Ura din sport – cazul Australian Open

Medvedev, după înfrângerea din finala Australian Open: Copilul din mine a încetat să mai viseze

30 Ian 2022 | scris de Cristina Romanescu

Învins în finală la Australian Open de Rafael Nadal, rusul Daniil Medvedev a oferit jurnaliștilor prezenți la conferința de presă, și nu numai lor, o lecție despre viață, despre sport și despre pierderea inocenței într-o lume care pacă, parafrazându-l, se străduiește să ucidă visele copiilor cât mai curând…

Medvedev, după înfrângerea din finala Australian Open: Copilul din mine a încetat să mai viseze

“Va fi o conferinţă de presă oarecum neobişnuită pentru că voi începe cu ceva lung sau scurt, nu ştiu. Voi încerca să fiu scurt. Povestea unui copil care a visat să facă lucruri grozave în tenis.

De când am început la vârsta de şase ani, timpul a trecut repede. La 12 ani, mă antrenam, jucam turnee în Rusia, mă uitam bineînţeles la Grand Slam la televizor, vedeam marile vedete, încurajările fanilor…

Am visat să fiu şi eu acolo.Apoi am început să joc turnee de juniori în Europa, îmi amintesc că am fost la Jocurile Olimpice de Tineret, unde am ajuns în finală.

A fost mişto! S-a jucat pe un teren central, erau poate o mie, două mii de spectatori. A fost foarte distractiv, uimitor să fiu acolo. Sunt momente în care visăm la cele mai grozave terenuri.

Apoi este perioada de juniori în care îi poţi vedea pe profesionişti mai îndeaproape în timpul Grand Slam-urilor. La US Open mâncăm cu ei.

Sunt oameni în public care te încurajează atunci când probabil că nu ştiu cine eşti, dar îi urmăresc pe juniori. Sunt momente grozave în care ne spunem că visăm să jucăm aceste Grand Slam-uri cu cei mai buni din lume.

Îmi amintesc că am fost la US Open, l-am întâlnit cu John Isner, eram wow, e atât de înalt, mai înalt decât la televizor.

A fost frumos. Apoi vin turneele futures, challenger, încercăm să progresăm. Jucăm turnee din ce în ce mai importante.

Au fost momente în timpul carierei mele în care copilul din mine s-a întrebat dacă ar trebui să viseze în continuare la acele lucruri mari sau nu.

Îmi amintesc că am pierdut două meciuri foarte grele la Roland-Garros şi vorbeam franceză. Primul împotriva lui Benjamin Bonzi (în 2017) care trebuie să fie acum top 100 (este pe locul 63).

Dacă nu mă înşel, în sala de presă era un jurnalist rus. Eram ceva de genul: “Serios? Totuşi e un Grand Slam…”

Eram foarte aproape de top 50, încă destul de tânăr, mi-am spus că este surprinzător. Aşa că am vorbit cu acest jurnalist rus timp de cinci minute, pentru că îmi place să vorbesc cu jurnaliştii.

Îmi amintesc apoi că am pierdut în faţa lui Pierre-Hugues Herbert (în 2019) după un meci incredibil. Jucase foarte bine. Asta îmi place în tenis! 

Nu eram departe de top 10, am ajuns în sala de presă, eram puţin frustrat din cauza publicului şi a o grămadă de lucruri. Am vrut să fiu scurt şi să răspund doar cu două cuvinte.

A fost un jurnalist italian care mi-a pus întrebări la care am răspuns cu două cuvinte, nu mai mult. Erau ruşi care mă întrebau diverse lucruri. Încă o dată, copilul din mine se întreba dacă ar mai trebui să viseze la lucruri mari.

Nu o să explic exact de ce, dar în timpul meciului de astăzi, am înţeles că pentru mine jocul de tenis reprezintă amuzament şi distracţie.

Vorbeam despre jurnalişti, dar îmi place foarte mult să vorbesc cu voi, se vede. Nu asta e ideea. Vă povestesc doar despre momentul în care copiii încetează să mai viseze şi astăzi a fost cazul meu.

Nu vă spun de ce. De acum, joc pentru mine, pentru familia mea, pentru a ne întreţine, pentru oameni care au încredere în mine, şi pentru ruşi, pentru că simt mult sprijin din partea lor.

Vă spun aşa: dacă ar exista un turneu pe hard la Moscova înainte de Roland-Garros sau Wimbledon, l-aş disputa chiar dacă ar însemna să lipsesc de la Roland-Garros sau Wimbledon.

Copilul din mine a încetat să mai viseze. Va juca pentru el însuşi. Asta e tot, asta e povestea mea, mulţumesc că m-aţi ascultat.

Acum ascult întrebările voastre despre tenis sau orice altceva. Dar nu am de gând să răspund la întrebări despre ceea ce tocmai am spus”, şi-a încheiat rusul discursul.

El a afirmat că nu este dezamăgit de meci, că sunt câteva detalii la care ar fi putut câştiga.

“Ăsta e tenisul, asta e viaţa.

A fost un meci incredibil, Rafa a jucat la un nivel suprarealist, şi-a ridicat nivelul de joc la 0-2 la seturi. În setul cinci, am fost acolo şi îmi spuneam să-l fac să alerge, dar a fost foarte puternic, felul în care a jucat după patru ore chiar m-a surprins.

Dar ştim cât de capabil este Rafa să joace. S-a oprit şase luni, mi-a spus după meci că nu prea s-a antrenat, e o nebunie. Dar pe planul tenisului nu am prea multe regrete, voi continua să dau tot ce pot, chiar voi munci şi mai mult, să fiu campion la aceste mari turnee”.

Întrebat dacă a fost dezamăgit de public, Medvedev a spus: “Nu voi răspunde la întrebări despre această poveste. Voi da doar un mic exemplu…

Înainte de serviciul lui Rafa, chiar în setul cinci, când un spectator a strigat, ceea ce m-a surprins, “Hai, Daniil”, o mie de oameni i-au spus să tacă, dar înainte de serviciul meu nu am auzit asta. Este dezamăgitor. Este o lipsă de respect.

Nu sunt sigur dacă vreau să continui tenisul după 30 de ani (va împlini 26 de ani pe 11 februarie). Vom vedea ce îmi va spune anturajul meu, cum vom trece cu toţii împreună peste acest moment, dar încă o dată, puştiul care visa nu mai este în mine după această zi. Va fi complicat să continui tenisul în aceste condiţii”, a conchis Medvedev.



Categories: Articole de interes general

2 replies

  1. La fel ca alți mulți sportivi de frunte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: