Parole, parole, parole …

Sinteze geopolitice (readuse) în actualitate: A Treia Romă și Califatul

„Nu există decât două țări, Orientul și Occidentul; nu există decât două popoare, orientalii și occidentalii.”

Napoleon Bonaparte

Pentru a înțelege lumea în care trăiește, societatea pe care o făurește, neavând întotdeauna controlul deplin asupra evoluțiilor pe care le provoacă, omul a recurs până la urmă la două instrumente: (i) definirea unui cadru care poate fi supus raționalizării și (ii) atribuirea unui plan transcendent, acolo unde inexplicabilul este asociat intervenției divine.

Nici omul politic (sau omul de stat) nu a scăpat tiparului menționat, doar că această „specie” are o abilitate specială de a se folosi de rațional ori transcendent nu doar pentru a înțelege lumea în care acționează, ci și pentru a o modela. Modelarea lumii pentru omul politic sau de stat se constituie astfel într-o „misiune”.

Nu doar omul politic sau omul de stat cochetează cu misiunea, același lucru l-au făcut și filozofii sau teologii. Socrate, de exemplu – ne spune Platon în dialogul Republica –, considera că filozoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bunsingurul care poate atinge absolutulprin urmare este și singurul potrivit să conducă o societate.

Omul religios și-a reprezentat zeii drept întemeietori, guvernatori de drept sau măcar protectori ai structurilor sociale umane, adăugând astfel o aură mistică pentru a legitima un construct social; ceea ce îndreptățea liderii politici, locțiitori ai zeului pe pământ, să cheltuiască energia și resursa (inclusiv umană) necesară pentru a-l întreține.

Evreii, întemeietorii religiilor monoteiste avramice, l-au văzut încă de la început pe Dumnezeu ca fiind liderul și protectorul regatului lor. Regii, profeții și cărturarii care au aderat neabătut la această credință au insistat mereu pe ideea că regatul lor nu poate exista în lipsa protecției lui Dumnezeu, punând la temelia statului, a structurilor religioase și politice un act juridic, o Lege pe care însuși Dumnezeu a dictat-o.

Pe aceeași linie de gândire, creștinii au văzut în Evanghelia propovăduită de Iisus o întărire a Legii, căreia, în plus, i s-a afirmat și un caracter universal, extinzând ideea de popor al lui Dumnezeu de la evrei către toți cei care cred în Dumnezeu-Cuvântul (Mesia Iisus) și în misiunea sa în lume.

În secolul XII, Gioacchino da Fiore – întemeietorul Ordinului monastic Florensian, totodată un teolog ce a influențat inclusiv Ordinul Franciscan cu ideile sale, dar și filozofia istoriei – a dus conceptul de stat al oamenilor ca parte a unui construct transcedental mai departe. El a împărțit istoria în trei stadii sau epoci: (i) a Tatălui, (ii) a Fiului și (iii) a Sfântului Duh (Spirit), în care Trinitatea se revelează progresiv și pedagogic umanității.

În prima epocă istorică, cea a Tatălui, sau a Legii, oamenii au trăit sub semnul fricii și al servitudinii. În a doua epocă, cea a Fiului, sau a Evangheliei, oamenii trăiesc în credință și supunere filială. În fine, a treia epocă, ce va să vină (sau poate chiar a și venit), va fi a Duhului Sfânt și va sta sub semnul iubirii și al libertății, în care Dumnezeu se va revela direct în inimile tuturor oamenilor.

Conform lui Gioacchino da Fiore, ideea de împlinire a timpurilor nu trebuie înțeleasă ca fiind ceva care va surveni la sfârșitul lumii, în afara timpului istoric, ci ca un eveniment viitor care se va realiza în cadrul istoriei. Ideile sale au alimentat mai apoi mișcările de reformă din sânul Bisericii Catolice, mișcările escatologice și milenariste, dar și filozofi și gânditori de primă mărime ai secolelor XVIII, XIX și chiar XX.

OCCIDENTUL

Congresul de la Viena, prezidat de Klemens von Metternich, și-a desfășurat lucrările la Viena între anii 1814 – 1815 și a avut ca scop crearea unui cadru al echilibrului între puterile europene în urma Războaielor Napoleonene, urmând să ratifice oficial înțelegerile prefigurate în Tratatul de la Chaumont, semnat în 1814 de Austria, Rusia, Prusia și Regatul Unit al Marii Britanii.

Tratatul de la Chaumont a devenit astfel baza unei alianțe europene care a asigurat echilibrul puterii și a format cadrul politicii internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în anul 1914.

Principalele rezultate ale congresului, în afară de confirmarea retrocedării teritoriilor anexate de Franța în perioada 1795–1810, au fost creșterea rolului (în Europa) și al teritoriului Rusiei și Prusiei. A fost confirmată de asemenea consolidarea statală germană, formându-se Confederația Germană sub conducerea Austriei și Prusiei.

Reprezentanții puterilor participante la Congres au căzut de acord asupra unui mare număr de schimburi teritoriale: Norvegia a fost cedată regelui Suediei, Austria a primit Lombardia și Veneția, în vreme ce cea mai mare parte a zonei nordic-centrale a Italiei a revenit dinastiilor Habsburgice.

Controlul papei asupra Statelor Papale a fost restaurat, regatului Piemont-Sardinia i-au fost retrocedate principalele posesiuni continentale și a primit și controlul Republicii Genova; a fost format un Regat Unit al Țărilor de Jos cu frontiere lărgite pentru Casa de Orania, din vechile Republici ale celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos și fostele teritorii controlate de Austria ale Țărilor de Jos de SudElveția și-a mărit teritoriul, iar neutralitatea acesteia a fost garantată.

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei au creat în anul 1815 Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală îndreptat împotriva frământărilor revoluționare ale secolului XIX.

Tratatul Sfintei Alianțe a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei; tratatul aducându-i alături de țar pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Textul nu conținea prevederi concrete prin care să asigure prevenirea unui nou conflict european, era mai mult o consemnare a ideii de sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele.

Tratatul Sfintei Alianțe a reprezentat o primă încercare a imperiilor europene de a găsi o soluție pentru stoparea conflictelor majore. Dimensiunea transcedentală a tratatului a fost susținută de țarul Alexandru I, în timp ce dimensiunea practică i-a fost asigurată de cancelarul Austriei, Metternich, și de viziunea sa privind Noua Europă și organizarea Concertului European.

Unul din marii filozofi europeni, contemporan cu marile frământări ce au precedat întemeierea Concertului European, a fost Georg Wilhelm Friedrich Hegel. După Hegel, rațiunea este cea care guvernează lumea și se împlinește în istorie. Obiectivul istoriei nu îl constituie, în viziunea sa, individul în existența lui singulară, ci poporul întreg și spiritul său.

Evoluția dialectică a spiritului universal se desăvârșește în final în ideea de Stat, unde se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează. Istoria lumii este interpretată ca un tribunal al lumii, ținându-se cont de conformarea ei graduală la conceptul realității, la ideea rațională și la împăcarea popoarelor cu propriile idei și cu ideile celorlalți.

Filozofia lui Hegel este în mod esențial determinată de noțiunea de dialectică, care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii. Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este neapărat o metodă, ci decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității.

Pe urmele lui Gioacchino da Fiore, Hegel, aplicând dialectica, identifică trei stadii de dezvoltare în istoria omenirii 1: (i) stadiul Lumii Orientale ce aparține imperiilor, unul al lipsei libertăților individuale; (ii) stadiul Lumii Grecești, al social-democrației, în care scopul deplinei libertăți este ratat datorită tentației demagogiei și (iii) stadiul Creștinătății, al monarhiei constituționale, acolo unde ideea de libertate stă la temelia organizării statului.

Alexandre Kojève 2 a fost un filozof francez de origine rusă care nu doar că a reînnoit studiul lui Hegel în Franța 3, dar a fost și unul din hegelienii de secol XX care a gândit o formă de sinteză dialectică a organizării statale a Europei. Kojève a insistat pe ideea sfârșitului istoriei și pe faptul că nimic nou nu mai poate defini lumea: sfârșitul istoriei este deja realizat în Statele Unite, prin eliminarea claselor sociale și posibilitatea pentru toată lumea de a avea acces la proprietate.

China și URSS erau, în viziunea lui, niște State Unite mai puțin dezvoltate, dar care tind spre același scop: au abolit clasele sociale și încearcă recuperarea înapoierii din punct de vedere economic. Pe scurt, modul de viață american era starea post-istorică a omului.

Tema sfârșitului istoriei, reluată de Francis Fukuyama, este una pur kojeviană, fără nicio legătură cu gândirea lui Hegel. Kojève mai este remarcat și pentru că a propus în dezbatere, înaintea lui Winston Churchill, ideea de Statele Unite ale Europei. Acestea urmau să fie o construcție politică federală, un nou Imperium, prelungire a celui roman și a celui romano-german al Evului Mediu și Renașterii. Kojève și-a numit proiectul Romano-Germania.

Kojève sugera de aceea o uniune politică și economică între Franța, Spania și Italia, pentru a contrabalansa influența inevitabilă a Germaniei. Occidentul nu poate funcționa fără un echilibru just între lumea mediteraneană, latină și catolică și nordul germanic și protestant, scria el. În acest proiect de sinteză geopolitică, Alexandre Kojève este hegelian.

În viziunea sa doar o alianță între Mediterana latină și nordul germanic al Europei ar putea face față tăvălugului anglo-saxon, sau a celui rus. Mediteraneenii aduc cu ei un raport intim cu marea, cu străinul din sud, pentru că ei cunosc, istoric, Islamul. Nordul german aduce în schimb integrarea economică și o disciplină a muncii.

Cele două se completează armonios, între America și Rusia, cu care niciuna din țările europene nu s-ar putea compara sau confrunta. Pentru asta însă, Franța nu trebuie să fie un simplu satelit economic al Germaniei, ci trebuie să se revină la vechiul model al imperiului latin.

La ceva mai mult de trei decenii după încheierea Războiului Rece, poate că am putea fi de acord cu ideea de sfârșit al istoriei, dar nu ne poate fi clar sub nicio formă în ce mod am putea realiza o sinteză pentru un al treilea și ultim stadiu de evoluție a omenirii. Desigur, constructul Uniunii Europene ar putea fi imperiul sintezei kojeviene franco-germane, doar că nu ne este clar în ce măsură el poate exista ca o realitate consolidată și durabilă.

Acest proiect are în continuare adversari din ce în ce mai puternici, dornici și ei de propriile lor sinteze, la care nici gând să fi renunțat. Ceea ce vedem întâmplându-se acum la granița de est a Uniunii Europene sau în estul Mediteranei și Orientul Mijlociu ne vorbește despre proiecte geo-politice concurente cu dimensiuni de sinteză imperială alternativă și concurentă a Occidentului.

CALIFATUL

Un scurt recurs la istorie nu strică; ne ajută Margaret MacMillan și ampla sa lucrare Peacemakers. Six Months that Changed the World: „…Mehmet al VI-lea nu era numai sultan otoman, ci și calif, conducător spiritual al musulmanilor de pretutindeni. Alungarea sa din Constantinopol sau simpla plasare sub supravegherea unei puteri străine i-ar fi putut înfuria pe musulmanii indieni. Lloyd George a ignorat pur și simplu obiecțiile acestora.”4

În 29 iunie 2014, Statul Islamic (ISIL), numit și Daesh (după acronim arăbesc al ISIL), la acel moment condus de Abu Bakr al-Bagdadi (recent eliminat de armata americană), a anunțat restabilirea Califatului islamic, primul după abolirea, în 1924, a celui rezultat din Imperiul Otoman. Un semn cât se poate de clar că rănile lumii islamice nu doar că nu s-au vindecat, dar produc în continuare resentimente și o dorință de răzbunare față de Occident.

Scurtul recurs la istorie ne oferă pentru prima fațetă a monedei faptul că la sfârșitul primului război mondial nu doar Imperiul Otoman era o construcție vetustă, ci și orbirea imperială a Franței și Marii Britanii, care era un reflex al trecutului și a produs răni adânci Orientului Mijlociu, astăzi nici pe departe vindecate.

Pentru a doua față a monedei, regăsim în lumea arabă o speranță nestinsă pentru acel Califat arab format în secolul VII, care și-a atins apogeul în secolul al VIII-lea, în timpul Dinastiei Omeiazilor.

Sultanii osmani turci au reușit să preia moștenirea Califatului în anul 1517, întemeind Califatul Osmanilor, care a durat până în anul 1924, când a fost desființat sub președinția lui Mustafa Kemal Atatürk.

Nevoia acestei sinteze imperiale a arabilor a fost visată de Faisal I-ul, fiul lui Hussein, șerif de Mecca, și fratele lui Abdullah I al Iordaniei, doar că speranțele sale au fost legate de promisiunile britanicilor și de camaraderia cu Thomas Eduard Lawrence, cunoscut sub supranumele de Lawrence al Arabiei și s-au dovedit în cele din urmă deșarte.

Astăzi arabii, datorită faliilor religioase adânci, nu par să fie capabili să realizeze din interior o a doua sinteză de dimensiunile celei omeiade, ori măcar similară cu cea otomană; așa că primul președinte turc din perioada republicană care și-a făcut din restaurația otomană un program politic de tip populist și naționalist, și anume Recep Tayyip Erdogan, a văzut aici o excelentă oportunitate: ce-ar fi să ridice steagul unui nou Califat?

Desigur, Recep Tayyip Erdogan este un personaj plin de contradicții și controversat, care improvizează masiv în programul său politic, fiind întrecut doar de și mai controversatul președinte american Donald Trump. Erdogan nu a declarat nicăieri că are o astfel de intenție, dar apropiații săi o fac și nu-i contrazice nimeni din administrația prezidențială.

Turcia și-a extins influența în Caucaz, are trupe în Siria și în Libia, provocând o reacție tot mai puternică din partea Greciei și Franței, dar și a Egiptului. Acțiunile Turciei au provocat coliziuni punctuale cu Israelul și Federația Rusă (de asemenea implicată în Siria) și mai recent confruntări serioase, care din fericire încă nu au degenerat în lupte deschise, cu forțele navale grecești și franceze.

Fără să-l pot credita pe Recep Tayyip Erdongan că ar fi capabil să ducă la îndeplinire o sinteză politică de dimensiunea Califatului istoric, nu pot să nu remarc că sub mandatul său autoritar a reușit să schimbe cursul republicii către un program expansionist, motivat naționalist și religios, ceea ce este deja extrem de periculos pentru interesele Occidentului.

Dacă radicalizarea societății turce va continua și se va adânci, la Ankara poate oricând să apară un lider fundamentalist post-Erdogan care să decidă că trebuie să pună imensul potențial economic și militar al Turciei în slujba unui program imperialist turc, cu motivații religioase duse la extrem, care va destabiliza grav Orientul Mijlociu, Caucazul și, implicit Europa, cu consecințe imposibil de anticipat.

A TREIA ROMĂ

Ideea de „A Treia Romă” este astăzi un loc comun în multe analize de geopolitică; a apărut explicit într-o scrisoare (panegiric) pe care călugărul Filotei (Philotheus), stareț al mânăstirii Eleazarov din Pskov, o trimite, undeva în anii 1510 – 1511, cneazului Vasilii al III-lea, și era formulată cam așa: „Două Rome au căzut. A treia rezistă. Și nu va mai exista o a patra. Niciuna nu va mai lua locul țaratului nostru creștin! Să știi prea cucernice țar 5 că toate țaratele religiei creștine ortodoxe se vor aduna în țaratul tău. Tu ești singurul țar al creștinilor din întreaga lume.” Etc.

La început ideea de „A Treia Romă” nu a fost una explicit imperială, ci apocaliptică. Ea sublinia rolul Rusiei de ultim bastion al creștinătății adevărate (ortodoxe), care se clătina sub loviturile catolicismului și păgânătății islamice. Doar aproape imediat cneazul moscovit Ivan cel Groaznic, căsătorit cu Sofia Palaiologhina, nepoata lui Constantin al X-lea Paleologul (ultimul împărat bizantin), a pretins că este moștenitorul Imperiului Bizantin, căzut sub loviturile otomanilor, ceea ce transforma implicit Moscova în A Treia Romă.

Mai apoi totul a început să se amestece în imaginarul imperial rus: A Treia Romă a fost asimilată altor idei ca Sfânta RusieMoscova – Noul Ierusalim și, în fine, cu panslavismul. Toate împreună au alimentat ideea – care a animat-o de altfel pe Ecaterina cea Mare întreaga sa viață și a fost consemnată juridic de tratatele de la Kuciuk-Kainargi (1774) și de la Iași (1792) – că Marea Rusie este/trebuie să fie protectoarea întregii lumii creștin-ortodoxe, protectoarea slavilor din Europa și a locurilor sfinte de la Ierusalim.

Rusia lui Putin, un KGB-ist devenit astăzi liderul politic (încă) necontestat (serios) al Federației și un om aparent extrem de pios, este determinată să acționeze potrivit acelorași generoase idei expansioniste de secol XV, XVIII și XIX, care consideră ortodoxismul și teritoriile statelor slave din Balcani și Centrul Europei, ca să nu mai vorbim de Ucraina și Bielorusia, drept curtea din spate a Moscovei, iar protecția creștinilor din Orientul Mijlociu o „misiune sfântă” 6.

Trupele sale regulate sau armatele private înființate de agenții săi, așa cum este Grupul Wagner, grupurile de troli ai GRU și Biserica Ortodoxă Rusă (de asemenea infiltrată de agenții GRU) au liber la acțiune de la Baltica la Mediterana și Orientul Mijlociu. Cumpărând cu bani cash, amenințând, influențând sau invadând militar, Federația Rusă are forțe active prezente în Bielorusia, Ucraina, Moldova, Crimeea, Siria, Cipru sau Libia și nu dă niciun semn că face vreo deosebire între acțiunea sa externă de secol XIX sau cea de secol XXI.

Este o chestiune de timp, prin urmare, ca Moscova să se ciocnească cu Europa pe flancul estic al Uniunii și în Mediterana, cu Turcia în Marea Neagră și în Siria, sau cu Israelul și Egiptul atât în Mediterana, cât și în Orientul Mijlociu. De așteptat este și ca Moscova să facă Atenei o ofertă de protecție militară împotriva amenințării turce, dacă Europa (Franța, Italia și Germania) va eșua în această direcție, pentru a face pasul decisiv și în Balcani.

(TEZELE ATTALI) ILUZIA SINTEZEI…

…sau, mai bine spus, o sinteză a iluziilor despre rolul puterii în făurirea istoriei. „E bine să ai putere, dar e și mai bine să nu ai nevoie de putere„, spunea Gandhi. Învățătura lui se traduce în lumea globală în exercițiul puterii/voinței de cooperare și nu în exercițiul voinței de a intra într-o competiție de putere.

Atât sfârșitul războaielor mondiale, cât și al Războiului Rece a permis pentru o scurtă perioadă omenirii să cocheteze cu ideea că viitorul este al cooperării și că nimeni, niciodată, nu-și va mai dori să experimenteze ororile unui război la scară mondială. Doar că cei care au enunțat ideea de cooperare sunt și cei care au adăugat acesteia lungi liste de condiții care, în scurt timp, au provocat falii de confruntare vizibile atât de bine până în zilele noastre.

Gioacchino da Fiore își imagina sfârșitul istoriei în împlinirea unei împărății a Sfântului Duh pe pământ, un imperiu al iubirii și a libertății în Dumnezeu. Hegel nu a vorbit de un sfârșit al istoriei, dar a văzut un al treilea imperiu oarecum într-o cheie similară: o monarhie universală, bazată pe o constituție a libertății și respectului reciproc dintre oameni. A mutat instanța garantă din transcedental în lumea sublunară.

Alexandre Kojève și, ceva mai târziu, Francis Fukuyama au dat alte dimensiuni sintezei celui de-al treilea imperiu: victoria democrației liberale, ca temei al unui imperiu universal al egalității și libertăților individuale, adică universalizarea ideilor occidentale despre organizarea statală, după modelul Statelor Unite ale Americii.

Astăzi încă nu avem Statele Unite ale Europei, iar modelul democrației liberale a ajuns să fie contestat inclusiv în inima Statelor Unite ale Americii, ca să nu mai vorbim de faptul că nici China și nici Rusia nu au nici cea mai mică intenție să urmeze modelul occidental în organizarea statală.

Mai mult decât atât, modele de expansiune pe care le consideram vetuste în urmă cu nici douăzeci de ani, revin în actualitate și sunt promovate ca proiecte de sinteză la scară globală, cu intenția clară de a contesta influența Occidentului și profitând de ezitările sale.

Probabil că este ceasul al doisprezecelea în care Occidentul mai poate face controlul daunelor, unindu-se și identificând cele mai potrivite căi de acțiune; etalarea forței militare fiind chiar ultima dintre soluțiile dezirabile.

Realizarea sintezei având la bază modelele de secol XV este cert în afara actualității. Iar acest lucru este validat în oglindă, văzând cât de catastrofale se anunță proiectele similare, bazate pe idei de ev mediu, promovate de Kremlin sau de Ankara.

Jacques Attali vede în istoria lumii un anumit patern și identifică trei stadii de evoluție guvernate de trei tipuri de organizare politică: (i) Ordinea rituală – în care autoritatea în societatea umană este preponderent religioasă; (ii) Ordinea imperială – în care autoritatea este asigurată de castele militare și, în fine (iii) Ordinea economică – în care grupul dominant ce organizează societatea umană este elita economică.

Ceea ce este interesant la tezele lui Attali, este că al treilea stadiu nu realizează neapărat o sinteză; cele trei stadii ale dezvoltării societății au fost dintotdeauna caracterizate de îngemănarea elitelor și preponderența influenței uneia dintre ele. O anume sinteză este poate fi încercată de grupul influent, doar că în spatele scenei un mecanism implacabil acționează neîncetat încă de la începutul istoriei umane, iar acesta este reprezentat, crede Attali, de tendința omului de a câștiga o tot mai deplină libertate individuală.

Dacă este așa, indiferent de accidentele din istorie, putem trage câteva concluzii despre viitor, sintetizând ideile importante expuse în acest articol. Mai întâi, putem observa că încercările de sinteză imperială (regimul Putin) – cu ale sale idei privind sferele de influență și nevoia de câștig teritorial; respectiv sinteza religioasă (regimul Erdogan) – cu o doctrină imperială mascată de o organizare socială bazată pe credința în Dumnezeu (Allah) 7, conform tezelor lui Jacques Attali, sunt contrare cursului istoriei și nu pot conduce decât spre un conflict global – hiperconflictul 8.

În schimb, există două încercări de sinteză care pot evolua concurent cu sensul dictat de mecanismul implacabil al istoriei, dacă vor ajunge să împace piața cu democrația și cu protecția mediului înconjurător, adică Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană – hiperdemocrația (Attali).

Nu în cele din urmă, China propune un tip original, de sinteză, într-o societate în care se încearcă un tip aparte de echilibru între forțele pieței, religie (printr-un amalgam unic de confucianism și marxism) și militarism.

Ca orice putere asiatică, China resimte mai puțin intens forța individualismului în societate, ceea ce nu înseamnă că ea nu există; dovada consistă tocmai din faptul că liderii comuniști se străduiesc să armonizeze doctrina marxistă cu matricea confucianistă (loialitate și obediență). În final, însă, și China va trebui să aleagă între a fi parte a unui hiperconflict global sau parte dintr-o hiperdemocrație (dar despre toate aceste aspecte particulare ar fi nevoie de o discuție separată).

Între axiologia transcedentală propusă de Gioacchino da Fiore și axiologia mundană, contemporană și post-modernă propusă de Jacques Attali se închide o succesiune de epoci din care mare lucru omenirea nu pare să fi învățat. Așa că, până la urmă, trebuie să recunoaștem că astăzi nu avem în față decât o mare necunoscută – viitorul și probabil o singură certitudine – și anume că ne îndreptăm spre un conflict global ale cărui proporții și consecințe sunt greu de imaginat.

NOTE__________________

1„Istoria universală este perpetua străduință de disciplinare a voinței naturale neînfrânate, prin care aceasta este adusă la supunere față de un principiu universal și dobândește libertate subiectivă. Orientul a știut și știe că doar Unul este liber, lumea greacă și romană că unii sunt liberi, în timp ce lumea germană știe că Toți sunt liberi.”

2 Alexandre Kojève a fost secretar al Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC) din anul 1948 și va juca un rol semnificativ în redactarea Planului Schumann, privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

3Hegel a fost introdus în Franța de eforturile depuse de Victor Cousin în secolul XIX, dar mulțumită cursurilor oferite de Kojève între 1933 și 1939 la École Pratique des Hautes Études din Paris (unde el îl înlocuiește pe Alexandre Koyré) Hegel și-a dobândit un loc de prim rang în opinia elitei franceze (Introducere în lectura lui Hegel. Cursuri despre Fenomenologia spiritului la École Pratique des Hautes Études între 1933 și 1939; Editura Tact, 2018)

4 Margaret MacMillan – Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea; Editura Trei, 2018; pg.470

5 Țar este derivat cel mai probabil din titlul latin imperial de „cezar”

6 https://www.dw.com/ro/putin-%C8%99i-orb%C3%A1n-salvatorii-cre%C8%99tinismului/a-51043773

7 Vezi: Dan Dungaciu: „Dumnezeu își ia revanșa” (https://cursdeguvernare.ro/analiza-dan-dungaciu-dumnezeu-isi-ia-revansa-versiunea-turceasca.html)

8 Jacques Attali – Scurtă istorie a viitorului; Editura Polirom, 2016

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Nu cu mult timp in urma Europa era parte sub stapinire ruseasca , parte sub stapinire americana. Timp de 31 de ani dupa revolutiile succesive, fie de catifea ,fie producatoare de victime umane, binomul franco -german a reusit ca creeze o Uniune Europeana ce si-a bazat intreaga exprimare politica pe nevoia de unitate , de respectare a drepturilor omului , pe bunastare materiala oferita tuturor si pe necesitatea nonexistentei razboiului intre natiunile componente . Toti ceilalti ,din jurul nostru sau schimbat si-au modificat decizia politica si-au exprimat dorinta de cucerire a altora si au incercat prin toate mijloacele posibile sa destrame aceasta bogata si atit de rivnita Uniune Europeana . Rusia a trecut la fapte si a cucerit militar Crimeea , America si-a schimbat discursul cu privire la relatia cu UE si a marit diferite taxe si nu numai , Turcia provoaca mereu si mereu o riposta militara din partea UE , China incearca (vis irealizabil )sa intre pe usa din spate a UE ,Marea Britanie produce din neant un BREXIT, cu totii sunt invidiosi pe UE , ce nu are nici mari resurse de gaze si petrol , nici bogatii nemasutate , nici un teritoriu ce cuprinde doua continente la o populatie de doar 150 mil de oameni , nici nu revendica teritoriile altora , nici nu rivneste a fura bogatiile nimanui . Provacarile sunt si militare . Rusia se lauda cu rachetele lor indestructibile si cu aramamentul de ultima generatie , America exact la fel ,se lauda si ea cu noua forta atomica , de mai mici dimensiuni, ce poate fi montata pe aparate aeriene sau navale , Turcia vrea sa devina sefa intregului Orient , Iranul ameninta de zor pe toata lumea , doar UE se pozitioneaza doar economic si pacifist . Nu am fi surprinsi, totusi ,ca dupa plecarea doamnei MERKEL din functia de cancelar sa vedem o recrudescenta in favoarea militarizarii Europei si aparitia unor noutati militare inca de neimaginat .Abia in acel moment Europa, ce probabil va prelua partial si NATO ,va deveni o forta de temut . Cum a fost totul posibil ? are un singur nume ,cunoasterea juridica pusa in slujba cetateanului .Nu poti invinge Europa decit daca nu mai respecti ordinea instalata juridic in lume , dar daca faci asta , inseamna razboi .

  2. De la Hiroshima și Nagasaki 1945 trăim până azi în era „echilibrului spaimei atomice”. Nu s-a schimbat mult în cei 75 de ani în privința potentialului de conflicte politice și militare. Locul URSS/Rusiei a luat China. Concurența est- vest este azi între SUA și China. UE nu are o politică externă proprie (unanimitate de voturi în consiliul ministerial al șefilor de state), nu are o apărare militară cu scut nuclear propriu. UE.27 înseamnă azi Comisia/Brussels și stalele „naționale” partenere.

    …”… Jacques Attali vede în istoria lumii un anumit patern și identifică trei stadii de evoluție guvernate de trei tipuri de organizare politică: …”….

    Jacques Attali e un reprezentat socialist al politicii franceze practicată de peste 75 de ani. „Germanii vor plăti totul” e unul din axiomele sale exprimate precis și sincer. Franța cere de la Westgermany/RFG bani. Nu caută o „alianță” decât ca retorică franceză excelentă (ca la congresul de la Viena 1815). Nu există un „motor” franco -german în UE. Cred că e azi mai mult un „colonialism” francez în stil Macrolon Bonaparte. Președintele francez E. Macron a făcut presiune/a șantajat cancelara A. Merkel într-un articol publicat în Financial Times înainte de a merge la Berlin, acuzând RFG … E. Macron nu a obținut acele 500 miliarde de granturi și datorii ale Comisiei prin retorică politică franceză excelentă. Conflictele de interse în UE în cea ce privește „Uniunera datoriilor de state” (Schuldenunion) va domina și în viitor negocierile la Brussels. Nu cred că exista o singură soluție, o singură cale pentru economia și societățile statelor „nționale” partenere în UE.27. Pentru moment se rezolvă criza dublă pentru circa doi ani cu prețul unor datorii de state enorme (în RFG crește de la 60% actual la ca. 80 %, în Italia de la 135% la ca. 150%, în Franța de la 100% la ca. 120%).

    …”… China va trebui să aleagă între a fi parte a unui hiperconflict global sau parte dintr-o hiperdemocrație …”…

    NATO înseamnă în proporție de 90% SUA. Presșdintele american D. Trump formulează această doctrină americană mai nemascat decât B. Obama etc. Acum Stoltenberg a declarat pentru NATO prezența, participarea militară în Pacific. Alianța Nordatlantica a devenit astfel o Alianță globală dirigată de Președinții americani, oricine va câstiga alegerile 2020 în SUA.
    Timpul de zbor pentru rachete cu bombe nucleare nu s-a schimbat în 60 de ani. Amenințarea cu distrugerea globului și era „echilibrului spaimei atomice” rămân soarta omenirii încă mult timp. SUA are o populație tânără (azi în medie ca. 35 de ani, rămâne aproape constat), UE are o populație mai bătrână (azi 43 de ani, media crește repede).
    UE rămâne o putere economică fără componentele unei politici externe proprii și fără o apărare militară cu scut nuclear propriu încă ca. 20 de ani.
    Trecutul îndepărtat și cel prezent analizat de autor în cuvinte multe nu ține pas cu timpul de zbor de 10 minute pentru rachete rusești /chineze spre Varșovia/ București (Tokio/Soeul).

    Conflictele de interse din secolul 20 continuă în secolul 21.

  3. Mai întîi, între 1815 şi 1914 nu a fost o pace de o sută de ani, au mai fost războaiele Crimeei( 1856) şi războiul franco-prusac din 1870.
    În al doilea rând, autorul analizaeză corect situaţia POLITICĂ internaţională, cu constatarea re-începerii luptelor neo-imperiale cu exemplele Rusia, China, Turcia, dar şi „Europa noastră” franco-germană, care, fostă Metropolă la Lumii timp de 500 de ani, are şi ea pretenţiile ei de „mare putere”.
    Dar analiza numai a „dorinţelor” este insuficientă, trebuie să şi poţi să faci asta. Şi dacă poţi, CUM o faci( economic, militar…)?
    Ca părere, analizând situaţia din punct de veder al FORŢEI/ PUTERII unele pofticioase imperii vor trebui excluse. Şi prima pe listă e Rusia. A doua putere care trebuie exclusă este Europa noastră, care este o mare putere economică, dar militar este insignifiantă. Mai ales că s-a încontrat cu SUA+UK. Apoi, cine credeţi că ar mai accepta o nouă tutelă europeană? Deja Europa este atacată din toate părţile….
    Aşa că rămân doar două puteri semnificative: SUA+UK şi China. Cu Rusia şi Europa aliindu-se cu una dintre ele.
    Ce va face România? Eei, trebuie să intrăm şi noi la joc, poate-poate ne vom recâştiga teritoriile pierdute în WW2 şi chiar ceva în plus….



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: