Cristian Felea

20/08/2022

„In my thinking, equilibrium has two components. A kind of balance of power, with an acceptance of the legitimacy of sometimes opposing values. Because if you believe that the final outcome of your effort has to be the imposition of your values, then I think equilibrium is not possible. So, one level is a sort of absolute equilibrium. The other level is equilibrium of conduct, meaning there are limitations to the exercise of your own capabilities and power in relation to what is needed for the overall equilibrium. Achieving this combination takes an almost artistic skill. „[1]

Henry Kissinger

Războiul din Ucraina, pe care foarte mulți în Europa nu-l credeau posibil – iar acum că a devenit o realitate, caută explicația, adică „vinovatul” și pentru că este greu să-l identifice, sau să accepte explicația propriei neputințe de a vedea realitatea ultimilor 15 ani, sunt gata să cadă într-o nouă serie de erori de interpretare –, redeschide în forță dezbaterile privind viitorul la scară globală.

Tendința majoră este ca viitorul să fie văzut ca rezultat al unei confruntări globale între civilizația occidentală și challengerii săi, îndeobște regimuri autoritariste. Când vine vorba despre Occident, lumea îl definește ca fiind lumea civilizațiilor democratice, liberale, având ca lider clar definit și incontestabil Statele Unite ale Americii.

Lista challengerilor nu este tocmai clară. Desigur, Federația Rusă și China – puterile autoritariste care s-au poziționat advers în raport cu Occidentul, căruia îi contestă „dreptul” de a mai modela scena politică internațională în conformitate cu propriile-i concepții civilizaționale – deschid lista. Dar această listă este sau nu solid continuată, de exemplu, cu celelalte 3 state BRICS: India, Brazilia, Africa de Sud? Greu de spus.

Unii analiști sunt gata să adauge pe listă (la grămadă) Turcia, Iran, Arabia Saudită și așa mai departe, dar dincolo de diverse motivații de conjunctură, este improbabil ca toate aceste state să devină partenere în contestarea Occidentului alături de Rusia și de China, pentru simplul motiv că au pe agendă diferende bilaterale nerezolvate. Nici parteneriatul Federației Ruse cu China nu este sigur că va supraviețui dispariției din scenă (la un moment dat) a lui Xi Jinping și Vladimir Putin.

Revenind la conflictul din Ucraina, sunt două aspecte despre care acest război ne vorbește fără putință de tăgadă: în primul rând, că peisajul politic global este în schimbare și că cele care grăbesc acest proces sunt puterile care-i contestă Occidentului preeminența, iar în al doilea rând că se caută o cale pentru a stabili un nou echilibru la scară globală (și este prematur să înțelegem cum va arăta acesta). Cele două procese sunt interdependente.

George Friedman, analistul specializat în previziuni geostrategice, insista încă din perioada Stratfor[2] că secolul XXI va aduce cu sine multiple provocări și schimbări, dar că, în esență, va rămâne dominat de puterea Statelor Unite ale Americii – regăsim această viziune expusă pe larg în lucrarea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, publicată în 2009.

În urmă cu 13 ani, George Friedman scria: „Rusia își reorganizează vechea sferă de influență și aceasta se va dovedi, fără îndoială, o provocare pentru Statele Unite. Rușii se vor deplasa către vest pe vasta câmpie europeană de nord. Pe măsură ce Rusia își va reclădi puterea, ea va da piept cu cele trei țări baltice dominate de NATO – Estonia, Letonia și Lituania – și, desigur, cu Polonia. (…)

Rușii nu pot rezista tentației de a-și reinstaura puterea, iar Statele Unite vor răspunde, fără îndoială, acestei provocări. Dar, la final, Rusia nu poate câștiga. Problemele sale interne serioase, declinul masiv al populației, infrastructura slabă vor adumbri, în cele din urmă, încercările Rusiei de supraviețuire pe termen lung. Iar cel de-al doilea Război Rece, mai puțin înspăimântător și mult mai puțin global decât primul, va sfârși, la fel ca cel din urmă, cu colapsul Rusiei.”

Deocamdată previziunile lui Friedman sunt „în grafic”, dacă putem spune așa, iar Moscova face eforturi susținute să le confirme în prima lor parte și să evite confirmarea previziunii din a doua parte. Argumentul său forte, adică puterea militară, nu funcționează așa cum s-a așteptat în Ucraina, ceea ce constituie o problemă majoră, pe care Moscova nu avea cum să și-o dorească și nici nu o poate ascunde.

Procesul de schimbare în Europa a pornit și actorii, crede George Friedman, sunt statele din Europa de Est, cele care fac presiuni asupra aliaților occidentali (mai ales asupra Statelor Unite) să se implice pentru a pune stavilă pretențiilor teritoriale ale Federației Ruse. Dar care este perspectiva de a identifica un nou echilibru regional și, totodată, la nivel global?

Henry Kissinger consideră că Statele Unite joacă periculos, pentru că liderii actuali sunt tentați să abandoneze analiza rece a situației și să reacționeze emoțional: „Au tendința să se poziționeze în negocieri în termenii unui misionarism mai degrabă decât ai unui joc psihologic, condamnându-și interlocutorii în loc să caute să intre în mintea lor”.

Acționând astfel, crede Kissinger, Statele Unite sunt coautoare a actualei situații în care lumea se află în pragul unui dezechilibru primejdios, cu America foarte aproape să fie atrasă în război cu Rusia și cu China, fără să aibă conturată o viziune asupra a ceea ce urmează. Statele Unite nu mai sunt în situația de a juca profitabil între China și Rusia ca în vremea lui Nixon și atunci inteligent ar fi să nu sporești tensiunile și să urmărești oportunitățile, pentru a le valorifica.

Doar că, pentru a valorifica oportunitățile, ar fi fost nevoie ca obiectivele administrației să fie deja clarificate și nu stabilite conjunctural. Pericolul stării actuale de lucruri pentru Occident ar fi acela că autoritariștii au mutat, prin Federația Rusă (așa cum George Friedman a anticipat), dar Statele Unite, deși au răspuns și continuă să răspundă provocărilor, nu este (bine) pregătită să facă și pașii următori, adică să contribuie activ și prin prisma unor obiective clar definite la restabilirea echilibrului global, în condițiile în care nu mai poate conta astăzi că Rusia și China își sunt ostile una alteia.

PROVOCAREA CARE A ÎNLESNIT REDESENAREA PLANURILOR DE CONFRUNTARE

Sfârșitul Războiului Rece, marcat de evenimente cu rezonanță globală accentuată, ca dispariția Uniunii Sovietice sau reunificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, au prilejuit un deceniu euforic, al victoriei ideologiei liberale. Acest deceniu euforic a fost prefigurat de Francis Fukuyama prin tezele articulate în „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, care întrevedea că viitorul – indiferent de urcușurile și coborâșurile sale – va aparține democrațiilor și piețelor; cu alte cuvinte, chiar și anumite state autoritare (ori totalitare de-a dreptul) vor încuraja economia de piață și vor pretinde că sunt democrații.

Democrațiile nu sunt interesate să angajeze războaie între ele (cu cât mai mature, cu atât mai puțin dispuse la conflicte armate), așadar ar fi logic să gândim viitorul ca fiind din ce în ce mai puțin marcat de conflicte violente, pe măsură de democrația se va răspândi, odată cu creșterea globală a gradului de interdependență a piețelor și adâncirii cooperării economice. Acesta ar fi sfârșitul istoriei din perspectivă ideologică.

Totuși, Francis Fukuyama se întreba dacă omul care trăiește acest sfârșit ideologic al istoriei (acel „ultim om”), dar continuă să fie mânat în acțiunile sale de două motoare prevalente – logica științei și lupta pentru recunoaștere –, va fi împăcat cu starea de lucruri sau nu; cu alte cuvinte, vor putea fi create societăți stabile tinzând la pacea universală sau „ultimul om”, lipsit fiind de „posibilitățile de defulare a dorinței și luptei sale pentru supremație”[3], va eșua cauzând reîntoarcerea umanității la haos și confruntare?

Hybrisul occidental din deceniul euforic a fost resimțit de statele totalitare sau autoritare (ori de alte ideologii care ridicau pretenții universale și aveau ambiții globale) ca fiind o presiune imposibil de suportat. China, Federația Rusă, prima o mare putere emergentă, a doua o mare putere învinsă, au condus – așa cum era de așteptat – lupta ideologică și au deschis astfel calea și altor ideologii concurente să ridice pretenții de contingentare a influenței occidentale.

Evenimentele de la 11 septembrie 2011, când Statele Unite au fost atacate (neconvențional) pe propriul teritoriu național de către „soldații” militantismului islamic contractați și îndoctrinați de Al Qaida, au marcat sfârșitul deceniului euforic și punctul de cotitură care i-a luat „plăcut” prin surprindere pe adversarii Occidentului, pentru că au arătat că Statele Unite (exponentul forte) pot fi luate prin surprindere la ele acasă.

Și pentru Occident 9/11 a fost un eveniment disruptiv, o lebădă neagră, care a intervenit în plin avânt de remodelare a lumii, cu extinderea NATO, a Uniunii Europene, după înfrângerea Irakului în primul Război din Golf și intervenția occidentală pentru a stopa războaiele ce bântuiau fosta Iugoslavie.

Guvernarea republicană de la Casa Albă a reacționat excesiv în planificarea răspunsului militar, clamând nevoia construcției unei coaliții universale care să înfrunte „Axa Răului” și să o distrugă, pentru că a îndrăznit să atace Occidentul.

La Beijing și la Kremlin ideologii și planificatorii – care, amănunt important, au fost și sunt formați sub semnul ideologiei revoluției comuniste – au internalizat cu atenție atât lecțiile atacului neconvențional de la 9/11, cât și modul în care a reacționat Occidentul atacând Afganistanul și Irakul, la care s-au adăugat lecțiile ezitărilor majore și clivajului creat între Uniunea Europeană și Statele Unite în privința „Primăverii Arabe” (cu criza migraționistă care a atins apogeul în 2015).

„Lecțiile” au fost însușite rapid: (i) Occidentul este vulnerabil, deci poate fi atacat cu mijloace neconvenționale, hibride; (ii) cel mai ușor de atacat sunt mințile oamenilor, care în Occident chiar își aleg liderii, sau liderii politici înșiși, sprijinindu-i pe cei „favorabili” și contracarându-i pe cei considerați „indezirabili”; (iii) puterea militară a Occidentului este redutabilă dacă se coalizează, dar coalizarea poate fi evitată prin propagandă și manipulare; (iv) cel mai ieftin mijloc de a destabiliza Occidentul este infiltrarea de idei manipulatoare prin rețelele sociale, pe care cetățeanul occidental le utilizează cu obstinație.

Din 2007 încoace, din momentul în care Vladimir Putin a avertizat Occidentul (la Conferința de la Munchen) că Federația Rusă va trece la acțiune pentru a-și recâștiga rolul global deținut anterior de URSS, Moscova a început să transpună în practică planurile ce internalizaseră lecțiile învățate: atacul asupra Georgiei, atacul asupra Ucrainei, intervenția din Siria, intervențiile de pe continentul african, interferența în referendumul Brexit și în campania pentru alegerea ca președinte a lui Donald Trump, șantajul energetic, șantajul migraționist și așa mai departe.

Toate aceste dezvoltări au fost de fapt anticipate de Francis Fukuyama, atunci când și-a pus întrebări în legătură cu capacitatea „ultimului om” de a înțelege provocările prezentului și eforturile pe care trebuie să le depună pentru ca „sfârșitul istoriei” să aducă cu sine pacea; tot ele l-au făcut pe Yuval Noah Harari să se întrebe dacă nu cumva istoria este ciclică până la urmă, fără să existe un progres al umanității, cum credea Hegel.

Poate că există un progres istoric – sunt aici în acord cu Yuval Harari – dar acesta va fi mereu contestat de forțe și ideologii reacționare, care sunt atractiv ambalate, așa cum ne avertiza Fukuyama. Dacă Statele Unite sunt astăzi infectate cu „trumpism” și ideologii ca „woke” sau „cancel culture”[4], iar Uniunea Europeană cu „orbanism” și așa mai departe, nu ar trebui să neglijăm aportul pe care îl au în întreținerea acestor excese măsurile din planurile de război hibrid pe care Moscova și Beijingul le-au făcut după 9/11.

CUM ȘI DE CE FUNCȚIONEAZĂ (DEOCAMDATĂ) PLANURILE KREMLINULUI?  

Planul Moscovei pentru Ucraina este să cucerească cu orice preț, cheltuind oricâte resurse are disponibile și fără un orizont de timp (dacă acest orizont există, el este cel al dispariției – în orice mod – a lui Putin din poziția de șef al statului) cât mai multe teritorii în est, în sud plus Kievul, pe care să le alipească Federației Ruse – adică ceea ce George Friedman definea ca imboldul de a lua în stăpânire noi teritorii la granița de nord-vest a Federației, din teama paranoică că altminteri statul este amenințat.

Pe măsură ce planul inițial, al îngenuncherii militare a Kievului printr-o operațiune fulger, a eșuat și războiul se prelungește, Moscova a început să-și curteze potențialii aliați în căutare de resurse suplimentare și, totodată, pentru a face funcțională axa globală anti-occidentală care i-ar permite să se simtă din nou ca în vremea în care URSS domina jumătate de planetă. Doar că nu este tocmai simplu.

Mai întâi că Moscova și-ar dori ca Beijingul să ia cu asalt Taiwanul, pentru a deturna astfel atenția și resursele Occidentului de la susținerea rezistenței militare, economice și politice a Ucrainei. Dar China este prudentă, doar prietenia lui Xi Jinping nu este suficientă pentru a convinge cupola Partidului Comunist Chinez că este momentul pentru o aventură militară în Pacific, luând exemplul Rusiei care a atacat Ucraina.

Iranul și Turcia nu au nimic împotrivă să facă afaceri cu Federația Rusă, mai ales că nu se vor mai întâlni curând cu rarisima ocazie de a avea un ascendent în negocierile cu aventurierii de la Kremlin, care s-au băgat singuri cu capul în laț. Așa că vor încerca să facă profituri cât mai mari din afacerile cu rușii[5], dar vor să-și atingă și anumite obiective politice pe seama Moscovei.

Iranul, de exemplu, vrea susținere necondiționată în conflictul cu Israelul. Ceea ce nu este de colea, chiar dacă Moscova a început să manifeste ostilitate față de organizațiile evreilor ruși și față de Agenția Evreiască[6]. De curând, Ierusalimul și-a făcut publică dezamăgirea că în luna mai ac. trupele ruse din Siria au lansat rachete antiaeriene, folosind sisteme S-300, împotriva avioanelor israeliene care au întreprins raiduri împotriva unor poziții ale armatei Damascului[7].

Turcia și Iranul vor contribui la efortul rus de război, dar nu cu donații, ci contra cost, de asemenea ajută Federația Rusă să încalce embargoul Occidental, dar din nou, nu fără să-și ia partea (consistentă) din serviciile de intermediere și know how-ul pe care îl furnizează.

Moscova a ajuns să se bucure până și de oferta Coreei de Nord – nici ea gratuită – care se declară deschisă să exporte armament și muniție, forță de muncă ieftină pentru reconstrucția zonelor cucerite de Rusia în Ucraina, dar și voluntari ieftini și disciplinați pentru a deveni carne de tun în lupta împotriva Ucrainei[8].

La a X-a „Conferință internațională privind securitatea” care s-a desfășurat la Moscova (la care a participat, online, și Adrian Severin[9]), Vladimir Putin a reluat ideea că Statele Unite încearcă să prelungească conflictul din Ucraina și a ținut să adauge că acționează în aceeași manieră alimentând potențialul de conflicte în Asia, în Africa, în America Latină:

„Pentru a-și păstra hegemonia, au nevoie de conflicte. Tocmai din acest motiv au pregătit rolul de carne de tun pentru poporul ucrainean. (…) Țările occidentale au pus în aplicare proiectul anti-Rusia, au închis ochii la răspândirea ideologiei neonaziste, la uciderea în masă a locuitorilor din Donbass, au pompat și continuă să pompeze arme regimului de la Kiev, inclusiv arme grele. (…)

Aventura americană cu privire la Taiwan nu este doar o simplă călătorie a unei politiciene iresponsabile, ci este parte a unei strategii intenționate și conștiente vizând să destabilizeze și să facă haotică situația din regiune și din lume. Este o demonstrație insolentă a lipsei lor de respect față de obligațiile lor internaționale și față de suveranitatea altor țări.”[10]

Aliații de conjunctură îi sunt de folos Moscovei și nu prea. Nu este suficient ca Rusia să își atingă obiectivele în războiul din Ucraina, ci trebuie să o facă cât mai repede și, în același timp, să pună Occidentul sub o presiune serioasă. Altminteri, asupra Rusiei planează pericolul dezintegrării ca stat – previziunea lui  Friedman -, cât timp Ucraina rezistă și are în spate un Occident coalizat și solidar.

Ceea ce ar folosi cu adevărat Rusiei ar fi câteva schimbări de lideri occidentali cu alții, rezonabili, care mănâncă pe pâine realism politic și diplomație e echilibrului și nu se încurcă să sacrifice interesele și suveranitatea statelor mici pe altarul intereselor marilor puteri. Există și, dacă da, cum arată acești „lideri rezonabili”?

ORBANISM, TRUMPISM ȘI VIITORUL UNIUNII EUROPENE. MICI STUDII DE CAZ

Ca să fie limpede, eu nu cred că „orbanismul” sau „trumpismul” sunt ideologii, ci un soi de platforme populiste ce se vor inovative dar nu propun în fapt nimic nou, cu tot amalgamul de termeni prin care își definesc așa-numitul exercițiu superior al guvernării în interesul poporului. Ambele fac apel la temeri și frici, provocând clivaje în societate în numele creștinismului, al superiorității rasei (albe, desigur), al naționalismului și așa mai departe.

Orbanismula început la Tușnad, acel loc din România unde îi place lui Viktor Orban să-și expună, prin discursuri adresate maghiarilor ardeleni, ideile care-l macină în privința politicii domestice, a celei regionale și internaționale. La Tușnad a teoretizat iliberalismul, aici l-a rebotezat ca fiind un conservatorism creștin și național și tot aici, în ultimul său discurs, a dat glas în cheie rasistă preocupărilor privind pericolul migrației economice pentru Europa.

Sociologul Zsuzsa Hegedus, consiliera cu origine evreiască cu care colaborează de douăzeci de ani, a denunțat public rasismul discursului și a anunțat că va demisiona din echipa lui Viktor Orban, dar a revenit asupra deciziei, după ce a fost personal (re)asigurată că nu poate fi vorba de rasism în concepția politică sau în acțiunile premierului maghiar.

Intervievată de BBC[11], Zsuzsa Hegedus a oferit câteva explicații privind succesul orbanismului în Ungaria, arătând că Orban și mulți dintre liderii FIDESZ au „pornit de jos”. Actualul premier a crescut – explică Hegedus – într-o comunitate rurală obișnuită, în grija bunicilor săi. Profesorul său de sport i-a observat talentul pentru fotbal, l-a luat cu el la Szekesfehervar și i-a cumpărat primele ghete de fotbal. Emoționant și emblematic.

Ambiția lui Viktor Orban, după primul mandat de premier, a fost să se întoarcă la putere și să nu o mai părăsească. Pentru a-și duce planul la îndeplinire, era nevoie de voturile din mediul rural, își amintește Hegedus, și au constatat atunci împreună că un sfert din populație trăiește în sărăcie și că ceea oamenii simpli își doresc de la conducătorul Ungariei este nu doar să vorbească, ci să și acționeze în sprijinul lor. Simplu.

După ce FIDESZ s-a întors la guvernare în 2010, cu Viktor Orban premier, a început să pună în practică angajamentele electorale și schimbarea a devenit vizibilă: numărul șomerilor a scăzut de la 11% la 4%, s-a dublat numărul de căsătorii, divorțurile și avorturile au scăzut la un nivel istoric, rata nașterilor a crescut cu un sfert. Pilduitor.

Ceea ce a făcut Zsuzsa Hegedus sunt gata să facă majoritatea ungurilor: să-i ierte orice lui Viktor Orban, atât timp cât (consideră că) acesta le reprezintă interesele ca niciun alt lider politic de după eliberarea de comunism. De fapt, la ce anume închid ochii ungurii? La faptul că premierul și guvernul său cultivă Rusia lui Putin, fără să țină cont de Bruxelles? Dacă apropierea de regimul lui Putin ține Ungaria departe de pericolul unui război și le oferă energie ieftină, este foarte bine.

Reportajul BBC constată că, în timp ce Viktor Orban insistă asupra pericolului migraționist și al „amestecării raselor”, în aplauzele susținătorilor și votanților săi, 18 mii de chinezi și-au luat cetățenia maghiară între anii 2013 și 2017, pentru care fiecare a plătit circa 300 de mii de dolari. De asemenea, reporterii BBC au constatat amuzați că echipa de suflet a liderilor FIDESZ, Ferencvaros, a avut pe teren din 12 jucători prezenți la ultimul meci din Europa șase de origine africană, un musulman bosniac, doi norvegieni, un olandez și numai doi unguri.

Dincolo de anecdotic – teritoriu din care se pot identifica pertinent destule fisuri în viziunea orbanistă asupra lumii de astăzi -, dacă ne întoarcem la ultimul discurs de la Tușnad, merită să ne reamintim că Viktor Orban a făcut și previziuni privind crizele iminente ce vor afecta Uniunea Europeană și Statele Unite.

Europa, explica Orban, se va confrunta cu o criză datorată modului dezastruos în care gestionează relația cu Federația Rusă, după izbucnirea conflictului din Ucraina (deja unii lideri care susțin sancțiunile împotriva Moscovei au fost nevoiți să părăsească puterea) și pentru că instituțiile de la Bruxelles forțează decizii peste capetele liderilor statelor naționale.

Cât privește criza din Statele Unite, aceasta are cu siguranță legătură cu modul nefericit de  guvernare al democraților după o administrație republicană și îl citează în sprijinul afirmațiilor sale pe… George Friedman și cartea sa „Furtuna dinaintea liniștii”[12].

Într-adevăr, la finele lunii iulie ac. premierul italian Mario Draghi a prezentat demisia guvernului său, după ce formațiunea populistă Mișcarea 5 stele nu i-a acordat sprijinul la vot pentru măsuri de combatere a crizei. Dar la fel de adevărat este și că, (exact) în aceeași zi de 21 iulie, Gazprom a crescut livrările de gaze către Italia la 36 de milioane de mc., de la 21 de milioane de mc. în săptămânile anterioare[13].

În Italia se prefigurează, la alegerile din septembrie ac., ca formațiunile Fratelii d’Italia, Liga lui Matteo Salvini și Forza Italia să formeze coaliția de guvernare, mandatul urmând cel mai probabil să-i fie încredințat Giorgiei Meloni, care conduce Fratelii d’Italia. Această schimbare politică poate însemna și că Italia va deveni mai temperată decât guvernul Draghi în poziționarea față de Moscova.

Este însă puțin probabil, totuși, ca un viitor guvern Meloni să pășească pe urmele Ungariei, negociind direct cu Putin diverse avantaje în achiziția de gaze și petrol. Mai degrabă, un astfel de guvern de dreapta poate întări curentul european prefigurat de Franța și Germania, care este favorabil negocierii unui nou aranjament de securitate cu Federația Rusă, care să implice o soluție stabilă și fără echivoc post-război în Ucraina[14].

Polonia, care până de curând împărtășea prin guvernarea sa PiS și alături de Liga lui Matteo Salvini o bună parte din viziunile lui Viktor Orban, s-a distanțat foarte clar de FIDESZ și Liga în privința relațiilor cu Moscova odată ce Rusia a invadat Ucraina, amenințând direct interesele de securitate ale statului polonez, așa cum anticipa George Friedman.

Desigur, PiS continuă să aibă o viziune diferită de a Bruxellesului cu privire la viitorul Uniunii Europene, ca și FIDESZ și Orban, sau să învinuiască Germania[15] pentru că a contribuit prin politicile sale la încurajarea agresiunii ruse în Ucraina, mai ales după invadarea Crimeii și a Donbass în 2014, dar se distanțează de orice variantă prin care negocierile cu Moscova în privința Ucrainei ar implica cedări teritoriale.

Trumpismul, este un caz diferit. În primul rând, puțină lume și-a găsit răgazul și răbdarea să analizeze atent personajul Donald Trump – care a dat numele său acestui curent politic -, omul de afaceri fără scrupule[16] travestit, dintr-un capriciu și din dorința de a dobândi și mai multă putere personală, în om politic.

A candidat la început ca independent, a fost remorcat de un Partid Republican aflat în criză din momentul în care John McCain, bolnav, s-a retras din viața partidului și a obținut nominalizarea după ce Ted Cruz și John Kasich s-au retras din cursa internă.

Donald Trump a confundat administrarea statului cu conducerea după bunul plac a propriilor afaceri și a exclus să piardă; acest mod de a se raporta la putere și la realitate l-a determinat să ia decizii de unul singur în timpul mandatului, să se comporte inexplicabil dacă nu chiar abuziv în relațiile cu omologii săi pe care îi considera inferiori (pentru că reprezentau state mici) și să refuze să predea puterea după ce a pierdut alegerile, instigându-și simpatizanții să ia cu asalt Capitoliul.

Asaltul asupra Congresului, care după evenimentele de la 9/11 a reprezentat al doilea mare semn de slăbiciune al Statelor Unite ca lider global și promotor al democrației, i-a despărțit și continuă să-i despartă pe Donald Trump și pe Mike Pence[17], fostul său vicepreședinte, la fel cum a divizat Partidul Republican izolând și mai mult moderații sub asaltul exponenților diverselor tipuri de extreme (naționaliste, creștin-milenariste, de extremă dreapta etc.).

Pe Viktor Orban mi-l imaginez – și mă pot baza aici pe mărturiile Zsuzsei Hegedus – că este un machiavellian cu lecturi solide, că are „Principele” deschis pe biroul său de lucru, cu paginile intens subliniate. Pe Donald Trump nu mi-l imaginez ținând o carte în mână, singura imagine coerentă cu spectacolul pe care l-a dat în aparițiile publice din timpul mandatului său de președinte fiind cea din show-ul TV „The Aprentice” și poza pe care și-o lua când rostea verdictul: „You’re fired!”

Viktor Orban insistă – la fel ca și Vladimir Putin – că relațiile cu Statele Unite în perioada administrației Trump au fost excelente. Premierul maghiar nu face un secret din dorința sa de a-l vedea din nou instalat pe Donlad Trump la Casa Albă în ianuarie 2025. Recent, Viktor Orban a participat la „Conservative Political Action Conference”, care s-a desfășurat în Texas, și a și plătit din banii contribuabilului maghiar ca să fie acolo, prin intermediul fundației „Centrul pentru Drepturi Fundamentale”[18].

Viktor Orban s-a folosit de prezența pe pământ american pentru a se întâlni cu Donald Trump într-o zi de miercuri, 3 august ac.; vizita a avut loc la reședința lui Trump din Bedminster, New Jersey, dar premierul maghiar nu a fost singur, ci însoțit de ministrul de externe Peter Szijjarto, de Balazs Orban, șeful său de cabinet și de Zsolt Nemeth[19].

Unul din vorbitorii de la „Conservative Political Action Conference”, comentator politic și editorialist la „American Greatness”, pe numele său Gavin Wax, a publicat un articol în care apăra discursul lui Viktor Orban de la Tușnad – Ce pot învăța americanii din curajul lui Viktor Orban? –, care a fost preluat și de Magyar Nemzet[20].

Pledoaria lui Wax pentru „orbanismul american” este interesantă și recapitulează crezul și temele care unesc trumpismul și orbanismul, spre satisfacția nedisimulată (și de înțeles, până la urmă) a Moscovei:

Din punctul de vedere al stângii pot vorbi despre rasă doar liberalii fricoși, albi, atunci când îngenunchează în fața unor mișcări violente, superioare, cum ar fi de exemplu, Black Live Matter, respectiv când se lansează în scuze obscene și nepotrivite pentru presupusele crime din trecut.

Este vina atât a dreptei, cât și a stângii americane că a devenit tabu să spună deschis că America ca națiune a fost fondată de oameni europeni care și-au împărtășit credința, modul de guvernare și au fost unificați din punct de vedere cultural. Două persoane reprezintă o mare amenințare pentru acest sistem, respectiv fostul președinte Donald Trump și realizatorul emisiunii Fox News, Tucker Carlson.

De aceea este o figură atât de importantă Viktor Orban, care a câștigat puterea prin alegeri libere, corecte și complet legale, fără a renunța la principiile sale. Dacă ne uităm la Ungaria, vedem o țară care încă vrea să lupte, vrea să se păstreze și care susține generațiile viitoare.

Aceasta este o națiune care și-a ales în mod repetat un lider care întruchipează cele mai bune valori ale lor încă de la o vârstă fragedă. Și-a ales pe cineva care, chiar și ca tânăr student, și-a dat viața pentru a lupta împotriva comunismului și pentru a-și elibera națiunea.

Nu există soluții simple la problemele noastre. Declinul civilizației este greu de inversat, iar spirala descendentă se accelerează sub regimul Biden. Singura soluție durabilă este orbanismul american.

CE AR MAI FI DE SPUS?

Contemplăm cu surprindere, mirare și teamă zbaterile istoriei prefigurate de Fukuyama, ne uimesc reacțiile acestui generic „ultim om”, pe cât de temător pentru soarta și viitorul său, pe atât de dornic să răstoarne lumea în haos – totul pe fondul împlinirii altor predicții, propuse de George Friedman și pe care Kremlinul lucrează să le transpună în realitate.

Marin Preda rememora momentele în care o mare parte din teritoriul Ardealului și Bucovinei, precum și Basarabia ne-au fost răpite prin „Diktat-ul” de la Viena, iar el – nici adolescent, nici matur – a trebuit să-și părăsească școala de la Cristur-Odorhei:

„Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, așa cum nu credeam în lucrurile nefirești. Acest sentiment de neîncredere care mi se năștea în conștiință în acea toamnă era adânc și cu anii a devenit foarte stabil și m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic… Răsturnări nefirești… puteau avea o durată… nu puteau avea viitor…”[21]

În ciuda sforțărilor de a da lumea peste cap în numele unor ideologii și idei imperialiste, dincolo de confuzia și degringolada unor largi categorii de oameni care se raportează anxios la vremurile pe care le trăim și cer minuni de la liderii lor sau moartea, toate acestea „pot avea o durată, dar nu pot avea viitor”. Același lucru l-au prezis pentru vremurile pe care le trăim, cu instrumente științifice, Friedman sau Fukuyama.

Nimic nu seamănă mai mult cu o casă care se construiește, decât o casă în ruină, scria Cezar Petrescu în „Întunecare”. Lumea în care trăim se remodelează dinamic pentru că are parte și va avea din nou și din nou de provocări, altfel nu se poate.

Omenirea nu știe încă să soluționeze, oprind din fașă, izvoarele de conflict, așa cum unele state (puternice sau măcar influente) eșuează la un moment dat intern și liderii lor de conjunctură preferă să externalizeze și să consume pe seama altor state conflictele interne nerezolvate.

Federația Rusă și China sunt în criză internă, pactul de stabilitate pe care elitele lor politice l-au propus poporului este dependent de revenirea la o formă de expansiune imperialistă care incumbă recurgerea la forță. Democratizarea acestor state, acordarea de drepturi și libertăți sporite cetățenilor lor în această etapă ar conduce probabil la contestarea imediată a elitelor politice care dețin puterea, ceea ce acestea din urmă nu pot accepta.

China și Rusia nu sunt singurele state aflate în această situație, sunt doar cele mai puternice. Ținta lor este să lovească lumea democratică și să o destabilizeze puternic, într-o cursă contra timpului pentru că nimeni nu poate să prevadă când anume aceste două imperii aflate în criză ar putea face implozie.

Și democrațiile sunt în criză, dar democrația este prin definiție o stare de criză politică continuă, care permite selecția elitelor ce primesc mandatul popular. Democrațiile știu să rezolve crizele în dinamica lor prin negociere și compromis și sunt pregătite ca restabilirea noilor echilibre să fie atât un progres, cât și (inevitabil) un motiv pentru nașterea viitoarelor crize.

Din această perspectivă, nu ne putem aștepta să trăim „sfârșitul istoriei” în această generație, dar este rezonabil să anticipăm că, totuși, profețiile lui Francis Fukuyama au mai multe șanse să se îndeplinească, dacă lumea nu va cunoaște înainte vreo extincție nucleară. Și dacă Fukuyama va fi confirmat, atunci și Friedman are dreptate: Rusia și China vor colapsa până la jumătatea secolului.

Friedman crede că nici Europa nu se va simți prea bine în următoarele decenii și este firesc: va trebui să construiască un stat confederativ depășind reticența a cel puțin 27 de state membre. Dar cât timp aceste state rămân democrații, scopul va putea fi atins, fără îndoială.

Note:

[1] https://www.wsj.com/articles/henry-kissinger-is-worried-about-disequilibrium-11660325251

[2] George Friedman a demisionat din Boardul Stratfor în 2015, an în care a înființat Geopolitical Futures (https://geopoliticalfutures.com/welcome-to-geopolitical-futures/)

[3] https://pdfcoffee.com/francis-fukuyama-sfarsitul-istoriei-si-ultimul-om-pdf-free.html

[4] Numite eronat ca „progresiste„ de cei care se consideră „conservatori„, curentele de tip „political correctness„: „woke„, „mee too„, „cancel culture” și altele au adepți și susținători care reclamă transformarea în acțiune politică a acestor ideologii. Considerate ca provenind din ideologia de extremă stângă marxistă, contribuie într-un anumit sens la adâncirea unor falii sociale, alimentând totodată la polul opus extremismul de dreapta și acțiunile sale. Acest tip de extremism de dreapta, excesiv pentru că se întoarce la rândul său către idei ce păreau depășite, cum ar fi „preeminența WASP”, sau revitalizarea discursului urii, a neonazismului, antisemitismului și rasismului. „Trumpismul” este văzut astfel ca fiind o subspecie a extremismului de dreapta, un naționalism cu accente populiste, căruia Donald Trump i-a asociat, în timpul mandatului său la Casa Albă, și o viziune asupra modului în care ar trebui guvernate Statele Unite.  

[5] https://www.iiss.org/~/publication/610517fd-f9ae-4fdc-acaa-56273f41a2cf/russia-and-sanctions-evasion.pdf

[6] https://www.bursa.ro/rusia-critica-pozitia-israelului-in-legatura-cu-ucraina-02151740

[7] https://www.mediafax.ro/externe/incident-in-siria-israelul-dezvaluie-ca-rusia-a-lansat-rachete-spre-avioane-militare-israeliene-21035554

[8] https://ziare.com/ucraina/ucraina-razboi-rusia-invazie-coreea-de-nord-voluntari-kim-jong-un-vladimir-putin-1756223

[9] https://newsweek.ro/international/severin-a-participat-la-o-conferinta-a-lui-putin-despre-securitatea-internationala

[10] https://www.economica.net/putin-sua-si-tarile-occidentale-vor-sa-extinda-sistemul-de-tip-nato-si-in-asia-africa-si-america-latina_605836.html

[11] https://www.bbc.com/news/world-europe-62408368

[12] https://geopoliticalfutures.com/books-and-speeches/the-storm-before-the-calm/

[13] https://www.digi24.ro/stiri/externe/in-ziua-in-care-premierul-mario-draghi-a-demisionat-rusia-majoreaza-livrarile-de-gaz-catre-italia-2020835

[14] Soluție care poate implica anumite cedări teritoriale din partea Ucrainei

[15] https://cursdeguvernare.ro/premierul-poloniei-editorial-in-euractiv-unde-ar-fi-fost-ue-daca-am-fi-ascultat-tot-timpul-dorintele-germaniei.html

[16] https://www.news.ro/externe/fostul-director-financiar-al-trump-organization-allen-weisselberg-incheie-un-acord-cu-justitia-si-pledeaza-vinovat-de-frauda-fiscala-1922403318002022082120823671

[17] https://www.g4media.ro/pence-le-a-cerut-republicanilor-sa-inceteze-atacul-la-cele-mai-importante-agentii-de-aplicare-a-legii-dupa-perchezitia-fbi-la-domiciliul-lui-trump-fostul-vicepresedinte-al-sua-a-mai-spus-ca-ar-lua-in.html

[18] https://presshub.ro/presa-maghiara-o-fundatie-finantata-de-guvernul-de-la-budapesta-a-fost-sponsor-al-conferintei-conservatorilor-din-sua-acolo-unde-viktor-orban-a-tinut-un-discurs-purtator-de-cuvant-statul-231882/

[19] https://www.libertatea.ro/stiri/orban-trump-intalnire-adunarea-conservatorilor-4231332

[20] https://www.g4media.ro/publicatie-pro-guvernamentala-de-la-budapesta-citeaza-din-conservatorii-americani-declinul-civilizatiei-este-greu-de-inversat-iar-spirala-descendenta-se-accelereaza-sub-regimul-biden-singura-soluti.html

[21] Marin Preda – „Viața ca o pradă”

Categories: Articole de interes general