A treia suspendare a lui Traian Băsescu

Catalin Cioaba

13/04/2022

Verdictul dat de justiție cu privire la activitatea de colaborator a fostului președinte Traian Băsescu a fost în general primit cu satisfacție de societatea românească și cu sentimentul că „s-a făcut dreptate“. Aversiunea mai veche față de „președintele-jucător“, ale cărui mandate au fost pline de turbulențe, a reieșit acum la iveală, pentru scurt timp, pentru a lua notă de faptul că a fost decăzut din drepturi. După un „Așa-i trebuie!“, rostit cu năduf, se așterne iarăși nepăsarea, căci nu mai interesează pe nimeni soarta personală a unui fost. Treaba lui…. Nu mai are mașină la scară, locuință de protocol? „Mai bine să nu aibă, că și așa a avut destul și prea mulți se lăfăie în privilegii“ – asta înclină să spună judecata comună.

Toate bune și frumoase, numai că discuția nu se termină aici, căci ea nu e doar despre Traian Băsescu. În rândurile de mai jos nici nu va fi vorba de altfel despre persoana sa sau despre activitatea sa ca președinte (care, culmea, e larg apreciată), ci strict despre felul în care instituțiile românești au tratat acest caz. Doresc să evidențiez patru aspecte care, luate împreună, spun ceva despre noi, cei de acum, contemporani cu acest proces. 

1. CNSAS, instituția care a instrumentat dosarul, consideră că și-a făcut bine treaba. Și-a făcut-o, desigur, a depus enorm efort avocățesc, numai că tot acest demers e subminat de un anacronism derutant: deconspirarea ar fi avut un sens doar dacă ar fi fost făcută cu MULȚI ani înainte, blocând accesul la funcția supremă în stat a ORICUI a colaborat cu Securitatea. Logica lustrației ar fi cerut asta.

Ce ironie a sorții!, îți vine să spui. Tocmai Traian Băsescu, primul președinte care a dispus relocarea dosarelor și trimiterea lor din arhiva SRI către CNSAS a  „profitat“ de serviciile acestei instituții. Și asta când știm că deja foarte mulți colaboratori ai fostei Securități au ocupat nestingherit funcții în statul român după 1989. Efectele le cunoaștem, și sunt catastrofale, provocând nu doar un exod masiv din țară, ci și un monopol al incompetenței în instituții, prelungit până în ziua de azi și practic de neînlăturat pe termen scurt. Capturarea statului de către „moștenitorii“ fostei Securități e recunoscută azi drept principala sursă a neîncrederii endemice a populației în instituțiile sale.

2. ACTUL DELAȚIUNII ca atare, pentru cei care cunosc epoca, nu poate fi judecat independent de context. Era și atunci socotit destul de reprobabil, turnătorii vajnici cam erau știuți, erau temuți și în oarecare măsură izolați. O singură persoană făcea delațiuni pe bandă, despre toată lumea dintr-o instituție, de pildă. Erau zeloși, erau răzbunători, specia cea mai respingătoare.

Mai erau, pe de altă parte, și tinerii care erau racolați sub intimidare, în momentul în care, după ce făcuseră ceva ce fusese interpretat ca subversiv, erau amenințați cu fel de fel de represalii și li se cerea, la schimb, să scape comod printr-un simplu angajament, pe care-l onorau apoi sau nu (cazul Sorin Antohi).

Nu pot să nu mă gândesc la cazul tragic al lui Ștefan Augustin Doinaș, care ar fi ieșit din închisoare în urma unui astfel de angajament, iar ani de-a rândul a furnizat informații despre bunul să prieten din Cercul de la Sibiu, I.D Sîrbu. Până când, la începutul anilor ʼ80,… s-a oprit brusc și a refuzat sistematic, în ciuda presiunilor enorme, să-l mai denunțe. În excelenta monografie a Clarei Mareș despre I.D.Sîrbu[1], putem citi rapoartele anchetatorilor care îi menționau refuzul și-l caracterizau ca „element dușmănos“, pasibil de urmări dintre cele mai neplăcute pentru situația sa personală. Cine caută să judece corect un astfel de caz nu o poate face fără ceva compasiune pentru deținutul care caută să iasă din închisoare și, la fel, fără ceva admirație pentru puterea de a spune „stop!“ la un moment dat.

Cazul Băsescu are de asemenea importante elemente de context: era elev într-un institut militar și a colaborat cu serviciul de contrainformații al armatei care, culmea, era penetrat de Securitate și aduna informații nu doar pentru securitatea militară, ci și pentru scopuri de poliție politică. Nu cunosc dosarul, dar din ce am citit și auzit chiar așa și-a construit TB apărarea în instanță: nu a negat autenticitatea documentului incriminator, ci a susținut că, pe de o parte, ca elev într-un liceu militar, era obligat să colaboreze cu contrainformațiile, pe de altă parte nu era treaba lui dacă acest serviciu al armatei se folosea de ele în scopuri de poliție politică. Era treaba armatei, nu a lui. Nu mi se pare deloc de neglijat acest argument și, dacă tot facem tipologii ale delațiunii în funcție de context, putem considera că gestul individual este aici puternic determinat de ambiguitatea contextului, care amesteca loialitatea față de armata din care faci parte[2] cu prejudicierea semenilor.      

3. O LEGE. Interesant este că, tocmai pe perioada derulării procesului, parlamentul a votat o lege cu privire la suspendarea drepturilor foștilor șefi de stat dovediți prin sentință judecătorească drept colaboratori al fostei Securități. Am folosit un plural – căci legea are caracter general și e pentru toți, nu? – dar e destul de transparent faptul că actul legiferării e viciat de particularizare. Cu alte cuvinte, așa cum nu ai voie să dai legi în folosul cuiva (Ordonanța 13), nici legi în defavoarea unei persoane anume nu e ok să dai. Constatarea menționatei simultaneități între derularea procesului și actul de legiferare vizând o persoană fizică s-ar putea să atârne decisiv la CEDO.

4. DECĂDEREA DIN DREPTURI. Și aici este o problemă, chiar mare. Parlamentul s-a gândit să-l sancționeze pe fostul demnitar cu pierderea unor drepturi pe care le are orice fost șef de stat (la noi sau aiurea): locuință din fondul de protocol, mașină de serviciu, indemnizație și… pază specializată. Dacă pentru primele trei prevederi mai poți găsi o vagă îndreptățire, socotindu-le în fapt privilegii, nu drepturi, pentru cea din urmă – lipsirea de protecție – chiar că nu mai poate fi invocat nimic. E o măsură de-a dreptul periculoasă, căci nu poți lăsa fără o protecție adecvată un om care a avut pe masă zece ani de-a rândul rapoarte ale serviciilor secrete românești. Nu îl vulnerabilizezi pe el, ci vulnerabilizezi statul. Ce-o fi fost în mintea legiuitorilor de au ajuns la o asemenea absurditate?    

Ce-i drept, TB declară, ferm: „Nu voi divulga niciodată secrete de stat.“ Dar ne putem baza pe promisiunea lui? Dacă intră în colimatorul unor grupuri violente de interese, dacă dispare la ruși, își va mai putea ține promisiunea? Probabil că nu. De aceea nu putem să nu admitem că protejarea persoanei sale ne protejează și pe noi. Pe de altă parte, este anormal să lași un fost președinte de stat victimă a frustrărilor adunate de-a lungul mandatului său și, astfel, a celor mai imprevizibile abuzuri. Explozia patimilor politice poate îmbrăca cele mai huliganice forme. În minți înfierbântate de ură și sete de răzbunare, această sentință poate fi interpretată, la limită, drept o invitație la linșaj… Și, în sfârșit, măsura poate fi văzută – de ce nu? – drept  avertisment tacit adresat viitorilor șefi de stat și demnitari cum că, iată, rămâne deschisă posibilitatea răzbunărilor politice după terminarea mandatului.  

EPILOG. Președintele Traian Băsescu a fost suspendat de două ori de către Parlament, în timpul mandatelor sale. În 2009, a fost repus în funcție prin vot popular  la referendum, iar în 2012 prin boicot popular al referendumului pentru demitere. Cei mai mare dușman al său a fost – se știe – Parlamentul, deci clasa politică în configurația ei cunoscută de după 1989. Cu alte cuvinte, Parlamentul l-a suspendat de două ori, votul popular l-a repus în funcție tot de două ori. Nu putem să nu vedem evenimentele de acum – ba chiar ar fi o greșeală dacă nu am face așa – în lumina celor întâmplate atunci. E vorba, așadar, de o a treia suspendare. Una pe care n-o mai poate anula votul popular, ci doar – eventual – CEDO.  

Ce se va întâmpla dacă Băsescu va câștiga la CEDO? S-ar dovedi că, așa cum nu am știut să facem lustrație la timpul potrivit, nici justiție nu știm să facem, nici legi drepte, la 30 de azi după căderea comunismului.


[1] Clara Mareș, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Curtea Veche, București, 2011.

[2] Știm că delațiunea lui Traian Băsescu avea ca obiect intenția de a fugi din țară a unui coleg de unitate. Pentru marina militară, ai cărei membri nu activau doar pe teritoriul țării, ci aveau „ieșire la mare“, cunoașterea eventualelor intenții de fugă într-o țară liberă – tentația era mare – reprezenta în chip logic o obsesie. Merită amintit aici celebrul caz Scalețchi, care la vârsta de 26 de ani era cel mai tânăr comandant de navă din Europa, la vremea respectivă. În noaptea de 15 martie 1985 a îndreptat mineralierul Uricani spre Turcia, fără să spună nimic echipajului, pe care avusese grijă să-l trateze cu alcool din belșug în seara precedentă. Abia dimineața, la o oră distanță de Istanbul, intenția lui a devenit clară pentru cei din echipaj care – văzând în asta un act de trădare militară – l-au arestat pe comandant și au adus nava înapoi în portul românesc. (cf. Sânziana Ionescu, Cine este Florentin Scaleţchi, condamnatul care a primit titlul de „luptător pentru victoria Revoluţiei“ din partea lui Klaus Iohannis, Adevărul, 10 septembrie 2015).



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: