Do-mi, do-mi, do-sol-mi-do

Mesajul acesta a venit la mine tiptil, furișându-se duios în inima mea, ca un izvor răcoros ieșit din adâncul muntelui și oferindu-se vesel tuturor însetaților.

Mai întâi a fost ecoul unui verset dintr-un mesaj primit ieri pe Internet:

„Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău și mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească …“

Apoi a venit printr-un vis de noapte, ca un film creștin făurit de Marele Regizor al lumii.

În acest film, creștinii se prăbușeau peste tot în crize de tot felul, încovoiați sub povara unor realități prea complicate, mult prea grele pentru ca ei să le mai poată duce. Erau societăți misionare care nu-și mai găseau rostul, copleșite de lipsa unor fonduri din care să-și mai poată scoată indispensabilele finanțări de lucrări și inevitabilele salarii. Erau oameni de afaceri ajunși în pragul disperării pentru că recesiunea le punea în pericol afacerile, … erau persoane înaintate în vârstă ajunse în pragul sinuciderii pentru că nu mai suportau singurătatea și suferințele, …erau … erau oameni, peste tot oameni ajunși la capătul puterilor, gata să fie striviți de roțile mecanismelor unei lumi pe care n-o mai putea înțelege, roți uriașe … roți dințate … roți crude și lipsite de milă … roți implacabile … Pentru unul dintre aceștia, cunoscut și iubit de mine, aflat acum în pragul disperării neputincioase, mi s-a spus să-i spun: „Știu unde ești! Fii sigur de lucrul acesta.“

… Dintr-o dată, dintr-un plan profund de dincolo de toate acestea a apărut apoi spre mine imaginea unui copilaș care cânta repetând doar șapte note: do-mi, do-mi, do-sol-mi-do. Era începutul unui cântec domol și liniștit, rostit ca o chemare plină de încurajări, ca o incantație din care se naște viața: „Azi Dom-nul e Păs-to-rul meu, … azi Dom-nul e Păs-to-rul meu“. Era un băiețaș parcă de curând înțărcat care se cățărase plin de încredere în brațele Unuia care semăna foarte bine cu Domnul Isus. …

Încet, încet, … privirile tuturor celor prăbușiți în crize s-au îndreptat spre acest copilaș, atrași irezistibil de cântecul lui fermecat, prinși ca de un descântec, coborâți într-o smerenie și simplitate pe care o uitaseră de mult, pe care o avuseseră cândva … într-o copilărie de mult abandonată.

Filmul meu se termina mai întâi cu o șoaptă, apoi cu o voce inteligibilă care spunea ceva, amintindu-și începutul unei de mult uitate rugăciuni învățate de la părinți:

„Tatăl nostru care ești în ceruri …“

Vocea aceea, acum clară și răsunătoare, trezea memoria celorlalți care i se alăturau parcă treziți din somn, rostind și ei aceleași cuvinte dătătoare de speranță. Curând tot poporul acela încovoiat sub povară a rostit împreună ca un cor uriaș … „Tatăl nostru care ești în ceruri“ … Paradoxal, toți oamenii aceia păreau că și-au recăpătat speranța și încrederea în viață, doar prin repetarea acestei afirmații simplă: „Tatăl nostru care ești în ceruri“ …

M-am deșteptat în zori de zi … și m-am întrebat: „Ce rost au toate acestea?“

Răspunsul a venit de la sine: „Ne-am pierdut copilăria … ne-am maturizat forțat sub presiunea unor greutăți pe care am ales să le purtăm singuri, părăsiți parcă de cer … întorcându-ne păgubaș cu spatele la el …uitându-l apoi cu desăvârșire … aruncându-l în „planul z“ al existenței noastre, păstrat doar ca formalitatea unor trăiri de duminica .. sau de Paște și de Crăciun … Ne-am dat jos prea repede din brațele Marelui Păstor și ne-m rătăcit în desișul dușman al împrejurărilor de tot felul, al evenimentelor presante, al lucrările strict necesare, al obligativităților …

Am uitat, spre paguba noastră, cea mai scurtă și mai fundamentală din toate predicile rostite acum două mii de ani de Cel venit să în întoarcă la esențialitate, Cel venit să scoată din formalitatea unor ecouri religioase adevărul de stâncă al celor mai puternice convingeri. „Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor …“,

„Voi, când vă rugați să spuneți: „Tatăl nostru care ești în ceruri …“

Oameni buni, frați și surori din poporul Domnului! În acest sfârșit de istorie, copleșiți de crizele de tot felul care vestesc fragilitatea șandramalei acesteia pe care o numim ignoranți „realitate obiectivă“, trebuie să ne întoarcem la ceea ce Creatorul nostru numește „copilărie“, trebuie să ne suim iar smeriți și liniștiți în brațele Marelui Păstor de suflete. Numai acolo ne este locul. Numai acolo ne este rostul. Numai acolo vom regăsi pacea, încrederea și alinarea de care avem nevoie.

Vă invit ca într-un final frumos de film, oferit de Marele Regizor, să ne întoarcem fiecare la Cel ce se oferă să ne ia în brațe. Vă chem să ne redobândim copilăria cea eternă.

„Do-mi, do-mi, do-sol-mi-do“, „do-mi, do-mi, do-sol-mi-do“ …
„Azi Domnul e păstorul meu …“
„Azi Domnul e Păstorul meu …“

P.S. – L-am scris cu ochii aproape închiși. L-am scris „la cald“, cum se spune. Nu fiți prea pretențioși cu forma. Pătrunde-ți esența mesajului. Eu așa am făcut și m-am dus apoi să mă culc la loc, de data aceasta mult mai … liniștit.



Categories: Amintiri

Tags:

1 reply

  1. Ce frumos! Slava Lui!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: