Noi și turcii – ce ar trebui să știm?

Ovidiu Raeţchi Strategia

„Noul Saladin“. De ce vrea Erdogan să cucerească Nagorno-Karabah şi de ce Putin nu îl poate opri

4 octombrie 2020,

Confruntat cu o epuizare a economiei şi a politicilor sale interne – factori care l-au adus la putere pe cândva-reformistul Erdogan – neo-sultanul de la Istanbul (da, Istanbul, nu Ankara) trăieşte de la o vreme, din punct de vedere electoral, din triumfuri simbolice şi emoţionale în plan internaţional. Fiecare gest al lui Erdogan trebuie privit din perspectiva mitului istoric la care face apel – şi asta cu deplină seriozitate, pentru că un politician care a reuşit sa ajungă la putere în pofida obstacolelor antiislamiste ale statului kemalist, care a izbutit să câstige toate alegerile şi care a scăpat nevătămat dintr-o lovitură de stat militară nu e chiar un visător ineficient.   

Erdogan a ales, de ani buni, o figură definitorie din imaginarul turco-islamic, pe care încearcă să o imite şi să o actualizeze cu fiecare gest: Saladin. Un personaj exemplar, văzut în Orientul Mijlociu aşa cum în Europa ar fi privită suma dintre Carol cel Mare şi Churchill (Nasser a sugerat, de altfel, în anii săi de glorie de până în 1967, că el ar fi Saladinul secolului XX). Militar sunnit origine kurdă (sic!), Saladin a fost unificatorul şi salvatorul lumii islamice în contextul epuizării energiei războinice a arabilor şi a fragmentării Imperiului uriaş fondat de aceştia. Saladin a cucerit Egiptul, dominat de o dinastie rebelă şiită, l-a unit cu Siria, Irakul şi Peninsula Arabă.  De pe aceste poziţii, Saladin a înfruntat (probabil) cea mai puternică generaţie de cruciaţi, pe care i-a învins decisiv la Hattin, în 1187, recucerind astfel Ierusalimul în beneficiul Islamului şi curăţând sistematic Palestina şi Libanul de forţele creştine. Dacă adăugăm la această listă de realizări faptul că Saladin a lăsat europenilor a amintire de cavaler, de gentleman care îşi îngrijeşte inamicii cruciaţi şi poată o corespondenţă elegantă cu aceştia, putem înţelege mai bine magnetismul său pentru musulmani.   

În toate marile sale acţiuni de politică externă, Erdogan încearcă să urmeze modelul lui Saladin, iar acest lucru putea fi ghicit încă din anul 2011, când masele din Turcia, probabil încurajate de militanţii AKP, i-au cântat în cadrul unui mare miting: ”Erdogan, Saladin! Erdogan, Saladin!”   Să privim la câteva din acţiunile sale Saladin-style:  

1. Intuind primul că statele arabe, patronate de Arabia Saudită, vor ajunge la un acord cu Israelul, renunţând să se mai agaţe de cauza palestiniană, Erdogan s-a poziţionat din vreme ca mare inamic retoric al Israelului şi ca protector al palestinienilor. Lupta lui Erdogan cu Mohammed bin-Salman bin-Abdulaziz al-Saud, noul star saudit, are o relevanţă simbolică majoră, pentru că turcii şi saudiţii sunt cei care îşi pot revendica legitim statutul de califi, de lideri şi „păstori” ai lumii sunnite. Sultanii au exercitat vreme de o jumătate de mileniu funcţia de calif, până când Ataturk a renunţat la ea pentru a putea construi un stat laic;   

2. Erdogan a sprijinit deschis Frăţiile Musulmane din Egipt, Libia şi Tunisia, ajunse la putere după Primăvara Arabă (Egiptul fiind primul braţ al puterii lui Saladin);    

3. Erdogan a luptat şi luptă în Libia, alături de islamişti, împotriva forţelor europene (ruse şi occidentale);  

4. Tot alături de islamişti – uneori chiar de cei din Stat Islamic – Erdogan s-a implicat în Siria şi Irak;  

5. Erdogan a reoferit Hagiei Sophia statutul de moschee şi a lansat mai multe provocări la adresa Greciei, vechiului adversar al Turciei;  

6. Erdogan a spus recent, într-un discurs rostit în faţa Parlamentului: „Ierusalim este oraşul nostru, un oraş de la noi. În acest oraş pe care a trebuit să-l părăsim în lacrimi în timpul Primului Război Mondial, este încă posibil să dai peste urme ale rezistenţei otomane”.   

Ajuns într-un punct mort după ce a fost blocat în majoritatea acestor direcţii (Franţa a intervenit în Mediterana, pe care o priveşte încă cu nostalgia vechii puteri imperiale; Fraţia Musulmană a eşuat în Egipt şi Libia; ruşii sunt mai puternici pe fronturile din Orientul Mijlociu şi nordul Africii) Erdogan e obligat să inventeze noi mize simbolice pentru a-şi conserva imaginea de Saladin modern. Iar noul său pariu este Nagorno-Karabah, menit să joace rolul unui Ierusalim avant la lettre. Erdogan vrea să îi sprijine pe azeri, fraţi buni ai turcilor (deşi şiiţi într-o versiune light – ce avantaj pentru imaginea de unificator islamic a lui Erdogan!) să cucerească înălţimile din vechiul Artsakh armean, făcându-i însă pe musulmani să se gândească la acesta ca la un pseudo-, un pre-, un proto-Ierusalim. 

Din acest motiv, retorica lui Erdogan privind Ierusalimul otoman se va suprapune, cu o precizie de ceas elveţian, peste înaintările azere din Karabah.   

Este neîndoielnic că actualul lider azer, Ilham Alyev, care nu este un dur pe măsura tătălui său, Heydar (aşa cum Bashar al-Assad nu a putut ţine pasul cu Hafez al-Assad), nu ar fi lansat o ofensivă atât de fermă împotriva armenilor din Nagorno-Karabah fără un ordin venit de la Erdogan. Şi e la fel de clar că, de această dată, alinţa turco-azeră vrea să meargă până la capăt, învăluind Karabahul pe la nord şi sud, pentru a coborî apoi asupra Coridorului Lachin – culoarul fragil care leagă Armenia de Artsakh. Din acel moment, chiar dacă nu este cucerită, enclava armenilor din Karabah este supusă unui asediu care oferă lui Erdogan şi Alyev o forţă strivitoare de negociere.   

În ciuda tentaţiei de a spune că Putin va interveni neîndoielnic într-o astfel de ipoteză, având în vedere puternicele relaţii emoţionale dintre Moscova şi Ervan, cât şi nevoia de a demonstra că Rusia e încă principalul factor de putere în Caucaz, lucrurile sunt în realitate mai complicate. Garanţiile oferite de ruşi vizează doar teritoriul Armeniei, nu şi Karabahul, care nu beneficiază de recunoaştere internaţională şi este considerat un teritoriu azer.

În plus, ruşii au motive foarte serioase pentru a-şi menaja relaţia cu bogatul Azerbaidjan, care este mai relevant enomic prin poziţia-cheie la Caspică şi prin resurse decât izolata Armenie. În ipoteza în care ar ajunge la o confruntare cu Baku şi Ankara, Putin ar avea probleme uriaşe în relaţia cu toate Stanele turco-musulame (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan etc) pe care doreşte să le păstreze în sfera de influenţă a Moscovei.

Până acum, lui Putin i-a fost uşor să îl înfrunte pe Erdogan în vechiile teritorii otomane, pentru că arabii au o îndelungată relaţie de rivalitate cu turcii şi au învâţat în anii 1950-1990 să colaboreze bine cu URSS; dacă Erdogan mută însă câmpul de luptă în spaţiul turcic, Putin intră într-o situaţie care în şah se numeşte „pat”: nu e făcut mat, dar nici nu poate face vreo mişcare. Rusia va interveni (discret; demonstrativ) în conflictul din Karabah doar dacă presiunea emoţională în favoarea Armeniei devine insuportabilă şi dacă riscă să îşi compromită total poziţia de lider militar şi moral în regiune; altfel, îl va lăsa pe Erdogan să îşi ducă planurile la bun sfârşit, aşa cum a făcut-o şi în cazul Hagiei Sophia.

Citeste mai mult: adev.ro/qho9id



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: