V. V. MOISESCU – UN DESTIN FRÂNT ? (V)

BIOGRAFIE ŞI OPERĂ

Partea I

(V)

La început Sânziana n-a realizat gravitatea momentului. Nu avea nici toate datele pentru a o face. De abia pe la începutul lui ianuarie 1959, în cercurile credincioşilor, au început să apară zvonuri cu privire la situaţia deosebit de îngrijorătoare în care se aflau fraţii de credinţă. Dintre arestaţi, şase erau din Arad. Aparţinătorii le-au angajat avocaţi, cu excepţia Sânzianei şi a altei soţii, aflată şi ea în dificultăţi financiare. Un alt motiv, dincolo de cel financiar, pentru care Sânziana nu a recurs la serviciile unui avocat profesionist, a fost încrederea ei neclintită în justiţia divină.

Începutul calvarului (n.a.)

Mai întâi, arestaţii au fost duşi la sediul Securităţii din Timişoara.

În februarie 1959, Sânziana a primit o scrisoare oficială prin care era chemată la proces ca martor al acuzării, fapt care i s-a părut destul de ciudat, fiind soţia învinuitului; cei din familiile celor arestaţi au fost chemaţi la Securitate, unde le-au fost confruntate mărturiile în maniera binecunoscută a poliţiei politice, incitând la suspiciune prin cuvintele „fraţii voştri vă învinuiesc” (referire la conducătorii şi împuterniciţii cultului baptist – n.n.).

Procesul a fost fixat pe data de 18 februarie, a doua zi după ziua de naştere a Sânzianei Moisescu (împlinise 40 de ani) şi a fost un proces cu public, la Tribunalul Militar din Timişoara, cu o sală neîncăpătoare pentru mulţimea adunată. Sfaturile binevoitorilor aflaţi în libertate, de limitare a mărturiei doar la strictul necesar, i-au fost utile Sânzianei, care şi-a putut sistematiza discursul. Ea mărturiseşte, ulterior:

„Era bine că am aflat aceasta, căci astfel, în subconştient, s-a cristalizat esenţialul a ceea ce aveam de spus. Cerându-mi-se să mă prezint, n-am aşteptat să mi se pună nici o întrebare, necugetat, m-am întors cu spatele la oficialităţi, cu faţa către cei 12 şi am zis: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru Numele Domnului Iisus». Cel puţin pe unul dintre ei l-am văzut atunci că-şi acoperea faţa cu palmele. Cei ce judecau s-au cam tulburat, m-au ameninţat că vreau să ajung lângă cei 12 (aduşi în sala de judecată cu lanţuri la picioare ca nişte criminali periculoşi), fapt ce l-am şi crezut în acel moment. Mai chestionându-mă puţin, am spus că nici un preţ nu e prea mare pentru Domnul meu. Toate acestea au decurs oarecum fără a-mi da seama.”

Şi Vasile V. Moisescu a apreciat atitudinea demnă a soţiei sale la proces:

„Sânziana mea s-a purtat ca o eroină, căci, fiind interogată dacă are ceva de adăugat la procesul-verbal semnat de ea, a rostit aşa: «Sunt fericită că soţul meu este aici pentru cauza Domnului Iisus.» Fiind ameninţată de ofiţerul preşedinte că poate s-o aresteze şi pe ea, s-a îndreptat voioasă spre banca acuzaţilor. A fost o încurajare venită oportun pentru toţi tovarăşii mei de suferinţă, învinuiţi că am complotat la răsturnarea regimului.”

Vasile V. Moisescu va mai avea o surpriză la proces când avocatul propus din oficiu, Victor Cordoş, pe care nu-l cunoscuse anterior şi cu care nu a putut să vorbească în timpul arestului, acesta având acces doar la depoziţiile luate sub presiune acuzatului, îi creionează un portret de idealist interesat de tainele ultime ale universului. Acesta îl aseamănă cu „bătrânul dascăl” eminescian din Scrisoarea I, încercând să-şi construiască pledoaria pe incompatibilitatea dintre maniera detaşată a savantului preocupat de „calculul fără capăt”, care are „universul fără margini” la degetul său mic, care dezleagă „noaptea-adâncă a veşniciei” în „şiruri”, sprijinind „lumea şi vecinicia într-un număr” şi acuza de implicare în ordinea vulgar-mundană a politicului, de răsturnare a regimului. Cu toate acestea nu va reuşi nici să-i înduioşeze pe noii satrapi ai puterii, nici să-i convingă pe inculţii dogmatici ai comunismului biruitor.

La proces, în unanimitate, acuzaţii resping depoziţiile anterioare, luate sub presiune. Vasile Moisescu declară în şedinţa publică din 18 februarie următoarele:

„Nu-mi menţin declaraţiile date la anchetă sub presiune şi nu recunosc faptele puse în sarcina mea”.

Admiţând că le este cunoscută premoniţia lui Moisescu, cum că în 1953 se va produce o schimbare în lume, ceilalţi din lot afirmă acum că nu era vorba de o schimbare de regim politic, toate discuţiile care se purtau la întruniri având caracter strict religios.

Acelaşi lucru va fi susţinut şi de martorii Szekely Volumia, Iovănescu Lazăr, Gădăleanu Ana, Tănase Constantin, Frantz Petru, Refec Grigore, Slev Macavei. Sida Aurelia şi Roşianu Paraschiva, mergând şi mai departe, au susţinut că „în timpul evenimentelor din Ungaria, Moisescu şi Mladin au discutat că sunt bucuroşi că nici un credincios nu s-a amestecat în conflictul din Ungaria”.

Dintre martori, doar Gartner Victoria îşi menţine declaraţia anterioară, cum că a asistat la o discuţie între Ban Traian şi Harap Dumitru, iar aceştia şi-au manifestat speranţa că „evenimentele din Ungaria se vor extinde şi la noi şi vom fi eliberaţi”.

Vorbind în apărarea inculpaţilor Moisescu, Băbuţ, Moţ, Iovin şi Mladin, avocatul Cordoş Victor încearcă să aducă la cunoştinţa asistenţei activitatea strict religioasă a grupării, accentuând faptul că prin discuţiile purtate, acuzaţii „nu puteau să schimbe ordinea socială existentă la noi în ţară”; a cerut astfel o pedeapsă în conformitate cu gravitatea reală a faptelor comise. Acelaşi lucru îl cere şi avocatul Dan Miclea pentru Ban Traian, ţinând cont de faptul că această grupare religioasă nu este o organizaţie anticomunistă. Alte pledoarii au vizat mai ales aspecte particulare: avocatul Dandea Viorel, în apărarea lui Harap, invocă sinceritatea inculpatului şi situaţia lui familială, avocatul Iacob Nicolae, apărătorul lui Ginga şi Szekely, arată că aceştia au activat numai până în 1957, avocatul Haliţchi Roman invocă lipsa de probe în cazul inculpării lui Vesel şi cere achitarea lui.

Dându-li-se dreptul la un ultim cuvânt în apărarea lor, „inculpatul Moisescu lasă la aprecierea instanţei, cerînd insistent ca lucrările şi materialele ridicate cu ocazia arestării să fie redate familiei, inculpatul Mladin a cerut achitarea, inculpatul Iovin Mihai lasă la aprecierea instanţei, Băbuţ Teodor cere o pedeapsă mai uşoară, Ban Traian cere să i se dea o pedeapsă minimă întrucât este bolnav, Moţ Simion lasă la aprecierea instanţei, Ginga Ioan cere o pedeapsă mai uşoară, Szekely Ioan nu are nimic de spus, Gădăleanu Vincenţiu cere o pedeapsă mai uşoară, iar inculpaţii Vesel Alexandru şi Todor Nicolae au cerut achitarea”.

Evident că autorităţile comuniste îşi vor dovedi lipsa de clemenţă şi, ca în cazul multelor procese intentate în acea perioadă de tristă amintire, îi va condamna la ani grei de închisoare pentru a da o lecţie aspră tuturor acelora care ar mai îndrăzni să critice regimul comunist.

În sentinţa nr.72 din 18 februarie 1959, emisă de Tribunalul Militar Timişoara (care are următoarea componenţă: Preşedinte-Cpt. Antal Adalbert, asesor popular – lt. maj. Mosoman Constantin, asesor popular – lt. maj.Ban Adalbert, procuror militar – cpt. Cenţiu Ioan, secretar – Andronic Ilie), condamnaţii din lotul Moisescu sunt împărţiţi în trei categorii: prima categorie – inculpatul Moisescu Vasile, iniţiatorul, conducătorul şi ideologul grupării, a doua categorie – inculpaţii Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor şi Ban Traian, care s-au încadrat în gruparea lui Moisescu imediat după înfiinţare şi deci au dus o activitate îndelungată, iar în a treia categorie intră inculpaţii Harap Dumitru, Moţ Simion, Ginga Ioan, Szekely Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, Vesel Alexandru şi Todor Nicolae, care s-au încadrat în gruparea interzisă în cursul lunii ianuarie 1954-1955 şi au o activitate de mai scurtă durată.

Prin urmare, pedepsele vor fi direct proporţionale cu vechimea activităţii în cadrul grupării:

1) Moisescu Vasile va fi condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la zece ani de degradare civică;

2) Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian, la câte 20 de ani de muncă silnică şi 8 de degradare civică;

3) Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vincenţiu, la 18 ani muncă silnică şi 7 de degradare civică;

4) Moţ Simion, Todor Nicolae, la 17 ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică;

5) Szekely Ioan, la 16 ani muncă silnică şi 6 ani degradare civică;

6) Vesel Alexandru, la 12 ani muncă silnică şi 6 ani de degradare civică.

Încadraţi toţi 12 (număr simbolic! – n.n.) la „uneltire contra ordinii sociale”, câţiva dintre ei – Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru – vor fi încadraţi suplimentar la delictul de răspândire de publicaţii interzise, care se pedepseşte cu 7 ani de închisoare corecţională.

Iată prima parte a sentinţei:

„R.P.R.
TRIBUNALUL MILITAR TIMISOARA
Dosar nr.84/1959
S E N T I N T A  N R. 72

Astăzi 18 februarie 195
Tribunalul Militar Timişoara, compus din :
Preşedinte: Căpitan de Just. Antal Adalbert
Asesori populari: Lt.Maj. Mosoman Constantin şi
Lt.Maj. Ban Adalbert
Procuror Militar:Căpitan de Just. Cenţiu Ioan
Secretar: Andronic Ilie

S-a întrunit în şedinţă publică, pentru a judeca pe inculpaţii:

1. Moisescu Vasile, născut la 15 mai 1905, în comuna Domneşti, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, fiul lui Vasile şi Ecaterina, cetăţean român, de profesiune agent sanitar, în trecut profesor pensionar, căsătorit, are 4 copii, avere personală nu posedă, stagiul militar satisfăcut cu gradul de soldat T.R. ctg.1927, la Reg. 30 Infanterie, aparţine de C.M. oraş Arad, fără antecedente penale, pregătire şcolară facultatea de litere şi filosofie, părinţii funcţionari, posedă 5 ha. pămînt şi una casă, cu ultimul domiciliu în Arad str. H.Barbuse nr.12, raion Arad, regiunea Timişoara, în stare de arest, învinuit pentru:

Crima de Uneltire Contra Ordinei Sociale, prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal şi pentru

Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 pct.1 Cod Penal….”

În procesul-verbal minută cu acelaşi număr, Tribunalul Militar, în formaţie restrînsă, fără procuror şi secretar şi deliberînd „în secret”,

„ÎN NUMELE POPORULUI
H O T Ă R E Ş T E :

Cu unanimitate de voturi făcînd aplicaţiune art.292 C.J.M. şi art.209 pct.2 lit.b. al.II Cod Penal, prin schimbare de calificare din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de art.209 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii :

1) Moisescu Vasile, la 25 (două zeci şi cinci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică… (Urmează ceilalţi 11 „moisişti” cu pedepse de la 20 la 12 ani muncă silnică şi degradare civică de la 8 la 7 ani, regresiv, în funcţie de gravitatea faptelor reţinute în seama lor).

Făcînd aplicaţiunea art.325 pct.1 Cod Penal, condamnă pe inculpaţii Moisescu Vasile, Todor Nicolae, Vesel Alexandru la cîte 7 (şapte) ani închisoare corecţională pentru Delictul de Răspîndire de Publicaţii Interzise.

Conform art.101 Cod Penal, aceşti inculpaţi vor executa pedepsele cele mai grave, adică Moisescu Vasile – 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică…

În baza art. 25 pct.6 al.II Cod Penal, confiscă în întregime averea personală a tuturor inculpaţilor (a cărei „consistenţă” a fost prezentată anterior ! – n.n.).

…Cu drept de recurs.”.

Încă din timpul procesului, avocaţii apărării, conştienţi de netemeinicia probelor, aveau în vedere un viitor recurs.

Cererile de recurs depuse de inculpaţi critică sentinţa, sub diverse forme, sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii, al greşitei încadrări, precum şi al neluării în considerare a actelor de la dosar.

Spicuim din cererea inculpatului Ban Traian:

„Niciodată aceste fapte nu au fost încadrate în art.209, pct.III, C.P., care corespunde azi cu art.209 pct.1, lit.a din CP. Faptele ce au fost încadrate în art.209, pct.III, respectiv 209 pct.1 CP prezentau un caracter deosebit prin aceea că voiau să schimbe prin violenţă forma de guvernămînt.

Ca exemplu de acest fel de organizaţie, indicăm pe aceea a cărei şef a fost Frăţilă Ioan, zis Boleanţu Căpăţînă, care a fost judecat nu de mult de Tribunalul Militar din Timişoara, iar recursul a fost judecat de Tribunalul Regiunii a III-a Militară din Cluj.

Membrii organizaţiilor respective aveau arme, erau organizaţi în grupe, aveau atitudini naţionalist-şovine, erau într-un cuvînt organizaţii fasciste şi prin aceasta prezentau un pericol social deosebit.

Dacă se compară cele două grupări se vede de la mare distanţă deosebirile dintre ele. («Armele» lotului Moisescu erau creioane, pixuri, stilouri, maşini de scris, coli de hîrtie etc. – n.n.).

Gruparea religioasă a lui Moisescu nici pe departe nu are caracterele organizaţiei lui Frăţilă Ioan. Cea pe care o judecaţi azi nu a avut arme, nu şi-a propus răsturnarea prin violenţă a formei de guvernămînt şi nu a avut caracter naţionalist – şovin.

Toate acestea duc la concluzia că încadrarea nu poate fi aceea cerută de tov. procuror.

Este adevărat că ei au discutat duşmănos la adresa regimului, dar această abatere are text de lege special, care o sancţionează, aşa cum am arătat mai sus, motive pentru care cerem să se respingă recursul Procuraturii şi să se admită recursul nostru şi faptele să se încadreze în art.209. pct.II, lit.a, CP, iar pedeapsa să se dea în limitele acestui text de lege…”

Din cererea de recurs a învinuitului Ginga Ioan, reţinem:

„(…) La această dată, cum s-a dovedit, ea (organizaţia religioasă condusă de Vasile V. Moisescu – n.n.) funcţiona în mod legal, avînd în acest scop autorizaţie, deci nu este vorba despre participare la adunări clandestine pentru că din punct de vedere religios nu era deosebire între creştinii după Evanghelie şi noi.

Am cunoscut unele lucrări ale lui Moisescu, pentru că ele au fost publicate, iar pe unele le-am citit personal, dar în cadrul adunărilor la care am luat parte nu s-au discutat aceste lucrări şi nici discuţii cu caracter duşmănos regimului nu au fost. Am arătat că nu am fost la toate adunările, deoarece serviciul în care lucram nu-mi permitea acest lucru, fiind de serviciu şi duminica…

În ce priveşte împrejurarea, faptul că am citit lucrările lui Moisescu, aceasta a fost cu mult înainte de a participa la adunările din Arad şi aceste lucrări au fost tipărite şi chiar publicate. De exemplu, «Taina tainelor din Piramida lui Keops» şi «Armonia Universală» şi eu nu le-am comentat cu nimeni şi nici nu le-am răspîndit altor persoane. Pentru simplul fapt că le-am citit nu pot ca să fiu pedepsit pentru că ele erau publicate. Altele care nu au fost publicate nu am citit şi nici nu mi s-a vorbit despre ele.”

Harap Dumitru, în cererea de recurs, arată că:

„(…) Într-adevăr, raportînd importanţa acestei grupări la numărul membrilor ei, la activitatea care s-a redus la întruniri, fără a se trece la materializarea ideilor şi ţelurilor ei, cred că nu putea prezenta o atare seriozitate şi determina urmări de atare gravitate care să justifice aplicarea textului de lege de mai sus-arătat.”

Ca particularitate care ni se pare hilară astăzi, des uzitată în protocolul autocriticii comuniste, redăm citatul final:

„(…) Sunt un element încă tînăr, fără antecedente penale, cu o meserie onorabilă, care dacă am putut să fiu captat în acea organizaţie-grupare religioasă, se datoreşte poate şi faptului că nu am avut parte de o educaţie militară, fiind prisos de contingent, atît de necesară în formarea unui cetăţean.”

Din cererea de recurs a inculpatului Gădăleanu Vincenţiu reţinem:

„(…) Inculpatul interogat fiind, atît în faza primelor cercetări, cît şi în faţa instanţei de fond, arată că la adunările la care a participat nu s-au purtat discuţii politice, ci numai discuţii cu caracter religios, discuţii despre Evanghelie şi probleme legate de acest subiect.

De altfel, această stare de fapt şi anume că la adunările din Timişoara, la domiciliul lui Secheli şi Gădăleanu nu s-au purtat discuţii cu caracter politic, ne-o confirmă o serie de martori care au participat şi ei la aceste adunări şi care în depoziţiile lor arată că s-au discutat numai diverse teme religioase, fără nici o aluzie la problemele politice.”

În apărarea lui Vesel Alexandru se arată că:

„Dintre toţi cei 12 inculpaţi, Vesel Alexandru este singurul de confesiune ortodox-creştină, nu a fost nici cînd membru al vreunei secte religioase şi nici nu a conceput să devină membru al unui alt cult.”

La cererile de recurs ale condamnaţilor, prin Decizia nr.443 din 27 martie 1959, Tribunalul Militar din Timişoara oferă o replică dură, care, reiterând acuzele anterioare, subliniază gravitatea faptelor invocate:

„Procurorul Militar, având cuvântul în combaterea recursurilor inculpaţilor, arată că faptele inculpaţilor erau îndreptate împotriva intereselor statului şi că justiţia este chemată să reprime acele fapte, deoarece inculpaţii nu s-au mărginit la discutarea bibliei, aşa cum susţin ei, ci au discutat duşmănos la adresa regimului actual, faptele lor fiind dovedite cu prisosinţă prin probele de la dosar administrate în cauză.”        Din Memoriul pentru depunerea motivelor de recurs al Procuraturii Militare Timişoara, singurul recurs de altfel acceptat de Tribunalul Militar Cluj, extragem:

„(…) În lucrările sale «Triumful Hristic» şi «Armonia Universală», inculpatul Moisescu Vasile a făcut o serie de preziceri, pe baza unor calcule false, aşa zise piramidologice prin care a arătat membrilor că în anii 1953, 1959 şi 1978, vor avea loc schimbări de ordin politic şi social, în defavoarea socialismului.

În «Tainele sărbătorilor mozaice», o altă lucrare a inculpatului Moisescu Vasile, se aduc calomnii la adresa comuniştilor, asemuindu-i cu diavolul, iar orînduirii socialiste îi dă caracter satanic, ceea ce în limbajul său ar aduce numai rău.

În şedinţele ţinute, în afară de aceste probleme, membrii grupării au purtat şi discuţii politice, susţinînd că în R.P.R. nu ar fi suficientă libertate, că evenimentele ce-au avut loc în Ungaria s-ar fi putut extinde şi la noi, în plus au mai comentat ştirile transmise de posturile de radio imperialiste şi şi-au luat angajamentul de-a se ruga pentru schimbarea regimului democrat-popular.

Inculpaţii Moisescu Vasile, Tudor Nicolae şi Vesel Alexandru au mai deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit publicaţii cu conţinut interzis, cum sînt lucrările inculpatului Moisescu Vasile şi lucrările antropozofice ale doctorului Rudolf Steiner, intitulate «Ştiinţa spirituală.»”

Dezvoltarea motivelor de recurs, ale aceluiaşi căpitan de justiţie Cenţiu Ioan, include, printre altele:

„Nulitatea prevăzută de disp. art.400 ind.1 CPP, prin aceea că instanţa a pronunţat o sentinţă care nu corespunde prevederilor legii.

Consider (continuă tov. căpitan Cenţiu) că încadrarea corectă a faptelor comise de inculpaţi este aceea pentru care au fost trimişi în judecată, adică crima de uneltire contra ordinei sociale. Inculpatul Moisescu Vasile a iniţiat şi constituit o grupare subversivă, care avea drept scop schimbarea ordinii sociale existente la noi în stat.

Gruparea a fost recunoscută de toţi inculpaţii, iar scopul ei rezultă din scrierile inculpatului principal Moisescu Vasile – din care se desprinde caracterul de luptă contra ordinii socialiste din statul nostru, prin prezicerile ce le-a făcut în legătură cu schimbarea şi prin darea de indicaţii membrilor de a se ruga în acest scop.

Instanţa a greşit încadrarea faptelor pentru că nu a avut în vedere faptul că acest text de lege (invocat de sentinţa din 18 februarie) încriminează doar formele de agitaţie şi propagandă ce prezintă un caracter deosebit de grav pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat, fără să existe vreo organizare în acest sens. Or, în cauza de faţă, inculpaţii au depăşit aceste forme şi au trecut şi la organizare, într-un grup determinat, formă încriminată de disp.art.209 pct.1 alin.1 CP.”

Nici condamnarea la câte 7 ani de închisoare corecţională pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise a inculpaţilor Moisescu Vasile, Todor Nicolae şi Vesel Alexandru nu este pe placul vigilentului procuror Cenţiu, întrucît „inculpaţii sus-arătaţi au deţinut la domiciliu, în vederea răspîndirii şi chiar au răspîndit scrieri care au un conţinut interzis prin însăşi natura lor, fără a fi declarate ilicite prin hotărîre judecătorească.”.

Deşi respinge recursurile declarate de recurenţi ca neîntemeiate, instanţa a consemnat cererea apărării de a se reţine că „inculpatul Moisescu este om în vîrstă şi bolnav, inculpatul Băbuţ Teodor a fost stahanovist 9 ani la rînd, iar inculpaţii Mladin Gheorghe şi Moţ Simion n-au putut să-şi dea seama de pericolul lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile.

Inculpatul Iovin Mihai a fost sincer, regretă faptele comise şi nici el n-a cunoscut caracterul duşmănos al lucrărilor inculpatului Moisescu Vasile. Inculpatul Vesel Alexandru s-a dus la acele şedinţe religioase împins de curiozitate, fără să cunoască că ar avea şi alte scopuri acea sectă şi că la aceste şedinţe a participat în anii 1954-1955, deci conform Convenţiei de la Geneva acele fapte sînt amnistiate .”

Cererea apărării de respingere a recursului Procuraturii Militare Timişoara, motivată prin aceea că. „faptele inculpaţilor nu prezintă un pericol deosebit de grav, fiind vorba de şedinţe cu caracter religios şi nu împotriva orînduirii de stat” nu a fost luată în considerare de către instanţă.

Cât despre lucrările şi manuscrisele confiscate, probele materiale incriminatorii ale procesului, aflăm din documentele deţinute de C.N.S.A.S. că acestea au fost distruse pe data de 23 martie 1959, înainte de recurs, conform procesului-verbal din acea zi, aceasta în dispreţ total faţă de normele şi uzanţele juridice şi procesuale.

Tot atunci a fost distrusă şi corespondenţa, inclusiv scrisorile pe care Vasile V. Moisescu le primise de la diverse personalităţi culturale din ţară şi din străinătate, printre care Octavian Goga şi Constantin Noica şi care n-au mai putut fi recuperate după eliberarea din detenţie.

Singura consecinţă benefică a recursului a fost în cazul lui Vesel Alexandru, căruia i se schimbă regimul de pedeapsă din muncă silnică în temniţă grea, menţinând cuantumul ei.

La data de 14 aprilie 1959, sub nr.192, Tribunalul Militar Timişoara emite Mandatul de executare a pedepsei care menţionează că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci / ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, p.p. de art.209 pct2.lit.b,alin.II CP, comis prin aceea că a organizat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular şi la 7 /şapte/ ani închisoare corecţională, pentru delictul de răspîndire de publicaţii interzise, p.p.- de art.325 pct.1 CP, comis prin aceea că a deţinut la domiciliul său o serie de cărţi şi broşuri religioase cu caracter duşmănos, pe care le-a difuzat membrilor acestei organizaţii. Conform art.101 CP va executa 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică.

Văzînd că hotărîrea a rămas definitivă prin admiterea recursului declarat de Proc.Mil.Timişioara (şi nu recursurile condamnaţilor, care au fost respinse „în numele poporului”, ca neîntemeiate – n.n.) schimbă încadrarea juridică în art.209 pct.1 menţinînd pedepsele aplicate, Decizia 443 din 27 martie 1959 a Trib.Mil. al Reg.III Militară Cluj”.

Ca atare, „ordonăm tuturor agenţilor forţei publice să aresteze şi să conducă pe susnumitul condamnat la Penitenciarul Timişoara. Ordonăm directorului penitenciarului menţionat să primească pe condamnat, să-l reţină şi să-l facă să execute pedeapsa mai sus arătată în a cărei durată se va socoti şi timpul cît a stat în detenţie conform mandatului de arestare. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1959 şi expiră la 9 decembrie 1983, cînd va fi pus în libertate, dacă nu va fi reţinut pentru alte fapte”.

Prin adresa 407 din 17.04.1959, Tribunalul Militar Timişoara, sub semnătura preşedintelui Gajdo Tiberiu, comunică M.A.I. – Unitatea militară nr.0123/E (forul tutelar al Penitenciarului Timişoara – n.n.), că: „numitul Moisescu Vasile a fost condamnat la 25 /douăzeci şi cinci/ ani muncă silnică, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinei sociale prev. şi ped. de art. 209 pct.1 CP. Faptele reţinute în sarcina condamnatului: a iniţiat şi constituit o organizaţie–sectă mistico-religioasă, preconizînd schimbarea regimului nostru democrat popular. Hotărîrea a rămas definitivă. Executarea pedepsei începe la 16 decembrie 1958 şi expiră la 9 decembrie 1983”.

Ca atare, la data de 24 aprilie 1959, pe bază de proces-verbal, comandantul Penitenciarului Timişoara îl înmatriculează sub nr.56/1959 pe deţinutul Moisescu Vasile, în executarea pedepsei, care „începe la 16.XII.958 şi expiră la 9.XII.983”.

Autorităţile comuniste îşi vor dovedi încă o dată totala lipsă de clemenţă, iar arestaţii vor avea parte şi de confiscarea averilor, aşa cum prevăzuse de altfel şi sentinţa judecătorească.

În cazul lui Vasile V. Moisescu, prin adresa către Unitatea Militară Nr. 0232 Arad, emisă la 3 februarie 1959 de Sfatul Popular al Oraşului Arad, se adevereşte faptul că sus-numitul „nu figurează în evidenţele fiscale ale acestei secţiuni financiare cu nici o avere mobilă sau imobilă sau alte venituri impozabile”. În aceste condiţii, instanţa propune valorificarea maşinii de scris, confiscată anterior, propusă pentru expertiză tehnică.

La data de 16 mai 1959, Tribunalul Popular al Oraşului Arad comunică Tribunalului Militar Timişoara, prin adresa nr.1121, că „nu s-au găsit bunuri sechestrabile-confiscabile” cu ocazia arestării şi percheziţiilor de la domiciliul inculpatului Moisescu Vasile.

La data respectivă, executorul judecătoresc aparţinînd Tribunalului Raional Arad constată, prin proces-verbal, că soţia condamnatului – Moisescu Gheorghina – declară că nu i s-a lăsat „nici un proces-verbal de sechestru asigurator, care s-a încheiat de organele de arestare cu rezultat negativ”. Totodată „se constată din cartea de imobil că familia condamnatului se compune din cinci persoane; din informaţiile culese la faţa locului se confirmă constatarea că condamnatul nu dispune la ultimul domiciliu decît de spaţiul necesar pentru folosinţa personală a membrilor de familie şi uzul casnic, conform art.25 pct.6 al.G Cod Penal”.

Re-educarea comunistă

Tot în această perioadă, organele de stat şi de partid vor cere efectuarea unei anchete prin care copiii condamnatului Vasile Moisescu să fie daţi spre educare statului, mama fiind considerată şi ea o fanatică religioasă.

Cităm din însemnările Sînzianei Moisescu:

„La curînd timp după proces ne-am pomenit acasă cu un grup de persoane care voiau să ne ia copiii pentru a fi crescuţi în spirit ateu, noi, părinţii, fiind consideraţi nişte fanatici religioşi.

Văzînd că nu pot fi înduplecată, chiar şi cu ameninţări, au început să strige la mine reproşându-mi:

«Aţi distrus şi nenorocit viitorul copiilor voştri!» şi alte acuze de acest fel. La toate acestea eu le-am răspuns: «Viitorul copiilor noştri se află în mâna lui Dumnezeu şi El le va purta de grijă.»

Într-adevăr, Dumnezeu ne-a purtat de grijă într-un mod cu totul deosebit. Toţi copiii noştri au absolvit o facultate: fiica cea mare, Teana-Sânzeana, Facultatea de Chimie Industrială, Bucur-Claudiu a absolvit cu brio Facultatea de fizică atomică din Bucureşti, băiatul mai mic, Cristian, Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia engleză-română, iar Alciona, mezina familiei, Facultatea de Farmacie din Cluj.

Şi ca o dovadă că Dumnezeu are şi simţul umorului, Cristian a devenit după Revoluţie primul primar ales în mod democratic, după aproape 50 de ani de dictatură comunistă, în oraşul în care tatăl său fusese considerat un duşman al poporului.”

Drumul închisorilor

De la Timişoara, acuzaţii vor fi duşi la Oradea, trecând prin Arad, cu lanţuri la picioare. La Oradea, după cum va afla mai apoi Sânziana, „Vasile Moisescu a suportat greu căldura, celula lor fiind deasupra cuptoarelor de făcut pâine. Dar, mai mult îl ardea focul lăuntric, că i se confiscaseră atîtea manuscrise, lucrate cu sârg timp de o viaţă”.

În scurta sa şedere la Timişoara, se alege cu o caracterizare dură, făcută de Comandantul Penitenciarului: „element foarte periculos. Atenţie deosebită; are tendinţa de organizare în scopul evadării”.

Va avea ocazia să se „reabiliteze” la Gherla, următorul loc de detenţie, unde nu a fost pedepsit disciplinar, iar comandantul închisorii, Alexandrescu Dumitru, poate concluziona liniştit: „Reeducarea are o influenţă pozitivă asupra lui”.

La data de 26 mai 1960, UM 0232 Timişoara (Penitenciarul) înaintează spre valorificare Sfatului Popular Oraş Timişoara – Secţiunea Financiară – „una maşină de scris portabilă cu capac marca Kappel seria…, în stare de funcţionare”, componenta unică a acţiunii de confiscare a averii de-acum condamnatului Moisescu Vasile, maşina de scris fiind singurul obiect cât de cât valoros.

Din puţinele însemnări ale lui Vasile V. Moisescu privind perioada de detenţie am reţinut următoarele: „întrebând pe un ofiţer care ne inspecta în inchisoare, cum se face că cei care au ucis au o pedeapsă mai mică, acesta mi-a răspuns: «Voi aţi ucis suflete!»”.

Abia la 27 august 1962, după două amânări procedurale, la patru ani şi jumătate de la proces, în absenţa inculpaţilor care, de altfel, se aflau în custodia justiţiei, anticipând relativul dezgheţ post-stalinist, Tribunalul

Suprem al R.P.R., urmare a declarării recursului în supraveghere al Procurorului general al R.P.R., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, reducând pedepsele privative de libertate după cum urmează:

„1) pentru Moisescu Vasile la 7 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională,

2) pentru Mladin Gheorghe, Iovin Mihai, Băbuţ Teodor, Ban Traian- la câte 6 ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

3) pentru Harap Dumitru, Ginga Ioan, Gădăleanu Vicenţiu, la cinci ani închisoare corecţională şi câte trei ani interdicţie corecţională,

4) pentru Szekely I, Moţ S, Todor N. la câte patru ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională,

5) pentru Vesel Al. la trei ani închisoare corecţională şi trei ani interdicţie corecţională.”

Prin această sentinţă, ultimul inculpat este pus în libertate, pedeapsa fiind deja executată.

Prin acest recurs de supraveghere declarat de Procurorul General, ca şi prin sentinţa Tribunalului Suprem, este pentru prima dată recunoscut faptul că încadrarea a fost greşită pentru că:

„Din actele dosarului rezultă în mod cert că organizaţia «Moisiştii» în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea n-a fost constituită în scopul schimbării ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, în sensul prevederilor textului respectiv, ci pentru propagarea ideilor mistico-religioase, astfel cum erau concepute de inculpatul Moisescu Vasile, iar în ce priveşte faptele de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie de care aceştia s-au făcut în mod necontestat vinovaţi, aceasta nu prezintă un caracter deosebit de grav care să justifice încadrarea lor în art. 209, pct.2, lit. a din codul penal combinat cu alineatul penultim al aceluiaşi text, ci sunt fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 209 pct. 2, lit.a cod penal.”

La data de 7 septembrie 1962, în baza sentinţei Tribunalului Suprem, Tribunalul Militar Timişoara, condus acum de maiorul Gajdo Tiberiu, reduce termenul de executare a pedepsei la şapte ani, care urmau să expire pe data de 13.12.1965 (printr-un calcul greu de identificat…- n.n.).

Documentele legate de perioada în care Vasile V. Moisescu a fost întemniţat sunt puţine:

-trei liste-inventar cu obiectele vestimentare găsite asupra arestatului, scrise de agramaţi.

-o descriere a caracteristicilor fizice necesare identificării deţinutului, formula dactiloscopică, altfel spus, amprentele digitale.

-o „fişă de cameră”, dovada  faptului că a suportat tratament spitalicesc atunci când se afla la Gherla.

-o delegaţie pe numele lui David Mihai, ofiţer de Securitate, care se deplasează de la Arad la Gherla pentru a-l ancheta.

-câteva fişe de pontaj „pentru munci de deservire” (o exprimare elegantă pentru munca de salahor – n.n.) de la Jilava, unde se afla după

declararea recursului Procurorului general şi avea acum posibilitatea de a fi folosit „la munci”, după cum se exprimă Comandantul Penitenciarului de la Jilava.

-un borderou cu semnătura de primire a puşcăriaşului, necesară ori de câte ori acesta primea scrisori sau pachete de acasă.

Eliberarea

Pe data de 30 iulie 1964, sleit de puteri şi destul de bătrân pentru a-şi putea relua cercetarile, este eliberat din închisoarea Jilava, „graţiat de către Consiliul de Stat prin Decretul 411/1964”. In biletul de eliberare nr.3556/1964, un ultim adio de la seria de agramaţi ce şi-au pus scrisul şi semnătura pe diversele „documente”, lua la cunoştinţă că „nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute şi auzite de mine în legătură cu locurile de deţinere pe unde am trecut şi nici despre persoanele încarcerate. De asemenea nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor persoane despre deţinuţii rămaşi la locul de deţinere.”

Deşi semnătura sa nu apare pe această declaraţie, nu a vrut să vorbească despre perioada de detenţie.

De actul de amnistiere nu a fost străin secretarul general O.N.U. din acea vreme, UThant, care a reuşit să-l convingă pe Gheorghe Gheorghiu Dej, care era grav bolnav de cancer, să-i elibereze pe deţinuţii politici.

Acest dictator a fost, de altfel, răspunzător de al doilea mare val de arestări de intelectuali din anul 1958, pentru a crea un regim de teroare, după retragerea trupelor sovietice, dar mai ales, după Revoluţia din Ungaria, din 1956.

Amintim faptul că tot în anul 1958 au mai fost arestaţi Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Petre Ţuţea (şi el originar din Muscel, comuna Boteni).

Îmi aduc aminte că l-am condus pe tata la Securitate, chiar în seara zilei când a ajuns acasă după ieşirea din închisoare.

Ofiţerul de serviciu s-a răstit la el, apostrofându-l cu: „Să-ţi bagi minţile în cap!”. Tata i-a răspuns cu blândeţe, dar ferm: „Voi face ceea ce consider eu că trebuie să fac!”

Tare în slăbiciuni

Deşi slăbit fizic, anii de detenţie l-au întărit spiritual şi un lucru foarte important este că în inima sa nu şi-au făcut loc ura şi resentimentele. A putut să-i îmbraţişeze sincer chiar pe cei care i-au făcut atâta rău.

Nu a dorit să i se facă publicitate în legătură cu ceea ce a suferit. Spunea despre cei care au facut-o: „Şi-au luat plata aici pe Pamânt.”, el aşteptând-o pe cea cerească.

A avut apoi regim de arest la domiciliu pe care însă nu l-a respectat, întrucât nu primise nimic în scris.

Despre detenţie, familia a aflat foarte puţin din relatările lui Vasile V. Moisescu, deoarece nu voia să-i învenineze, să-i deprindă cu ura.

Mai mult au aflat din mărturiile din închisoare ale celorlalţi deţinuţi, cum ar fi preotul reformat Szilagy, coleg de suferinţă la Gherla:

„Cu lanţurile la picioare, am stat ghemuiţi unul într-altul, chirciţi, ca să putem fi acoperiţi cu o prelată, ca o marfă oarecare, până să ajungem în curtea închisorii. Am coborât foarte anevoios. Aici am observat pe fratele Moisescu, profesor român, creştin după Evanghelie, care, fiind mic de statură şi cu lanţurile la picioare, se chinuia să coboare din camion. M-am întors să-l ajut. Dar în clipa în care l-am lăsat jos, m-am trezit cu o palmă ca un trăsnet. Aşa a început viaţa mea de puşcărie la Gherla. Am privit cutremurat în ce loc sinistru am ajuns”. („Prizonierii speranţei”- pg.287)

În cartea „Prizonierii speranţei” găsim mai multe mărturii în legătură cu Vasile V. Moisescu ale celor care au fost deţinuţi împreună cu el:

Mărturia preotului reformat Visky Ferencz:

„Din închisoarea din Oradea, tovarăşii mei au fost transferaţi în taberele de muncă silnică de pe malul Dunării. Pe mine m-au mutat, legat în lanţuri, în închisoarea din Gherla, unde mai erau deţinuţi pentru credinţă. Şi în adunările neoprotestante române au fost câţiva care au protestat împotriva comportamentului conducătorilor cultului lor care colaborau cu puterea atee. Datorită acestui protest au fost închişi. Am fost împreună cu profesorul Vasile Moisescu din Arad, Mihai Iovin, Gheorghe Mladin şi alţii. Ei nu făceau parte din nici o sectă. Pur şi simplu au dorit mai mult decât doctrinele seci, care Îl înlocuiesc pe Hristos. Îmi amintesc bine şi acum de profesorul Moisescu, un om cu o vastă cultură, de o blândeţe şi umilinţă ieşite din comun.”

(„Prizonierii speranţei” pg. 340, Editura Koinonia – Cluj-Napoca – 2002.)

Iată mărturia lui Gheorghe Mladin, arestat în acelaşi lot cu Vasile V. Moisescu:

„Într-o zi, pe la apusul soarelui, după ce am terminat lucrul, împreună cu un alt deţinut, creştin de la Oastea Domnului, ne-am dus după nişte barăci care se aflau la marginea curţii închisorii, ca să ne ascundem de ochii gardienilor.

Şi cum stăteam acolo retraşi de mulţimea celorlalţi deţinuţi, am început să discutăm despre soarta şi încercarea prin care treceam, privind spre minunatul apus de soare. Şi eram atât de vrăjiţi de frumuseţea acelui apus de soare încât am început să cântăm cântarea lui Vasile Moisescu «Poet şi poemă».

În timp ce cântam am privit pentru câteva momente spre soare şi gândul ne-a dus dincolo de el, fiind fericiţi şi însufleţiţi de versurile deosebit de frumoase care ne-au apropiat de Soarele nostru Ceresc. Simţindu-ne liberi şi fericiţi am fost duşi departe, peste zidurile închisorii, mai presus de nori şi de stele, uitând unde ne aflam.

Deodată ne-am întors privirile şi am încremenit. Gardianul care era spaima deţinuţilor era în spatele nostru. Nu l-am observat când a venit, când s-a apropiat de noi şi nici câte strofe din cântare a ascultat, dar un singur lucru ştim că ne-a întrebat: «Ce aţi cântat? Ia să-mi mai cântaţi încă o dată ce aţi cântat!» N-am putut răspunde. A început să ne ceară mai apăsat să cântăm cântarea pe care am cântat-o. Eram atât de şocaţi încât nu ne puteam deschide gurile.

Gardianul insista mereu să cântăm din nou cântarea, dar noi nu ne puteam deschide gurile; fălcile ne erau încleştate. Oricât a stăruit de noi să cântăm încă o dată, nu am putut, atât de încremeniţi eram. Aşa cum am mai spus-o, gardienii nu se purtau deloc bine cu deţinuţii şi acesta era cel mai rău dintre toţi.

Văzând că nu reuşeşte cu nici un chip cu noi, ne-a zis: «Veniţi după mine!». Ne-a dus într-o magazie şi după ce am intrat a închis uşa după noi – mă gândeam că acum o să cântăm de jale deoarece ne va rupe oasele.

Intraţi acolo ne-a spus din nou: «Să cântaţi încă o dată cântarea pe care aţi cântat-o afară.». De data aceasta ne-a vorbit pe un ton mai prietenos şi atunci ni s-au deschis gurile şi am împlinit cu bucurie cererea stăruitoare a gardianului, cântând cântarea iubitului nostru tovarăş de suferinţă, Vasile Moisescu, o perlă între multe alte perle compuse de el.

A fost ceva de neuitat pentru noi, faptul că inima acestui gardian, groaza deţinuţilor, a fost mişcată. M-am tot gândit de atunci şi până astăzi ce s-o fi petrecut în sufletul gardianului? Poate cândva vom afla mai multe…”. („Prizonierii speranţei” pg. 200-201).

În închisorile comuniste se practica un regim de exterminare, care a condus la numeroase decese. Printre altele, deţinuţii erau adesea scoşi în curtea închisorii, mai ales toamna şi iarna, în ploaie sau zăpadă, ca mai apoi să stea în celulele neîncălzite cu hainele ude, făcând astfel pneumonie.

Vasile V. Moisescu povestea că – pentru a evita boala – obişnuia să-şi pună paie din saltea sub haine, pentru ca acestea să nu stea lipite de corp.

Merită consemnată şi o altă amintire a lui Vasile V. Moisescu: aflându-se la muncă, pe câmp, în afara penitenciarului (în ultima perioadă a detenţiei – n.n.), pe şirul său – de la care nu avea dreptul să se abată, nici măcar cu privirea, ca şi vecinii săi de pe celelalte rânduri – o cioară a scăpat din zbor o nucă ce-o ducea în cioc, chiar în faţa sa. A fost pentru el „un ospăţ”, după ce ani în şir nu primise nici un fruct. A fost totodată şi o arvună a eliberării ce se anunţa curând.

Familia nu a putut să ia în nici un mod legătura cu el, în detenţie.

Mai mult de atât, Securitatea trimitea uneori foşti deţinuţi de drept comun, când erau eliberaţi, la familia Moisescu, pentru a le transmite că Vasile V. Moisescu murise în închisoare, cu scopul de a teroriza familia.

Nefiind scos la muncă, nu avea drept la carte poştală şi pachet de acasă.

„Cum Vasilică nu a fost scos la muncă, nu a avut drept la carte poştală şi nici la pachet aşa încât nu am ştiut unde se află, dar tot timpul am fost sigură de reîntoarcerea lui acasă.”, notează Sânziana Moisescu într-una din însemnările ei referitoare la acea perioadă.

Abia în 1964, o dată cu amnistierea generală, Sânziana a primit prima carte poştală, fiind chemată la vorbitor, la Văcăreşti. Atunci Vasile a aflat că Biblia lui de studiu, plină de adnotări, Biblia Darby, a scăpat ca prin minune de confiscare, putând astfel să fie reconstituite, măcar parţial, câteva părţi din manuscrisele reţinute de Securitate.

„Înainte de a fi arestat, spuneam că nu aş da nici pe un milion de dolari Biblia tradusă de Darby pe care am făcut o mulţime de adnotări şi comentarii. La percheziţie a fost pusă între alte cărţi şi Biblii ce urmau să fie confiscate în acea noapte de 16 decembrie 1958. Suspinam după ea şi speram să o mai revăd mai ales după ce n-am vazut-o trecută în inventarul de «corpuri delicte» pe care a trebuit să-l semnez. O visam noaptea că o am şi lucrez cu ea, iar dimineaţa lăcrimam după ea. Sosit acasă după eliberarea din închisoare, prima întrebare pe care am adresat-o soţiei a fost dacă ştie ce s-a întâmplat cu ea. Mi-a spus că, printr-o minune, căzuse din vraful de cărţi ridicate pentru confiscare şi că a ascuns-o uneori în teracotă sau în alte locuri secrete din cauza deselor vizite ale securiştilor şi a percheziţiilor”

„Pe cînd mă aflam în închisoare”, notează Vasile V. Moisescu în „Autobiografia” sa, „calculam pe materiale de culoare închisă, cu ajutorul unor bucăţele de săpun şi a unui vârf ascuţit, cu cifre reduse, deoarece memorasem raportul pi cu 12 cifre. Rezultatele multor calcule am reuşit să le scot afară, când am fost eliberat în 1964, cusute cifrat pe bucăţi de material”.



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: