În autobiografiile obișnuite, eroul principal este autorul în toate autobiografiile creștine eroul principal este Dumnezeu. Îl însoțim bucuroși în planurile pe care Le are în fiecare zi.

Nelu Gheorghe, colegul meu de liceu care mă găzduiește, m-a trezit azi pe la 13:30 “dimineața”, după ce m-a ținut de vorbă până târziu aseară. Când l-am văzut mi-am adus aminte imediat de drumul frumos al prieteniei pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu în viață.

M-am revăzut azi în persoană sau pe video cu colegi și prieteni de demult. Ne-am depănat amintirile și, inconștient, i-am dat dreptate celui care a zis că “binecvântările adevărate au venit peste noi adesea sub forma durerilor, a despărțirilor și a dezamăgirilor”. Azi suntem mai buni, mai înțelepți și mai înțelegători din cauza lor.

Ceea ce este șocant este că în aceste reîntâlniri te regăsești pe tine însuți așa cum ai rămas în mintea și inima lor. Sunt veritabile fotografii la care te uiți acum cu curiozitate, retrăindu-ți propria viață; un veritabil tunel al timpului.

Excepțional este că m-au căutat și mă caută acum aici exact aceiași oameni pentru care m-am rugat sistematic în toți acești ani. Se confirmă astfel una din teoriile teologice ale lui Liviu Olah despre puterea extraordinară a rugăciunii. Dumnezeu lucrează dincolo de timp și de spațiu, iar atunci când te conectezi la rețeaua de energie spirituală lucrurile se pun în mișcare în mod supranatural.

Vizitele scurte sunt mama impresiilor, neajungând la termen să nască influențe. N-am mai fost in România de câțiva ani buni și impresiile mele sunt în sfera surprizelor. S-au schimbat foarte multe lucruri. Ne-am mai schimbat și noi. Poate ca la finalul vizitei voi cristaliza câteva fraze. Deocamdată, deși am ținut ascunsă această vizită, au aflat despre ea câțiva prieteni. Cel mai greu este să formulezi un refuz frumos când la mijloc sunt funiile unor relații atât de durabile. Aș câștiga enorm dacă aș putea să- vizitez pe toți. Ținta noastră este însă precisă. Planul este gata făcut, iar timpul ne împinge sever de la spate.

Vreau să vă spun totuși ceva important: dacă zburați spre Europa nu mergeți cu Lufthansa la clasa “economy”. Au o împărțire tare nedreaptă a secțiunilor de locuri de la clasa de bussines unde te poți culca aproximativ ca-ntr-un pat, pănă la acea de “economy”, unde ești înghesuit cu genunchii la gură. O rușine pentru o asemenea companie germană. Mi- a venit rău. Am simțit că mă sufoc. M-am dus să respir în locul în care stau însoțitorii de zbor și i-am avertizat in glumă ca vor trebui să oprească mașina pe dreapta din cauza mea. Știau și ei că este sufocant în spate și, spre cinstea lor, au găsit o soluție mulțumitoare. Dacă zburați cu Lufthansa, luați cel puțin “economy plus”. Se merită pentru un drum de 11 ore.

Categories: Amintiri, Articole de interes general