Vasile Brânzei – file de jurnal personal

Între lucrurile rămase de la tatăl meu, am găsit nu de mult un caiet vechi, cu paginile îngălbenite de vreme. Este Jurnalul personal ținut de el de-a lungul vremii: evenimente importante, date și nume care i-au afectat viața. Este comoara ascunsă din țarina lăsată nouă drept moștenire, împreună cu mii de schițe de predici, scrise cuvânt cu cuvânt, în caiete clasate pe ani și pe împrejurări.

M-am găndit să fac publice parte din însemnările tatălui meu, înconjurând cele scrise în jurnalul lui cu însemnările mele cu caracter autobiografic din blogul „Pribeag la răscruci“

+++

După tată, mă trag din răzeșii lui Ștefan cel Mare. Viteji nevoie mare, ei au stat, din generație în generație, de strajă la hotarele râvnite ale Moldovei.

,,Dupa modelul cavalerilor cruciați, Răzeșii din Moldova erau acea parte a populației care participa la războaie fără a fi susținuți sau instruiți pe cheltuiala publică sau a domnitorului. Motivația participării era credința, apartenența confesională la creștinismul ortodox. Susținerea morală pornea din convingerea că murind în războiul împotriva „păgânilor” sufletul lor va fi mântuit. Ca o răsplată pentru solidaritatea lor în luptă, domnitorul le acorda drepturi de proprietate asupra unor terenuri sau slujbe în stat. Familiile de răzeși sunt Galbur, Nicuța, Novac etc. Răzeșii erau descendenții marilor proprietari de pământ moldoveni. Ei nu formau o clasă propriu-zisă, precum țăranii, nobilii, mazilii sau duhovnicii. Răzeșia era o formă veche de posesiune a pământului, în virtutea căreia fiecare răzeș este proprietarul ereditar al pământului său. Și în acest sens ei își aveau privilegiile garantate încă de vechii voievozi ai Moldovei, pe când strămoșii lor serveau în regimentele care apărau frontiera răsăriteană a țării.“ (https://ro.wikipedia.org/wiki/Răzeș)

Coincidența face ca sonoritatea numelui Răzeșilor să fie asemănătoare cu cea a ,,Rangers“-ilor, forțele speciale de frontieră din istoria Americii (Wikipedia – Rangers were full-time soldiers employed by colonial governments to patrol between fixed frontier fortifications in reconnaissance providing early warning of raids.)

Vă propun teza că în tatăl meu și în moldoveni lui Ștefan cel Mare s-a scurs acest sânge de răzeș, de cavaler al creștinătății, de apărător al credinței împotriva hoardelor păgâne migratoare.

În războiul cu musulmanii turci din 1877, în care România ,,s-a luptat pentru credință“ și a fost de partea rușilor (aici), un grup de oameni săraci din marginea Sucevei, printre care și familia străbunicilor mei, a luptat până pe la Plevna. La întoarcerea acasă, regele Carol i-a împroprietărit în vâlcelele unui ținut al nimănui dinspre granița de nord, văzând în ei spiritul de apărători ai granițelor credinței. ,,Coloniștii“ au dat satului lor numele ,,Negreni“, situat astăzi la nord de Botoșani și Știubieni, cam în linie cu Havârna, Arbore și Adâncata.

Satul Negreni n-a fost niciodată ,,bogat“ sau însemnat în vreun fel oarecare. Un mucalit șagalnic de-al locului filosofa cu o ironică melancolie: ,,Pe la noi n-au venit nici turcii, nici rușii, nici nemții, pentru că … nici n-aveau după ce să vină.“

Oh, cum îmi aduc aminte de scurtele vizite pe care le-am făcut de câteva ori în satul tatălui meu! Parcă retrăiesc panica mea de bucureștean când mătușa Domnica a stins lampa din dormitor, iar eu mi-am dat seama că sunt condamnat să stau în beznă deplină și nu există nicăieri un buton de unde să aprind lumina … Cum îmi mai amintesc de diminețile de duminică, după ploaie, când îmbrăcați frumos și cu pantofii făcuți eram nevoiți să facem primul pas dincolo de cerdac direct în … noroiul care ne trecea peste gleznă. Râdeau toți de mine că nu-mi venea deloc la îndemână să fac primul pas, iar apoi mergeam caraghios, ca un cocostârc pe picioroange. Străzile erau ca vaduri de râu, dar gazdele mele înaintau voios, știind că își vor putea spăla încălțămintea la biserică. Ce vremuri! Ce locuri! Ce oameni!

Tatăl meu, Vasile, (22/11/1930 – 19/11/2007), s-a născut în familia foarte numeroasă a lui Dumitru și Domnica Brânzei, dar a regretat toată viața că n-a purtat numele de fată al mamei, Grigorescu. Un funcționar beat a greșit apoi numele mamei mele în certificatul de căsătorie, așa că ea mai întâi și noi, cei doi copii ai lor, am purtat în acte numele Brânzăi, devenit în America Branzai, prin îndepărtarea diacriticilor. O altă familie foarte cunoscută din Negreni a scăpat de o astfel de pocire pentru că numele lor, Candreanu, n-avut diacritice.

Imediat după cel de al doilea război mondial, tatăl meu a vrut să plece în America, asemenea majorității băieților din sat. Când a aflat, bunicul l-a rugat să mai rămână: ,,Pleci mai târziu, Vasile. Cui mă lași cu toți copiii aiștia?“ Vasile era singurul care-l putea ajuta la munca de pe câmp, așa că a acceptat să-și amâne plecarea. Au venit însă la putere comuniștii (1947) și granițele țării au fost închise ca porțile unei uriașe închisori naționale, iar între lagărul comunist și țările capitaliste libere din occident s-a lăsat temuta ,,cortină de fier“. Legat de munca pământului, tatăl meu a mers doar puțin la școală. A compensat acest handicap cu o neostoită sete de lectură care l-a caracterizat toată viața.

Cei care l-au cunoscut pe vremea aceea mi l-au descris așa: ,,Înalt și puternic, cu un temperament coleric și înzestrat cu un deosebit simț al onoarei și al dreptății, Vasile ,,făcea legea“ în curtea școlii“.

Pe vremea marii secete din 1946 (vezi aici), bunicul l-a pus pe Vasile pe ,,trenul foamei“ și l-a trimis la niște credincioși baptiști din Curtici, în celălalt capăt al României, aproape de granița cu Ungaria.

foamete

A fost felul lui de a compensa interdicția de a pleca în America. În Curtici, tatăl meu a învățat cizmăria și s-a încadrat în părtășia bisericii baptiste. Iată câteva extrase din jurnalul său care poartă titlul „Fapte și evenimente din viață“:

„Când am intrat în al 15-lea an al vieții mele, m-am întors la Domnul și mă aflam încă în sânul familiei părintești – Acesta a fost cel mai mare eveniment din viața mea, pentrucă atunci am primit împăcarea cu Dumnezeu prin jertfa D Isus.

Fericirea pe care am simțit-o în clipa când Domnul m-a primit la El, și când am primit siguranța iertării, nu se poate scrie și nici vorbi în mod satisfăcător. Eram plin de o bucurie emoționantă și stăpânit de o pace adâncă. Mi-amintesc că simțeam mare nevoie de rugăciune: mă rugam de 10-20 de ori pe zi, prin staulul de oi sau grajdul de vite în timpul muncii ce o depuneam în gospodăria casei părintești. Îmi amintesc, că pe când mă rugam în grajd și vorbeam intim cu Dom. Isus, descriindu-I starea mea fericită cu El, deodată am văzut un sul de lumină cerească care m-a impresionat atât de puternic încât am zis:

,,Ajunge Doamne Isuse, e prea mult pentru mine! Nu mai pot suporta! Recunosc cu atât mai mult prezența Ta și starea Ta de față… Îți mulțumesc!“

După acest timp, evenimentele vitrege ale anilor secetoși din Moldova, m-au determinat să părăsesc casa părintească, nu numai ca să nu mor de foame ci ca să ușurez și familia prin lipsa mea și să le vin în ajutor trimițându-le merinde din depărtatul Curtici reg. Arad. Acolo m-am angajat ucenic la fr. Sârbu Simeon, la care să învăț meseria de pantofar. Viața mea spirituală a oscilat: după o eclipsă spirituală Domnul m-a trezit din nou aprinzând în inima mea, focul sacru al dragostei dintâi.

Astfel a lucrat Dumnezeu că botezul l-am primit în com. Curtici jud. Arad, fiind botezat de fr. Ion Ungureanu (predicatorul și misionarul Bucovinei) care în călătoriile sale în lucru fam. a ajuns în acele vremuri și pela Curtici. Fr. Tirnoveanu Ion, care era pastorul local l-a solicitat să oficieze fr. Ungureanu botezul. Astfel s-a făcut că la 14 Septembrie anul 1947 am primit botezul credinței în Dom. Isus Hristos.

După acest eveniment, am simțit chemarea Dom. Isus în lucrarea Evangheliei, fapt penru care Domnul a hotărât să mă înscriu la Seminarul nostru Teologic din București Str. Berzei nr. 29. Primul an de seminar l-am început în anul 1948-1949.

În satul Negreni s-a mai întors doar atunci când l-au chemat la înmormântarea mamei lui. A găsit-o în coșciugul așezat pe masa din camera de la stradă. L-au podidit lacrimile și le-a lăsat să curgă în voie, ca două șiroaie scurse de pe obraji pe hainele obosite de drum. A plâns mult, a plâns destul și de atunci n-a mai plâns niciodată pe pământ. Vasile Brânzei a trăit în clipele acelea o mare transformare interioară. Condamnat de soartă să trăiască printre străini, peste sufletul său s-a lăsat un fel de scoarță tare, asemenea cojii tari de nucă ce-i protejează miezul dulce și uleios. Aparent distant și rece, tatăl meu n-a mai dat voie aproape nimănui să-i pătrundă trăirile inimii.

11781660_829962087088074_2707810927883396501_n

Bunicul Dumitru Brânzei, recăsătorit, ca de altfel toată România și mai ales Moldova, cu o rusoaică, din care s-a născut un unchi care s-a numit, cum altfel, Vanea.

Peste ani, când tristețea i-a făcut pe cei dintr-un grup de păstori baptiști să verse împreună lacrimi, singurul care n-a plâns a fost, ați ghicit, … Vasile Brânzei. Mai în glumă, mai cu năduf, Geabou Pascu, colegul și prietenul lui i-a spus: ,,N-ai apă în cap Vasile! D-aia nu plângi. N-ai apă în cap!“ Era o aluzie clară la textul din cartea profetului Ieremia.

„O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!“ (Ieremia 9:1).

Ca student la Seminarul Teologic din București, str.Berzei nr. 22, Vasile Brânzei a întâlnit o evreică convertită la creștinism care avea să devină mama mea.

+++

Cum s-a cunoscut moldoveanul Vasile Brânzei cu evreica Braunstein Carolina în marele București? ,,Vina“ o poartă sora Bușilă, organista bisericii baptiste ,,Golgota“ din B-dul Nicolae Titulescu, nr. 56A, unde mergeau amândoi. Dânsa se refugiase în România din Basarabia după ce autoritățile comuniste de acolo l-au arestat pe soțul ei, pastorul Bușilă, și l-au dus pentru totdeauna în Siberia. Rămasă văduvă după „dispariția” celui cu care împărțise lucrarea, sora Bușilă cânta la harmoniul bisericii. Când picioarele n-au mai ajutat-o și când n-a mai putut să se deplaseze ușor, sora Bușilă s-a retras într-un mic apartament lipit de clădirea adunării. Mai toți tinerii și mulți dintre cei adulți făceau pelerinaj la camera sorei Bușilă ca să găsească un sfat înțelept, o ureche care să-i asculte cu simpatie și un partener de rugăciune. Fetelor, sora Bușilă le spunea invariabil: ,,Orice ați purta, să nu vă lipsească ceva de culoare albă. Măcar un guleraș mic, dar culoarea albă să nu vă lipsească niciodată din îmbrăcăminte.“

casatorieSorei Bușilă i s-a părut că tânarul seminarist Vasile s-ar potrivi de minune cu ,,Lenuța cea mică“. După atâția ani de căsnicie reușită, la care am fost și eu martor, tind să-i dau dreptate.

Pe vremea aceea, Jean Stanevschi era profesor la Seminar și păstor la Biserica din Nicolae Titulescu, numită și ,,Basarab“ din cauza proximității cu celebrul pod peste calea ferată. Tatăl meu a fost elevul lui preferat și fratele Jean l-a invitat să i se alăture în lucrarea pastorală. Astfel, Vasile și Carolina Brânzei au rămas după nuntă în București. Au avut împreună doi băieți, Emanuel, născut în 20 iulie 1952 și, Daniel, născut în 23 iunie 1954.

Iată alte extrase din jurnalul său personal:

„În anul 1951, am absolvit cu trei ani de seminar. În primăvara anului 1951, luna mai, am fost angajat ca evanghelist în biserica Domnului din București Sos. Nic. Titulescu nr. 56a.

Alături de fr. Jan Staneschi și fr. Marcu Nichifor, Domnul m-a ajutat să activez cu modesta mea capacitate ce mi-a dat-o prin darul Sf. Duh, si cu elanul dragostei Sale, ce a pus-o în inima mea. Dealtfel lucrarea mea s-a extins mai mult în bisericile din jurul Bucureștiului.

Aceste frumoase experiențe au durat numai un an, că la 12 mai 1952, am fost luat militar. Timp de trei ani, mi-am satisfăcut stagiul militar, fiind lăsat la vatră la 10 mai 1955.

Problema re-angajării mele în lucrarea Domnului, cât și locul unde să fiu în lucrare, le-am lăsat în grija Domnului. Așa fiind lucrurile, după o ședință a comunității, s-a propus angajarea mea în raza comunității București în cercul bisericilor cr. Baptiste din Alexandria. (bisericile Alexandria, Nenciulești, Țigănești și filiala Conțăști).

Angajarea mi s-a făcut la data de 1 iunie 1955. Pe acest teren Domnul m-a ajutat să activez, simțind mereu peste mine Mâna Sa binecuvântată. Fiind mare nevoie de a îndeplini actele de cult în bisericile mai sus amintite, s-a căzut de acord ca aceste biserici să înainteze la Comunitate o cerere prin care solicită să fiu ordinat. La sfârșitul lunii decembrie, am fost chemat la comisia de ordinare a comunității la București. În comisie au fost frații: Jan Staneshi, Vlad Ioan, Trifu Ioan, Cruceru Radu, Manolescu Constantin și Săndulescu Ioan.

Solemnitatea actului de ordinare s-a făcut la Biserica din Alexandria, la 8 ianuarie 1956. Ceata prezbiterilor pentru punerea mânii, a fost formată din frații: Vlad Ioan, Săndulescu Ioan, Țunea Ioachim, Cruceru Radu, Arnat Ioan și Stănescu Marin. După oficierea actului fr. Vlad Ioan, președintele comunității București, a făcut declarația de primire a fr. Brânzei Vasile în rândurile Păstorilor din cultul Creștin Baptist.

Activitatea mea în cercul acestor biserici a durat dela 1 iunie 1955 până la 1 octombrie 1956. După această dată am venit cu tot cu familia dela Alexandria la București, înscriindu-mă în anul IV la Seminar.

Fiind la Seminar, biserica din Basarab a găsit de bine să mă angajeze în rândul celorlalți păstori: fr. Jan Staneschi, fr. Tunea Ioachim și fr. Marcu Nichifor.

Astfel, la 15 octombrie 1956 am fost angajat în biserica Basarab.

Voia Domnului să se facă și mai pe departe“.

O vreme, cam prin 1957, tatăl meu a făcut practică pastorală pe valea Crișurilor, la Crocna. Acolo, se spune, m-aș fi întâlnit pentru prima oară cu Daniela Ban, cu care am călătorit în aceeași … căruță misionară. Iată o poză de pe vremea aceea, Fratele meu este în primul rând de jos, al patrulea de la dreapta la stânga, iar eu sunt în brațele mamei mele.

+++

Prin clasa a unsprezecea, urma să fiu promovat ca președinte al organizației UTC pe liceu. Ca un făcut însă, hepatita care-mi frânsese la 11 ani zborul meu pe extrema dreaptă spre o carieră în fotbal, a recidivat (îmi dă târcoale și acum). Am fost internat iar în spital pentru un tratament de câteva săptămâni. La externare, părinții mei s-au gândit la o șmecherie: au pus pe masă câteva prăjituri și câteva fructe și au invitat ,,tineretul“ bisericii baptiste să mă viziteze. Sperau, săracii, că poate îmi va plăcea de vreuna din fete și mă voi întoarce la biserică. N-am avut însă timp să mă uit prea bine la ele. După doar câteva cântece de-ale lor a dat buzna peste noi miliția, Securitatea și armata. Casa noastră a fost înconjurată. Doi ostași păzeau grădina din spatele casei. Tatăl meu n-a fost niciodată un lider baptist prea docil și autoritățile îi tot căutau nod în papură ca să-l destituie din pastorat.

O mai făcuseră o dată. După absolvirea Seminarului, preferat de Jean Stanevschi, Valile Brânzei a fost cooptat în grupul păstorilor bisericii ,,Basarab“. Erau astfel trei: Jean Staneschi, Marcu Nichifor și Tatăl meu. Peste puțini ani li s-a alăturat un alt tânăr de talent care anunța un viitor strâlucit; Ioachim Țunea de pe Valea Almajului. Iată perioadele în care au activat ca păstori la ,,Basarab“: Jean Staneschi (1949-1957); Nichifor Marcu (1954-1957); Vasile Brinzei (1954-1957 și 1970-1989) Ioachim Tunea (1954-1977 si 1978-1994).

S-a întâmplat că, în 1957, o organizație creștină din străinătate a trimis Bisericii ,,Basarab“ o foarte frumoasă orgă, o bijuterie tehnică foarte rară pe vremea aceea. Statul român comunist nu avea așa ceva. Au decis să o blocheze în Vamă și s-o ia mai târziu, după ce la va fi ,,cedată“ de Cultul Baptist și s-o instaleze în Studioul de Radio sau la Conservator, nu știu precis. Fratele Jean, care fusese în străinătate și primise darul acesta, s-a făcut că nu știe nimic, i-a luat pe ceilalți trei păstori, s-au dus în vamă cu actele pe care le aveau și au adus orga în clădirea Bisericii. Era perioada stalinistă caracterizată printr-o agresiune violentă a comunismului; perioada ,,ridicării“ dușmanului de clasă“ de pe stradă, a proceselor înscenate, a închisorilor de exterminare de la Jilava, Gherla și din Delta Dunării, a reeducărilor forțate, a gulagurilor, a Canalului Dunăre-Marea Neagră și a deportărilor în masă spre Siberia, în Rusia, sau, în România, spre pustia Bărăganului.

Acțiunea îndrăzneață a păstorilor baptiști de la Basarab a trezit reacțiunea violentă a autorităților comuniste. A fost un exemplu din încercările curajoase ale păstorilor baptiști de a-și păstra verticalitatea morală și demnitatea datoria față de Christos și Biserica Lui, la care autoritățile comuniste au răspuns cu aplicarea forței pentrua le strivi coloana vertebrală a mărturiei lor. Folosindu-se de o coadă de topor din Cultul Baptist, autoritățile au luat măsuri disciplinare împotriva curajoșilor păstori de la București. Încă nesupuși și nestruniți de comuniști, membrii bisericii din Basarab s-au solidarizat cu păstorii lor și l-au explus pe Bălgrădeanu. Iată însemnări din jurnalul tatălui meu:

„București  27/1 1957

După ce am fost angajat pentru a doua oară de biserica Basarab, am activat în ea dela 15 Octombrie 1956 până la 21 iulie 1957. Lucrurile s-au schimbat prin intervenția departamentului Cultelor.

La 21 Iulie s-a făcut excluderea lui Constantin Bălgrădeanu, secretar general al Cultului Creștin Baptist din acești ani.

Motivele excluderii lui au fost:

  • Ruperea biletelor membrale
  • Ură față de fr. Marcu Nichifor
  • Inumanitate față de Jurencu O.
  • Minciuni și calomnii în cazul cu orga și cu cei trei: (Belicov Petru, Garoiu Viorel, Dârla T).

Deci ca o consecință a acestui eveniment am fost chemați la Departament eu, Bolea Ioan, Tunea Ioachim. Marcu Nichifor unde în urma unor declarații în scris ne-a eliberat. După acea s-a șters recunoașterea fr. Jean Staneschi din toate funcțiile cultice și de a mai fi păstorul Biserica din Nicolae Titulescu.

Odată cu aceasta s-a interzis și mie de a mai fi păstor în bis. din Nicolae Titulescu, precum și lui fr. Marcu Nichifor. De asemenea s-a șters recunoașterea din funcția de secretar al Comunității București a fr. Ioan Bolea, precum și din orice funcție din Bisericii din Nicolae Titulescu. La fel s-a interzis și celor trei… de a mai face parte din comitetul bis. din N. Titulescu. În biserică a rămas ca păstor Țunea Ioachim, ajutat de fr. I. Niculescu și fr. Șandru Ioan (diaconi) precum si de comitetul bisericii. După o așteptare a normalizării situației, de mai multe săptămâni, am plecat cu familia în Ardeal la fr. din Crocna – Arad.

Am plecat la 29 august 1957 și m-am înapoiat la 11 Septembrie 1957. Acolo am mai vizitat și biserica din Almaș precum și biserica din Dicei.

Venind din Ardeal la București după câteva zile am plecat cu delegație din partea Comunității București la bisericile din Raionul Alexandria. Am plecat la Alexandria la 16/X și m-am înapoiat la 21/X 1957.

Mai departe, fie ca Dumnezeu să orânduiască faptele bune în care să umblu și toate evenimentele din viața mea.

București, 24 Octombrie 1957

Autoritățile comuniste nu s-au oprit însă și nu s-au mulțumit cu sancțiunile pe linie de cult. Au urmat măsuri drastice: Jean Staneschi a făcut închisoare, Marcu Nichifor a fost ,,mutat disciplinar“ undeva prin Ardeal, Vasile Brânzei a fost pus sub interdicția de a vorbi în public, adică de a predica, pentru doisprezece ani de zile, iar Ioachim Țunea a ajuns, mai târziu, Secretar General al Cultului Baptist și colonel în Securitate. Mai tânăr ca ceilalți, el s-a lăsat ,,frânt“ și a ajuns sluga stăpânilor vremelnici. (Scriu aceste lucruri cu inima ușoară pentru că Ioachim Țunea s-a pocăit până la urmă și a mărturisit păcatul lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Cu ocazia Aniversării de 100 de ani a Bisericii Golgota din București, s-a citit și o scrisoare scrisă de mâna lui Țunea în Windsor, Canada, prin care își cerea iertare comunității din biserica pe care a păstorit-o. A existat pentru o vreme și o înregistrare video a pocăinței lui. Silvia Tărniceriu mi-a povestit o discuție în care Iochim Țunea și-a cerut cu lacrimi iertare și de la ea. A murit la 85 de ani și este acum probabil alături de tatăl meu, la Domnul).

Pentru a-și câștiga pâinea și pentru a ne crește pe noi, Vasile Brânzei a căutat de lucru. Iată merturia din jurnalul lui:

„Dela această dată am așteptat o schimbare… și a fost un timp de orientare pentru mine, până la 10 Nomebrie 57. La 11/X .57 am început sa caut servici. (…) la 18/XI.1957 m-am prezentat la comisie la magazinul ,,Victoria“ spre a fi angajat. Urmează ca joi, 21/XI.57 să mă prezint la cadre să primesc rezultatul definitiv.

La 27/XI.1957 am fost angajat la magazinul universal ,,Victoria“ în funcția de sortator în depozitul de confecții. Fie ca același braț atotputernic să călăuzească ființa mea, pe căile voiei Sale!

21/XII. 1957

Dela magazinul universal ,,Victoria“ mi-am făcut transferul la fabrica de încălțăminte ,,Flacăra Roșie“ de pe str. Bela-Braeiner-Buc. Am dorit acest transfer, deoarece la I.C.S. Victoria aveam salar de 430 lei pe luna iar aici salaru oscilează între 600-800 lei pe lună.

La această intreprindere am funcționat ca muncitor la banda mecanică, din 30 mai 958 până la 31 Decembrie 1958. La această dată sau făcut restructurări de personal și printre alții am fost și eu dat afară cu lichidare și drept de transfer.

După acest eveniment în căutarea mea după servici am găsit din nou să mă re-încadrez în câmpul muncii la fabrica de încălțăminte ,,Nicolae Bălcescu“, str Tăbăcari nr. 7. Am fost angajat la 15 ianuarie 1959.

Sunt trei zile de când lucrez la această intreprindere și până scriu rândurile de față. Închei în speranța că acelaș Braț mă va ocroti și călăuzi mai departe, care și până aici m-a binecuvântgat cu tot ce am avut nevoie.

A Lui să fie mărirea și închinarea vecinică!

București 18/I 1959

Și așa s-au scurs mai bine de doi ani de când am scris ultimul rând în acest carnet, și de atunci câte binecuvântări mi-a dat Dumnezeu! Recunoștința mea se îndreaptă spre El și prin aceste rânduri ce vor rămâne spre amintire pentru mulți ani.

Întru amintire vreau sa menționez că la Fabrica Nicolae Bălcescu, unde fac servici, m-am calificat la mașinile-presă, pentru vulcanizat încălțăminte și retribuția mea bănească este mai mare: 1000-1250 lei.

Iar dela data de 2/I 1961 lucrez la secția de modele (încălțăminte vulcanizată). Iată că barometru care indică binecuvântările din viața mea a fost crescendo, pentru care mulțumirea mea se înalță către Dumnezeu. În grija Lui mă încredințez mai departe!

București, 5/II 1961

În biserică, în urma sancțiunii de atunci, tatăl meu a trecut de la amvon la cor, unde cânta la tenor și de unde lua cuvântul la Școala Dumincală. Bineînțeles că nu ,,predica“, îi era interzis! Spunea doar ce a învățat el din lecția din duminica respectivă … Vasile Brânzei a continuat să aibă influență asupra celor din biserică. Daniel Stăuceanu, care a fost atunci prezent acolo, ne povestește cum l-a cunoscut pe tatăl meu ca ,,luptător pentru credință și împotriva împilării“:

,,Era pe vremea ,,arondărilor“ și a ,,reglementării“, amândouă măsuri prin care autoritățile comuniste îngrădeau libertatea de expresie a creștinilor. cei d ela cult au venit să ,,lămurească“ Biserica din Basarab să accepte reglementarea și aproape că au reușit. Lumea părea că se resemnase. Vasile Brânzei, pe atunci un tinerel înalt și subțire, a sărit peste bănci și a venit în față. Ridicând Biblia deasupra capului a a spus: ,,Nu cedați fraților! Este dreptul nostru la viață. Noi dăm Cezarului ce este al Cezarului, dar nu-i putem da și ceea ce este a lui Dumnezeu! Nu cedați la mărturia noastră creștină!“

Era sângele de ,,răzeș“ care striga din el, sângele de cavaler al credinței, de apărător al creștinismului care rezista invaziei ideologice păgâne venite de dincolo de granița de răsărit.

+++

După cei doisprezece ani de suspendare, biserica l-a chemat iar pe tatăl meu în pastorat. De data aceasta nu l-a mai lăsat mama mea, care fusese martoră la ceea ce se întâmplase în familia Wurmbrand și se cam obișnuise să nu fie ,,soția păstorului persecutat“.

S-a „întâmplat“ că, într-o zi, tatăl meu a ghidat un camion cu marfă spre magazia de la demisol și era să moară. Șoferul a pierdut pentru câteva clipe frânele și camionul l-a prins pe tatăl meu ca-ntr-o menghină, lipindu-l de perete. N-a fost nimic premeditat. Omul și-a cerut după aceea scuze și nu știa ce să-i mai ofere tatălui meu. Fără nici o coastă ruptă, dar foarte palid la față și speriat, tatăl meu a cerut doar voie să plece mai devreme acasă. Odată ajuns acolo, i-a povestit mamei mele cele întâmplate dintr-un cu totul alt punct de vedere:

,,Lenuța, mă vrei un predicator viu sau un soț mort? Alege. Asta am înțeles eu din ceea ce mi s-a întâmplat astăzi acolo. Asta am auzit eu. Dumnezeu mă cheamă înapoi la lucrare și-ți spune că mă poți pierde și altfel decât prin persecuția comuniștilor“.

„București, 5/II 1961

Faptul că scriu din nou pe fila acestui caiet, indică un nou eveniment în viața mea.

La intreprinderea ,,Pionierul“ am lucrat până la data de 13 Septembrie 1969. În urma demersului făcut de Uniunea noastră, (fr. Tunea Ioachim secretar general, fr. Covaci Nicolaie președinte) la Departamentul Cultelor, mi s-a obținut recunoașterea cu o încadrare de 1000 (una mie lei).

De la data de 15 Sept. 1969 am revenit în lucrul Domnului în Bis. din Nicolae Titulescu 56a. cu transfer și cele legale.

La 2 Noiembrie 1969 orele 18 biserica Domnului din Nicolae Titulescu, convocată în adunare generală – extraordinară, a avut doua puncte pe ordinea de zi:

    1. Angajarea fr. Brânzei Vasile ca păstor
    2. Alegerea a 5 fr. ca diaconi ai bisericii.

Primul punct a fost susținut cu unanimitate.

Viața este un mare necunoscut, nu te pierzi în ea și ai binecuvântare în măsura în care calci pe urma Celui Răstignit. Aceasta o doresc și eu!“

Tatăl meu era deci un predicator și un păstor incomod pentru autoritățile comuniste. Nu prin elocuție, ci printr-o prestanță demnă, Vasile Brânzei impunea respect din partea credincioșilor și era iubit tocmai pentru că i se impusese un regim de supraveghere din partea autorităților de Stat.

Ieșirea mea din spital s-a transformat deci într-o cu totul atfel de ,,serbare“. S-a lăsat ,,cu muzică“, dar cei prezenți au fost forțați să danseze cum le-au cântat alții.

A fost vremea „coacerii“ mele și tatăl meu a trăit aceste evenimente cu marea bucurie de a mă vedea pe mine, oaia neagră a familiei, întors forțat cu fața spre Dumnezeu. Primea răspuns la rugăciunile înălțate spre Dumnezeu împreună cu mama mea. Iată consemnări din jurnalul său:

„București, 7 Noiembrie 1969

Când am fost solicitat pentru a veni în lucrul Domnului o mare luptă sufletească, lăuntrică m-a cuprins. Citind Cuvântul Domnului înainte de clipa hotărârii pentru a veni în lucrarea Domnului mi-a căzut text din Ioan 13:7. Mi-am dat seama că chiar neînțelegând unele situații, trebuie urmată voia Domnului cu toată încrederea. Și am zis: Amin!

După aceea a urmat …

La data de 19 Aug. 1970 orele 19 tineretul Bisericii Basarab ne-a făcut o vizită în familie, cu scopul să-l consoleze și să-l îmbărbăteze pe Dănuț, care de curând a ieșit din spital. Cu trei ore înainte de a veni tineretul, agenții au venit pe stradă, având în observație orice mișcare ce se face la Nr.3. După un sfert de oră de la sosirea tinerilor, cinci persoane: doi în uniformă de miliție, și trei civili intră buzna în casă cu întrebarea: Ce faceți aici?

S-a procedat la legitimarea fiecărei persoane, notânduli-se toate datele: unde lucreaza, unde învață, etc.

S-a trecut la sancțiuni cu amendă.

Brânzei Vasile – 2000 lei

Pahomi Ecaterina – 2000 lei

Sava Cornel – 1000 lei

Popa Teodor (Ferentari) – 1000 lei

Bogățeanu Pavel – 1000 lei

Tinerii veniți în vizită în familia mea sunt următorii:

Sava Cornel

Popa Teodor

Titus Miheț (militar)

Jurjeu Cristian

Jurjeu Silviu

Nica Costel

Nica Mariana

Streja Victoria

Ursan Violeta

Vieru Eugenia

Pahomi Ecaterina

Bogățeanu Marinela

Săcălici Rodica

Leric Magdalena

Bogățeanu Pavel

Au trecut 5 zile dela acest eveniment, și sunt în perspectiva de a face contestație pentru amenda dată de org. de miliție. Viitorul are cuvântul în tot ce va mai urma.

24.VIII.70

Am făcut contestație la Tribunalul Sectorului 5. Cazul mau a fsot de două ori in instanță: la 21 Sept. 1970 și amânat pentru 12 Octom 1970 penrtu a aduce martori.

Ultima dată, instanța a audiat în mod formal numai pe un singur martor din doi: (Ursu Ioan și Totu David – audiat); ca a doua zi în condică să apară rezoluția: ,,Se respinge plângerea ca nefondată, definitiv“).

Am făcut plângere la Uniune, Uniunea a înaintat-o la Departamentul Cultelor și aștept rezultatul și urmarea…

În ziua de 27 Oct. 1970 băieții mei au fost interogați ca 7 ore la școală pe linie de U.T.C.

Cadre: Secretarul Uniunii Tineretului Comunist pe Municipiu București, Secretarul al Sectorului 5 U.T.C. un Ofițer de Securitate (???) și comitetul pe școală format din Partidul Comunist Român și Uniunea Tineretului Comunist.

Miluș a mărturisit faptul că nu crede, dar a adăugat că încă nu are un bagaj de cunoștință necesar acestor probleme, va cerceta pa viitor.

Consecința: retrogradat din unele activități numai pe linie de UTC.

Dănuț, după dueluri foarte aprinse și ascuțite (cerând să se discute dela egal la egal) și-a menținut punctul de vedere al credinței în Dumnezeu. Subliniind că dacă acesta este un motiv pentru a fi dat din UTC acceptă. S-a procedat ca atare (în consecință).

Într-o amintire neștearsă, rămâne să vedem surprizele viitorului. Veghează însă un OCHI, asupra noastră și a problemelor ce ne privesc!

28 Octombrie 1970. În urma constațiilor făcute Tribunalul le-a socotit ca nefondate și amenzile au fost plătite, cu excepțiasr. Cati Pahomi carea fost scutită de plată prin împrejurări ce eu nu le cunosc.“

+++

În Biserica din Basarab, tatăl meu a simțit pe propria piele dihotomia dintre slujirea la Stat în contextul slujirii lui Dumnezeu. Ani de zile a împărțit lucrarea cu Ioachim Țunea și foarte mulți s-u întrebat de ce o face, cum de o face și până când o va face. Vă invit să parcurgem mărturisirea lui de pe paginile jurnalului personal. Pentru context, se „întâmplase“ că doi tineri din Moldova (unul este Nelu Chițescu, pe care l-am cunoscut mai târziu și suntem părieteni și în Statele Unite) l-au surprins pe Ioachim Țunea în circumstanțe care dovedeau limpede că este în slujba Securității. Împinși de conștiință și luați și ei de valul primăvăratec al schimbărilor din România, cei doi au venit la Comitetul Bisericii basarab și au spus tot ce au văzut. A urmat o „excludere“ și un teatru al reinstalării sub presiunea Departamentului Cultelor din România.

„Problemă pastorală

La comitetul bisericii din 14/II.1977 și apoi la Adunarea Generală a Bisericii din 20/II.77 fr. Tunea Ioachim a făcut următoarele mărturisiri:

„În urma multor rugăciuni am primit convingerea din partea Domnului că mi-am încheiat activitatea ca păstor în acestă biserică.

Această problemă nu accept s-o mai discute nimeni.

Îmi iau concediu legal, luna martie, apoi fără plată, lunile aprilie și mai. În acest timp Biserica să se roage pentru rezolvarea problemei (…)“.

În ședința comitetului Bisericii din 16 /III. 1977 s-a discutat această problemă. Comitetul a luat notă de poziția și hotărârea fr. Tunea Ioachim și va căuta în continuare să se preocupe pentru bunul mers al lucrării Domnului.

Bineînțeles că au fost „activate“ imediat cozile de topor din biserică, informatorii și colaboratorii Securității. S-au grupat într-un „comitet de inițiativă“ și au forțat readucerea fr. Ioachim Țunea. Autoritățile comuniste aveau de partea lor foarte mulți oameni din acea Biserică fanion așezată ca un „exponat“ de „libertate religioasă“ pentru toți vizitatorii din străinătate.

17 martie 1977

Problemă pastorală

La ședința comitetului Bisericii ținută în 6 iulie 1977, a venit o delegație de frați și surori, ca din partea Bisericii, compusă din următorii:

Pop Ilie, Sandru Ioan, Danciu Traian, Tăcălău Grigore, Pantea Damian, Ionescu Ana, Vasilescu Zoica, Catană Maria

Problema principală, ridicată, a fost revenirea fr. Tunea Ioachim, ca păstor în Biserica Basarab. Purtătorul de cuvânt a fost fr. Pop Ilie.

Tatăl meu a fost pus în fața unei mari dileme. Ar fi putut să forțeze lucrurile și să asiste la ruperea bisericii, dar asta l-ar fi făcut un păstor fără milă față de turmă … Sau ar fi putut să spună clar și limpede ce are de spus, să nu ascundă dedesupturile situației și să accepte apoi decizia lui Dumnezeu prin hotărărea adunării generale a Bisericii. Oricum, ani de zile, doar unul din păstori dusese greul vizitelor pastorale și al implicării în viața oamenilor. Celălalt fusese prea ocupat cu „alte“ îndatoriri oficiale și din când în când și „bolnav“ … Câteodată, sacrificiul îmbracă forme neașteptate și tatăl meu a ales un cuget curat și o slujire devotată. Iată ce am citit în jurnalul lui:

Față de această situație am avut următoarea poziție:

Am expus Comitetului și delegației părerea mea despre fr. Tunea Ioachim, în legătură cu faptul că dânsul este preferatul organelor de stat ca prsoană cu care să colaboreze.

Am afirmat că doresc din toată inima să reintre în lucrare, în Biserică, dar cu condiția să se dezlege de orice alte obligații extrabisericești (fapt care am discutat și cu dânsul într-o convorbire personală).

Am arătat poziția că mă voi supune majorității în acestă problemă, în comietet au în Adunarea Generală a Bisericii, fără a mă crampona sau a provoca frământări și scandal dacă Biserica se va pronunța pentru readucerea dânsului în lucrearea de pastorație.

Am afirmat, în acea seară, ca nu voi accepta fărâmițarea Bisericii în partide, ci mai bine să plătesc eu prețul, oricare ar fi acesta.

Vineri dimineața, am adus cazul în rugăciune înaintea Domnului ca pe o scrisoare deschisă și am rugat să se facă Voia Lui.

Am spus Domnului că felul cum vor decurge lucrurile în acestă problemă, le voi socoti ca fiind îngăduința și Voia Sa la care mă SUPUN!

Pentru viitor, cred că D-zeu îmi va da lumina și buna Sa călăuzire în această problemă, bucurându-mă de asistența Lui în toată viața.

07 Iulie 1978

Fază intermediară

Am avut comitet la 31 August. La acest comitet (ședință) a fost invitat fr. Țunea Ioachim. Toată discuția s-a referit la revenirea lui ca păstor în Biserica din Nicolae Titulescu.

Frații din comitet, arătând condițiile pentru revenire, dânsul le-a acceptat „în principiu“. S-a încheiat ședința cu următoarea rezoluție pentru viitor:

Dânsul să meargă la persoanele care se manifestă împotrivă de a venit și a discuta cu aceștia.

În acest timp, comitetul să-l pună în program, să activeze în Biserică.

În august (1978) să se facă acest lucru, în Septembrie (1978) dânsul ia concediu și merge la fiu, în Canda pentru 3 săptămâni, iar după aceia vom vedea ce va trebui să facem.

Personal, sunt spectatorul evenimentului, având convingerea că voi vedea lucrarea lui Dumnezeu.

03 August 1978

Reangajarea fr. Tunea Ioachim

Fără nici o dificultate și frământări în Biserică, fr. Tunea a fost reintegrat în pastorație. „Colaborăm“ fără nici un fel de dificultate, dar și fără nici un fel de părtășie duhovniceasca.

Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru toate“.

Singuratec și împovărat, tatăl meu s-a dus să se roage împreună cu alți câțiva păstori baptiști și, din lacrimile lor, s-a născut celebrul ,,terdelaș“, grupul care a inițiat semnarea unui Memoriu prin care cereau drepturile garantate de Constituția României tuturor credincioșilor din țară. Turbarea autorităților și teroarea dezlănțuită împotriva lor nu s-a datorat atât de mult conținutului memoriului, ci faptului că o astfel de acțiune, în care câțiva păstori au colindat întreaga țară ca să adune semnături, a putut trece neobservată în ciuda tuturor mijloacelor de supraveghere și control. A fost un eșec dureros al ,,sistemului“ care a trezit represalii în sânul aparatului de stat iar asta a dus la răzbunarea oamenilor sancționați pe păstorii baptiști.

+++

În această atmosferă generală de teroare, păstorii bisericilor baptiste erau categorisiți drept ,,dușmani ideologici ai Statului“, priviți cu suspiciune de aparatul comunist de Stat și supravegheați sever. Când păstorii din Comunitatea teritorială București, Taloș, Serac, Gebou și Brânzei s-au săturat de duplicitate și au îndrăznit să revednice de la Guvern niște drepturi garantate de Constituția României, primii care i-au luat la rost au fost ,,păstorii obedienți“ care traversaseră perioada stalinistă și fusese instalați ca niște marionete la conducerea cultului. Ei funcționau în vremea aceea ca un fel de ,,curea de transmisie“ a ordinelor de la organele de Stat la mulțimea de credincioși din biserici.

Păstorii din București au fost chemați la ordine de două astfel de ,,marionete“ cu sufletul ucis, care erau președinte și secretar în Comunitatea București. Am să-i numesc aici C.I și B.I., amândoi morți de frică și plini de cicatricile multor lupte pierdute cu autoritățile comuniste.

,,Băieți, liniștiți-vă că vă nenorociți singuri. România este pe calea instaurării comunismului. Este implacabil. Într-o generație sau două, nu vor mai fi creștini în România.“

Împotriva unei astfel de mentalități s-au ridicat păstorii din București. Când Comitetul Uniunii „judeca”, în prezenţa reprezentanţilor Departamentului Cultelor, activitatea păstorilor „dezidenţi” care inițiaseră celebrul ,,Memoriu pentru respectarea drepturilor credincioșilor baptiști“ semnat de foarte mulți păstori baptiști din țară, aflat în ceata celor acuzați, Vasile Brânzei s-a ridicat în picioare și a zis:

„Văd că se face un proces verbal scris de fratele Țunea şi sunteţi foarte atenţi ca vorbele noastre să se transforme în nişte capete de acuzare… Vreau să vă aduc aminte însă de o altă realitate! Tot ce se petrece aici se înregistrează fidel şi în altă parte, în alte înregistrări, cu care ne vom întâlni fiecare în Ziua Judecăţii de la urmă …“

Privind retrospectiv, îi asemuiesc pe acești conducători care-și făceau lucrarea lor, nu ,,lucrarea Domnului“, cu bătrânul preot Eli, abandonat de Dumnezeu în rutina unei slujiri mecanice, lipsită de părtășia vitală cu El.

Părerea lui Dumnezeu despre Eli a fost făcută atunci când l-a strigat în cortul întâlnirii, nu pe Eli, ci pe nevârtsnicul Samuel. Eli mai știa, din amintiri, ,,metoda“ comunicării cu Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i mai vorbea. ,,Vorbește Doamne, căci robul tău ascultă“, a fost atunci transferul unei ștafete nevăzute de la compromisul Eli la tinerelul Samuel, slujitorul noii generații.

Când n-au ascultat de ,,mai marii lor“ din conducerea Cultului Baptist, păstorii din București au fost chemați la ordine într-o audiență cu domnul Iulian Sorin, eminența cenușie a Departamentului Cultelor, un evreu care-și confirma obsedat prin exces de zel lepădarea lui de iudaism și râvna pentru ateismul regimului comunist. (Pentru un articol excelent despre Departamentul Cultelor din România mergeți aici).

,,Domnilor pastori, nu înțeleg de ce refuzați sistematic să stați de vorbă cu noi. Știți doar că Departamentul Cultelor a fost înființat de Partidul Comunist tocmai ca să evite anumite abuzuri pe care le-ar putea face din exces de zel pentru înaintarea țării spre socialiam. Noi existăm ,,pentru“ dumneavoastră!“

Vasile Alexandru Taloș, păstor în Mihai Bravu, care absolvise și Facultatea de Drept, l-a corectat politicos, dar foarte limpede: ,,Domnule Sorin, Departamentul Cultelor nu ne reprezintă pe noi. El reprezintă Statul. Dumneavoastră nu existați ,,pentru noi“, ci ,,din cauza noastră“.

Mi-a plăcut ce a scris Bunian Cocar într-una din cărțile sale de amintri:

,,Acest Departament, fost minister de culte, poate fi încadrat la rubrica: curiozități. orice alt minister sau departament ajuta și îndruma pe cei care lucrau în cadrul respectivului sector. Numai Departamanetul cultelor era pus să distrugă cultele, treptat și cu diplomație, dar fără îndoială acesta era obiectivul. Nu existau dubii aici, că doar n-am crede că Ceaușescu, pătruns de milă evanghelică, a decis să dea o mână de ajutor bisericilor și i-a ridicat pe acești miloși înțelepți ca să pună totul la dispoziția creștinilor. Nu, scopul era anihilarea totală și rapidă. Ei se și mirau că, după toate măsurile drastice biserica tot se mai mișca.

Corect era ca acest Departament să fie  numit ,,Departamentul pentru stârpirea cultelor religioase, retrograde și nocive, din societatea socialistă multilateral dezvoltată“. Ne-ar fi ajutat mai mult, dar dânsșii, abili, ne-au făcut să credem că țin cu noi“. – (Din ,,Și tatăl meu a plâns“ de Bunian Cocar)



Categories: Amintiri

Tags:

1 reply

  1. Paul Gavriliuc:
    Pace fr. Daniel.
    Personal l-am cunoscut pe fr Vasile și am citit acest jurnal cu multă plăcere, citind jurnalul imediat mi-am adus aminte de un botez la Bacău în care fr. VASILE îl oficia, prin anul 1980. Biserica era plină și, ca de obicei, stăteam la ușa pentru “musafirii nepoftiti“. Și n-au întîrziat:
    „Vasile Brinzei este aici? Chiamă-l, că vrem să vorbim cu el“. (era deja în baptistier)
    „Frate Paul spune-le așa: „Astăzi e ziua Domnului, mîine vom vorbi cu ei!“
    Foarte supărați, au plecat. Erau 3 si cu împuternicitul local de la Departamentul Cultelor, 4.
    In toate timpurile Domnul a avut slujitori devotați dedicați lui cu totul. A fost o bucurie, o binecuvîntare să poți avea asemenea oameni printre noi. Bucuria este și mai mare pentru că îi vom revedea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: