Preluat de pe pagina lui de Facebook și afișat aici doar pentru lărgirea ariei de distribuire:

Marian Zaharia is feeling blessed with Daniela Zaharia and Claudia Zaharia at Institutul Clinic Fundeni.

  · Bucharest, Romania  · 

Astăzi am început tratamentul (chimioterapie și imunoterapie) la Institutul Clinic Fundeni. Am avut ceva emoții, văzând bâlbâiala cadrelor medicale. Timpul trecea și noi nu reușeam să intrăm. Apoi, după ceva așteptare, am înțeles: se făceau verificări. Toți erau șocați de faptul că cineva (un om, un înger, un anonim) a donat medicamentul care costă peste 10.000 de euro la o singură ședință. Pentru că, din nefericire, acesta încă nu este parte din protocolul de la noi pentru tipul de cancer pe care îl am eu.

Am avut suficient timp la dispoziție să mă îngrijorez și să privesc în jur… Cu șira spinării înghețată, am fost impresionat de privirile umile, resemnate, triste, golite de sens ale celor care vin la tratament. Și, în ciuda propriilor dureri, m-am simțit, dintr-o dată, binecuvântat. Este mare lucru să ai speranță! Să știi că Dumnezeu există. Că te iubește. Că sute, poate mii de oameni – parte din familia Lui – se roagă pentru tine și sunt gata să participe la povara ta. Și, mai mult decât orice, să ai siguranța că dincolo de viața aceasta, dincolo de moarte, tu nu vei dispărea în neant, ci vei fi împreună cu ei o eternitate. Că te vei bucura împreună cu Cel care le promite celor ce cred în El că:

“El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(Apocalipsa 21:4 VDC)

Dumnezeu mi-a spus încă o dată, astăzi, că mă iubește. Și mi-a fost rușine de mine și de toate acele momente în care m-am îngrijorat la gândul zecilor de mii de euro care vor trebui plătiți pentru tratamentul acesta.

Experiența de acum mi-a adus aminte de o altă situație din viața mea, poate prima în care am strigat la Dumnezeu, în nevoie. Se întâmpla în urmă cu peste 20 de ani, pe vremea când lucram la Centrul Social Speranța, îngrijind copiii nimănui din canalele de la de Gară…

Era una dintre zilele în care organizam la centrul nostru un program de masă și servicii gen “homeless church” pentru câteva sute de persoane, toate fără locuință… Una dintre colege m-a abordat discret și mi-a spus că nu are cine să le predice celor prezenți. Eu, proaspăt devenit creștin, de nicio lună, am simțit că sunt în pragul unui atac de panică.

“- Dar, Delia, eu nu am făcut asta niciodată!”…

Delia mi-a explicat cu multă blândețe și cu înțelepciune, că tot ce trebuie să fac este să deschid Biblia și să vorbesc din ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit mie înainte…

“-Un bărbat trebuie să facă asta, Mike! Ai încredere că Dumnezeu îți va da cuvintele potrivite”.

Am acceptat cu jumătate de gură și am folosit tot restul timpului rămas până la momentul predicii pentru a mă ruga cu disperare ca Dumnezeu să-mi dea cuvintele potrivite și să mă ajute să nu mă fac de rușine. Atunci când am ieșit în față, am vorbit despre modul în care Dumnezeu poartă de grijă nevoilor noastre, în fața unei adunări nespălate, cu hainele rupte și veșnic înfometată. Am predicat cu atâta convingere și entuziasm, de parcă nu îmi venea să cred că sunt eu cel care li se adresează. Însă aveam senzația stranie că, deși vorbesc pentru alții, mesajul este și pentru mine…

La doar câteva zile după acest moment, în ziua de salariu, după ce am plătit toate datoriile și facturile restante, am rămas cu fix 1 leu (pe atunci erau 10.000 de lei vechi). Parcă nici mie nu-mi venea să cred ce sărac sunt!

Am stat minute bune cu ochii pironiți la bancnota aceea verde și… am început să mă tem:

“Oare cum poate cineva să supraviețuiască o lună întreagă cu un singur leu?”

Părinții erau plecați din oraș, iar eu, unul dintre cei mai timizi oameni în viață, aș fi preferat să mor mai degrabă decât să cer cu împrumut o pâine de la cineva. Acela a fost unul dintre momentele în care am auzit vocea lui Dumnezeu aproape fizic. Sunt rare situațiile în care simți că El îți vorbește atât de direct. Și mi-a spus:

“-Adu-ți aminte ce le-ai predicat copiilor și tinerilor de pe stradă! De ce crezi că este valabil pentru ei și nu este valabil și pentru tine?”

Mi-a fost atât de rușine! Cu lacrimi mari pe obraz am recunoscut înaintea Lui că nu am suficientă credință. Este atât de ușor să predici și să le ceri altora credința care mută munții! Însă este nevoie de o încercare reală în viața ta pentru a înțelege din ce ești făcut! A fost primul extemporal pe care l-am picat și prima corigență din școala Lui Dumnezeu. Dar și prima diplomă! Primul 10!

Căzut pe genunchi, am petrecut minute bune rugându-L pe Dumnezeu să poarte de grijă nevoilor mele din luna aceea. Și atunci s-a produs miracolul! Nici nu mi-am terminat bine “amin”-ul , că a sunat soneria. Era doamna Negrea, vecina ardeleancă de la apartamentul din fața noastră.

-Marinuș”, mi-a zis ea, “știu că ai tăi sunt plecați la țară. Așa că am vrea să te invităm la noi la masă; poate că este mai greu pentru tine să gătești”!

Am acceptat cu bucurie și entuziasm:

“-Doamne, nu credeam că rugăciunea funcționează atât de repede!”

Acesta a fost doar primul dintr-un lung șir de minuni, care au devenit o parte atât de cotidiană a vieții mele din acea lună, că nici nu le mai pot ține minte. Seara, ca din senin, am primit un telefon de la Marshall, coordonatorul nostru:

-“Mike, diseară noi ieșim la un restaurant irlandez să vedem meciul. O să servim și cina acolo. Nu vrei să vii cu noi?”

Evident că am început să mă bâlbâi. Nu aveam cum să merg la un restaurant atât de scump cu leul meu din portofel!… Dar Marshall mi-a înțeles motivul bâlbâielii, și, cu mult tact, a insistat să vin și mi-a dat asigurări că nu voi fi eu cel care plătește! A fost prima ieșire din viață pentru mine la un astfel de local și ocazia de a învăța să cer nota de plată în limba engleză. Pe atunci abia puteam să mă recomand… Am reușit să reproduc atât de bine și de radiofonic întrebarea învățată pe de rost, încât chelnerul a fost convins că sunt unul dintre americani, simțind chiar nevoia să intre în conversație cu mine, spre deliciul noilor mei prieteni – evident fără succes, pentru că tot ceea ce știam eu la acel moment era:

“-Can I have the bill, please?”

A doua zi, a treia zi, și tot restul zilelor până la sfârșitul lunii, de fiecare dată când îmi era foame, cineva apărea ca prin minune și îmi oferea soluția. Nu am intrat nicio secundă în criză. Dumnezeu s-a ținut de promisiune.

Înainte de următorul salariu, stăteam mut de uimire, cu aceeași bancnotă de 1 leu în față. Nu reușisem încă să o cheltui; dar parcă niciodată nu fusesem mai răsfățat ca în luna aceea în care Dumnezeu a purtat de grijă tuturor nevoilor mele!

Am început să plâng, și mi-am jurat că niciodată nu mă voi mai îngrijora, că niciodată nu mă voi mai teme, că întotdeauna voi striga la Dumnezeu pentru toate nevoile mele!

Nu am reușit mereu să îmi țin promisiunea. Valuri mari si furtuni teribile au tot venit peste mine pe parcursul vieții. Am mai avut și alte corigențe… Dar, de fiecare dată, Dumnezeu a revenit, cu bunătate și mustrare, să îmi spună:

“-Adu-ți aminte ce le predicai altora! Și nu uita cum ai mâncat și ai băut o lună întreagă cu un singur leu, cu care până la urmă ai și rămas în buzunar!”…

Dumnezeu este Cel care poartă de grijă tuturor nevoilor noastre. El i-a dat mană poporului evreu în pustie. El m-a ajutat să supraviețuiesc o lună cu un leu și să rezist peste ani cu un salariu de misionar, fără să îmi lipsească nimic! Tot El este cel care a purtat de grijă și în această situație, în care a trimis un anonim să îmi spună din partea Lui ceea ce ne învață și în Sfânta Scriptură:

“Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei.”(Matei 6:31‭-‬34 VDC)

Categories: Amintiri