Bagaj pentru credința de călător

By barzilaiendan on July 2, 2022 • ( 4 )

Daniela și cu mine ne deplasăm mai puțin și nu prea departe, după acest Covid prelungit care și-a lăsat sechelele în noi.

Ne deplasăm doar când simțim că Domnul ne vrea într-un loc sau într-altul, altfel stăm mai mult pe acasă.

Acum suntem tocmai în Tacoma, Washington, aproape de granița de nord cu Canada. Săptămâna trecută am fost la Portland, Oregon. De ce?

Am venit în primul rând pentru o nuntă de la Portland. Colegul meu de liceu și prietenul meu încă din vremurile acelea, m-a rugat să mă duc la nunta fiicei lui.

„Du-te să fii acolo măcar tu, că eu nu pot merge.“

Ionică Dumitru a plecat cu doar două săptămâni înainte de nuntă să dea o raită până în România să rezolve ceva probleme. Viteaz la orice vârstă, Ionică s-a suit pe bicicletă și a pedalat prin Mihăilești să vadă ce e nou prin comuna în care acum 40 de ani toti câinii îl cunoșteau. Numai că de data asta, cinci dulăi care păzeau casa popii s-au luat după el, necunoscutul de peste ocean, i-au blocat roata din față și Ionică al meu s-a dat peste cap la cei aproape ’70 de ani ai lui. Ghidonul bicicletei l-a înțepat în coaste fisurându-i șase și perforându-i unul din plămâni.

Providența a făcut ca să poată fi dus de urgență la spitalul Municipal din București și dat pe mâna unuia din cei mai buni specialiști de acolo. După șase zile a fost externat, dar i s-a spus că îi este interzis să se urce în avion timp de șase săptămâni, altfel plămânul căzut și reparat temporar se va prăbuși iar. La 10.000 de metri înălțime, din cauza diferențelor de presiune din avion, fără posibilitatea unei intervenții urgente, risca să moară acolo.

Roxana, mireasa, i-a comunicat verdictul ei: „Tată, vreau să am o nuntă nu o înmormântare. Stai cuminte acolo până te faci bine și ne vezi sănătos după aceea. Îți promit că mă îmbrac iar în rochia de mireasă pentru tine și venim să te rogi și tu la nunta noastră“.

„Toată viață am așteptat și m-am rugat pentru nunta asta și acum trebuie să n-am parte de ea … Du-te mă tu, Dane, să fii măcar tu acolo, că eu nu pot merge“. Și am fost la Portland.

Pentru că a aflat că voi fi în zonă, Marian Contrat, păstor la o biserică penticostală din Tacoma, care mă invitase în principiu de acum câteva luni, a găsit că este bine să vin pe la ei pentru un weekend de discuții creștine despre viața de familie.

Accept foarte greu astfel de invitații. Familia este un subiect de … familie și nu poate fi discutat distant și academic cu o mulțime de oameni pe care nu-i cunoști. Moda unor astfel de conferințe ținute de niște oarecare „specialiști“ a făcut ca numărul divorțurilor din biserici să crească. Tot felul de „consilieri“ cresc nivelul pretențiilor pe care le avem unul de la altul până dincolo de limita de rupere, ca la rezistența materialelor.

Apăruți ca ciupercile după ploaie, „doctori“ diplomați în teologia familiei țin conferințe sforăitoare cu iz normativ în timp ce nevestele lor plâng pe acasă, iar copiii lor sunt cam nicăieri și ai nimănui. S-a repetat în oglindă parcă tragedia medicinei moderne: mai multi doctori, mai multe spitale, mai multe medicamente, mai multe tratamente și … mai mulți, mult mai mulți bolnavi.

N-am vrut să ajung un „consilier“ din acesta specializat în conflicte pasiv-agresive, refulări introvertite și în leacuri legate mai mult de psihologia șchioapa decât de simpla și sfânta „teamă de Dumnezeu“.

Iată-mă totuși la Tacoma după primele două zile de discuții creștine despre familie. S-a meritat? Are vreun rost? Printre hohote de râs și lacrimi, privind la etern contemporanii noștrii de pe paginile Scripturii presimt că oamenii de aici m-au înțeles, că m-au primit și s-au lăsat deschiși la cercetarea Duhului.

Aveam însă nevoie de o confirmare obiectivă, dincolo de toate simțirile și presimțirile mele. Și Domnul mi-a dat-o.

Ea seamănă cu una din isprăvile lui Marcu Nichifor, călătorul evanghelist al României din ultimul secol. Cine n-a auzit de pățania lui proverbială cu … servieta?

Știam că dacă nu te ciocnești frontal din când în când cu Diavolul s-ar putea să mergeți în aceeași direcție, așa că un incident neplăcut mi-ar fi putut confirma că nu-i bucuros de prezența și lucrarea mea în Tacoma. Indirect, asta ar confirma și faptul că Dumnezeu socotește de bine ceea ce făceam eu.

Sâmbătă dimineața s-a întâmplat. Am părăsit hotelul în grabă ca să ajungem la timp. Ne-am oprit doar pentru câteva clipe la altarul optimismului la care se închină oamenii locului copleșiti de tristețe și melancolii chinuitoare din cauza cerului mai mult înorat și nu de puține ori vărsător de lacrimile ploilor. Aproape de biroul de cazare, pe holul mare era așezată o masă cu trei termose pline de cafea. Eu nu beau, dar Daniela s-a oprit să-și toarne un pahar. Am pus valijoara în care aveam iPad-ul, MacBook-ul, toate celelalte acareturi aferente acestor instrumente electronice și Bibliile noastre, la picioarele lui Daniela. M-am dus să văd ceva, a venit și Daniela să vadă, iar apoi am zbughit-o grăbiți spre mașina din parcare.

Cind am ajuns la clădirea bisericii din Tacoma, am dat să iau valijoara, dar … ia-o de unde nu-i. Trebuia să începem peste doar câteva minute.

,,Du-te tu și începe, că eu mă duc înapoi la hotel s-o caut“ mi-a decretat Daniela. Mi-am zis că, la urma urmei, calitatea unei expuneri nu depinde de mijoacele folosite, ci de harul primit și m-am dus înainte.

Șansele ca să recuperăm ceea ce am uitat între noi pe holul hotelului, în șuvoiul tuturor oamenilor care nu puteau ieși sau intra decât pe acolo, erau minime. Mi-am spus că este un atac al diavolului și m-am liniștit în adâncuri de această confirmare. La suprafață însă, mă zgâria pe inima mea de evreu paguba de câteva mii de dolari pe care o contemplam neputincios.

Le-am împărtășit tuturor situația și mi-am început prezentarea mea despre Abigail și David sau „cum putem ajuta un bărbat să fie bărbat și o femeie să fie cu adevărat o femeie după voia lui Dumnezeu“.

La o bucată de vreme, pe ușa sălii a apărut silueta cunoscută a soției mele. Mi-am făcut pleoapele ochean ca să o văd mai bine și să văd dacă trage după ea ceva.

„Aleluia!“ Daniela trăgea ascultătoare după ea valijoara mea cu electronice. Mi-a povestit mai târziu că a găsit-o chiar acolo, lângă masa de cafea, singură singurică, fără nici un om prin jur. A căutat să vadă dacă sunt toate la locul lor, iar apoi s-a dus cumva vinovată să explice celor de la recepție că este obiectul ei și că poate dovedi lucrul acesta dacă este nevoie.

„Nu-i nevoie, doamnă. A dumneavoastră este, dumneavoastră luați-o. Bine că n-a luat-o altcineva. Mă bucur că mai sunt încă oameni cinstiți care trec prin hotelul nostru“.

Mă bucur și eu de oamenii cinstiți, dar mult mai mult mă bucur de Dumnezeul mare pe care-L avem noi. În fața Lui, nepriceperea noastra și toate atacurile diavolului sunt neputincioase. Amin.