Societatea Misionară Română are un nou orizont de lucru. Prelungind activitatea de până acum, după ce a lucrat prin vorbitorii de limbă rusă din Moldova până în îndepărtata Siberie, acum începe să lucreze prin vorbitorii de limbă turcă prin România, Bulgaria și Turcia până în îndepărtatul Teheran!

Mulțumesc Domnului pentru ocazia de a vizita lucrători care se ostenesc cu încreștinarea printre turci. Procesul în sine este una din dimensiunile milenare ale conflictelor din Europa de est. În același timp, încreștinarea este un proces „invers“ …

Regula din logica istorică era „islamizarea creștinilor“ cuceriți de uriașul Imperiu turc. „Cadânele“ României erau strămutate la Constantinopol, iar adolescenții erau duși să fie ieniceri (soldați) la turci. România a fost „sub turci“ multe sute de ani (amănunte istorice aici).

Dumnezeu nu ține seama însă de vremurile de neștiință, ci „poruncește și astăzi oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Islamul a curățat Asia Mică de creștini, instaurând domnia semilunii. Extraordinara clădire a bisericii „Sofia“ a fost transformată în moschee. Etc., etc., etc. … În ciuda acestei istorii, Dumnezeu a continuat să-și întindă brațul salvator către turci. Islamul trăiește astăzi o febră a extinderii, dar harul divin trimite misionari să întoarcă la adevăr pe mulți din cei ce au îmbrățișat de voie sau de nevoie această religie.

Iar acum, un român creștin cu ceva sânge evreiesc în vine s-a dus să vadă cu ochii lui cum lucrează Dumnezeu „printre dușmani“. Răspunsul? Lucrează bine și lucrează frumos.

Evanghelia neoprotestantă a fost dusă în Bulgaria cu peste o sută de ani în urmă, aproape cu două sute de ani în urmă, de fapt. Purtătorii ei au fost acei neobosiți misionari germani care au colindat și România. Așa se face că i-am întâlnit pe lideri creștini turci care vin din adunări cu o vechime de un secol. Asemenea adunări creștine de turci există împrăștiate pe tot teritoriul Bulgariei de astăzi.

Ca să-i întâlnesc a trebuit să trec joi Dunărea cu bacul (feribot) numit „Cristian“ în dreptul localității Călărași, iar apoi să trecem prin vamă pe uscat din România în Bulgaria, la Siliștea.

Ambele maluri ale Dunării au făcut parte din Imperiul Roman. Sătui însă de luptele cu cei de peste Dunăre, mai ales cu popoarele migratoare, romanii au decis să se retragă la sudul fluviului care i-a devenit astfel un fel de graniță naturală. Acesta este motivul pentru care Bulgaria are mult mai multe ruine și vestigii ale culturii romane. Peste secole, turcii au decis să urmeze exemplul Imperiului Roman, s-au instalat la sud de cursul Dunării, dar și ei au ocupat teritoriul dintre Dunăre și Mare, adică Dobrogea de azi. Așa se explică de ce sunt așa de mulți turci și tătari pe aici.

Am găzduit la Hotel Serdika. Întrunirea noastră as-a dezvoltat într-una din sălile acestui neașteptat de frumos hotel.

Au venit 31 de păstori turci și au mai fost prezenți 10 participanți veniți din România. Iată o consemnare preluată de la Societatea Misionară Română. În grup nu sunt toți participanții.

Încreștinarea turcilor nu este nici ușoară și nici la îndemâna oricui, pentru că se face sub persecuția celorlalți musulmani. I-am privit pe acești păstori veniți să ne întâlnească și mi s-a umplut inima de admirație. Programată pentru un anumit timp, întâlnirea noastră s-a prelungit foarte mult, dovedind încă o dată „ce frumos și dulce este să locuiască frații împreună“. Am început timid cu subiecte ușoare, tatonând nivelul lor de maturizare, dar am trecut repede la „hrana tare“. M-au surprins iar cu maturizarea lor în Domnul și în Cuvânt. Surprizele cele mari au apărut la sesiunea de întrebări și răspunsuri. Ar fi trebuit să fiți acolo ca să vă mirați, să vă descătușați și să vă bucurați împreună cu mine.

Ne-a însoțit un „grup de închinare“ din România. Nu auzisem niciodată până atunci cum cântă turcii creștini. Săltau inimile, băteau palmele, tremurau pereții și tavanul.

Aveam să-i mai aud apoi după ce ne-am întors în Dobrogea, dar așa tare și frumos n-au cântat cum au făcut-o acolo, pe câmpul de misiune. Nu au mai abordat repertoriul melodiilor lor naționale, ci ne-au înălțat prin cântările întâlnite în mai toate bisericile din România.

Revenind la Călărași, acolo l-am întâlnit pe Andrei, păstorul bisericii locale din strada Ion Heliade Radulescu nr. 15. Călărași.

Este originar din București, de lângă închisoarea Jilava, unde făcea contrabandă cu țigări, droguri și altele pentru deținuții de acolo. Dumnezeu s-a îndurat de el însă și, după u timp petrecut alături de familia strămutată în Austria a terminat Institutul Teologic de la București. La absolvire a simțit o atracție spre Călărași, cel mai important oraș din această zonă de sud-est a României (aici).

Denumirea de Călărași are două cauze posibile: prima ar fi că punctul de trecere din Imperiul Otoman în Țara Românească era păzit de o căpitănie de călăreți, iar alta ar fi preluare prin extensie a denumirii satului Călărașii Vechi, deoarece din acel sat și din oraș erau recrutați pentru armată cei mai buni călăreți.

I-am sugerat lui Andrei să adauge titulaturii bisericii lor și titlul „Biserica martirilor“, pentru că pe aceste meleaguri ale Bărăganului (această Siberie a României) au fost deportați spre nimicire mulți din creștinii foarte buni ai României împreună cu familiile lor. Tot pe aici a suferit în lagărul de muncă forțată și Sabina Wurmbrand. N-ar fi rău dacă urmașii martirilor de ieri s-ar gândi să finanțeze o expoziție permanentă ca un alt „memorial al durerii“.

„Rusalii a anului 1951. În aceea seară de iunie, peste 40 000 de oameni au fost deportaţi din zona Banatului şi Olteniei în stepa românească ce se întindea în sud-estul României, pe teritoriul actualelor judeţe Ialomiţa, Călăraşi, Brăila si Galati. Istoria represiunii comuniste ce a făcut din dislocarea familiilor şi persoanelor indezirabile o noua metodă de persecuţie care a dus timp de 4 ani la moartea a mai bine de 1500 de oameni, copii, tineri, bătrâni.

Documente despre deportare aici și aici.

Unele mărturii personale se găsesc în cărțile „Trei cruci. Tu vii in ajutorul orfanului“ de Julia Visky și „Prizonierii speranței“ de Ferenc Visky. Fragmente de mărturii personale ale socrului meu, Traian Ban și despre extraordinarul Visky se pot citi și la această adresă https://dezvaluiri.wordpress.com/ban-si-visky/.

Adunarea păstorită de Andrei este tânără și la propriu și la figurat. Valer s-a dus să fie cu ei duminică dimineața și le-a mărturisit că ar rămâne bucuros membru la ei. Dumnezeu să le poarte de grijă și să-i poarte în împlinirea planurilor Lui minunate.

(va urma)

Categories: Articole de interes general