Am avut trei găini date de o prietenă a Danielei pentru ca nepoata noastră să aibă ouă și să aibă cu ce se juca. Este mare bucurie de cincii luni în curtea noastră. Am transformat o cușcă mare de Cane Corso într-o îngrăditură de găini.

Ziua le lăsăm să mănânce iarba peluzei. Nu-mi place, dar Daniela spune că merită. Ouăle de mâncare fac mai mult decât iarba mea de joacă.

De-o vreme am rămas numai cu două. Un șoim hrăpăreț s-a repezit la cea mai mare găină din curte. Bineînțeles că n-a putut să o ridice de la pământ, dar a speriat-o în așa hal că a murit de inimă. Am găsit-o neatinsă, căzută moartă ca de un trăznet.

Azi ni s-a mai întâmplat una. După o absență de zece zile petrecute însoțindu-i pe Sanda și Iosif Morcan în California de nord, ne-am întors aseară acasă și azi, în sfârșit, le-am dat drumul prin curte. S-au bucurat de libertate și au zburdat cât și unde au vrut. Le-am lăsat nesupravegheate pentru că am fost la o slujbă de înmormântare și la studiul biblic de vineri seara la Bethel.

Cum am intrat în casă, Daniela mi-a zis: „Daniel, du-te să închizi găinile“. O fac în fiecare seară. Le găsesc de regulă întoarse în cușca lor, cocoțate pe cea mai înaltă treaptă a scării rezemată de perete. Azi, le-am strigat pe întuneric, așteptându-mă să-mi răspunde ca de obicei de acolo. Am fost uimit când le-am văzut lângă ușa de la patio, în colțul scării de la casă. Erau speriate și gălăgioase. Cred că se refugiaseră în locul în care le dezmierdam când ieșeam la ele în curte. Venise, așa cum s-ar putea spune, la mine să fugă, să scape de ceva.

Am încercat să le păstoresc gingaș spre poarta cuștii lor, dar n-a fost cu putință. Plângeau și-mi tot spuneau ceva ce-ar fi trebuit neapărat să aflu, ceva ce se întâmplase în ziua aceea cu ele. Când am aprins lumina spre curte, Rozi, cum îi zicem celei roșcate, s-a băgat între picioarele mele, privindu-mă de jos în sus, ca să fie sigură că-i văd ochiul plin de sânge, împreună cu ciocul și penele însângerate. Cotcodăcea drăgăstos, dar cu o nuanță pronunțată de durere. Oreo, cea porumbacă, îi ținea isonul adeverind toate cele petrecute.

Să fi fost o pisică rea care s-a băgat peste ele în cușcă și, nevrând să mai stea acolo, s-au refugiat spre locul prezenței noastre?

Să fi fost iar șoimul sau uliul autohton, neputincios să le care în zbor, dar sificient de feroce ca să le rănească?

Le-am luat în brațe și ne-am băgat împreună în cușca lor. Le-am vorbit pe limba lor, le-am mângâiat, le-am strând la piept, le-am sărutat și mi-am cerut iertare că n-am fost acolo să le păzesc și să le protejez când a venit dușmanul.

Am fost sfătuit să-mi iau o pușcă cu aer comprimat, dar am refuzat până acuma. Nu sunt un tip violent și nu-mi doresc să ucid păsări, nici măcar din cele răpitoare. POate că vom găsi o altă soluție, una mai amiabilă.

Până atunci, mâine am să stau mai mult în curte printre ele. Vreau s-o pansez cumva pe cea însângerată și să văd dacă existe urme și de altfel de atac. Sunt coioți prin cartier, rude de răutate cu vulpea.

Patrulează în fiecare noapte un „oposum“ orb ziua ca și cârtița, care mănâncă doar gândaci, râme și fluturi de noapte.

După atâtea sute de mile de condus cu mașina, nu-mi va strica să mă las legănat de cotcodăcitul unor ființe care mă iubesc, respirând în același timp aerul înmiresmat al florilor de lămâi (Vine a doua recoltă!) și al arbuștilor care s-au grăbit sărbătorește să anunțe debutul foarte timpuriei primăveri de California.

Toate acestea în foarte citadinul și mult hulitul … Los Angeles.

Categories: Amintiri