Din culisele politicii mondiale

Renumitul Nicolas Dima, el însuși un istoric de mare calibru cu activitate pe lângă cei din Washington și contributor la Vocea Anericii și Europa Liberă, mi-a trimis un articol scris de Acad. Alexandru DABIJA, despre „tainele politicii internaționale“.

Nu uitați că omenirea se împarte în trei grupe: cea imensă a celor care nu înțeleg ce se întâmplă, minoritatea celor care înțeleg ce se întâmplă și sunt plătiți să le explice celorlalți (nedia, etc.) și elitele CARE FAC LUCRURILE SĂ SE ÎNTÂMPLE.

+++

DESPRE V.I.LENIN- din Moldova de peste Prut, de la fondatorul si directorul periodicului de mare calitate LITERATURA SI ARTA 

Un geniu monstruos 

de Acad. Alexandru DABIJA, 

 „… ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în „cercurile elitiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”

Imoralul ateu materialist demonic

Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin. Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Mare Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zurich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! (în cartea lui Volkogonov, pag. 138).

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căreia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană. I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur. Cu aceşti bani se putea face un război, dar mite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui.

Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic. Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei.

Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism. Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor. Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi. Conform păcii de la Brest – Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova.

Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”.

Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!”

Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”. În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” (în cartea lui D. Volkogonov, la pag. 192).

A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat.

Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: Я русский бы выучил тoлькo за то, что им разговаривал Ленин» – Aş învăţa numai Rusă pentru ceea ce Lenin a vorbit ”),), Lenin îi ura pe ruşi.

Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai RSFSR de la sfârşitul lui 1917 – 475 erau nerusi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată, nu avea încredere în ruşi. După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin în decembrie 1917 e creată CEKA – Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: „Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb – gardiste să fie împuşcaţi”. Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest CEKA avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din URSS început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul XX. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-URSS.

Lenin recunoştea o singură clasă – proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea, tot el dând „preţioasa indicaţie: „Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”. Sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni” (p. 304).

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc. partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare – pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial.

Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile. Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte.

Lenin afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în TătucaȚarul”. La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale RSFSR” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice – Șaliapin, Bunin, Berdeaiev (Vezi „Sensul Creației” cu prefața de A. Pleşu) , Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: „Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie.

Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la CEKA rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”.

Indicaţiile lui Lenin erau clare: – cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat. El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica: „Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi” (la Volkogonov, pag. 411). Din cele 80 000 de biserici mai funcţionau 11 525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri. În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze.

De „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din URSS să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. În 1990 în fosta URSS existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente. Locuinţe – pentru aproape un sfert de ţară.

Lenin a murit acum 80 de ani. Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist”)

Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers. Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte. Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!

Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou. (Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”). Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

Acad. Nicolae DABIJA

Nicolae Dabija (n.15 iulie 1948, comună Codreni, raionul Cimișlia, Republica Moldova), este scriitor, istoric literar și om politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003).



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: