mușcăm unii pe alții și cum să ne distrugem unii pe alții.

Eu spun: Doamne, ferește! Doamne, ai milă!

P.S. – Necazul mai vine și din moștenirea generației trecute după proletcultismul adunărilor generale cu prezidiu aliniat pe scenă la vedere și cu parada uniformelor de costume și cravate care ascundeau sub ele lipsa de cultură și prețioasa rivalitate cu eleganța occidentală. Participanții erau uniform “rași, tunși și frezați”.. Barbă nu aveau voie decât miticii Marx, Engels și Lenin.

Categories: Pentru lucrători, Teologice

Tags: Daniel Branzai