Nu dărîmarea statuilor mă sperie. Tot timpul s-au dărîmat ori s-au profanat statui. Istoria lumii poate fi rezumată, fără mult rest, ca un nesfîrșit serial de urcări și coborîri de pe soclu. Oameni, țări, idei, civilizații, stiluri, apucături – azi sus, mîine jos. În ritmul cosmic orb, surd și implacabil al lumii acesteia, statuile au creșterea și descreșterea lor și oricine trebuie să știe că ce urcă pe un soclu, mai devreme sau mai tîrziu îl va coborî.

Să nu ne facem iluzii, oamenii s-au răzgîndit de cînd se știu. Răzgîndirea e endemică speciei noastre. Ce zic azi nu mai e valabil mîine, cînd voi zice exact ceea ce neg azi. Cel pe care îl iubim și-l admirăm astăzi devine detestat și alungat mîine – este pilduitor cazul Mîntuitorului, care a parcurs „drumul” public de la adorație la scuipat chiar în ultima săptămînă a vieții Sale. Prin urmare, pe mine nici nu mă miră și nici nu mă revoltă dărîmarea statuilor, și vă rog să luați „statuie” din tot acest mic alineat de început atît în sens propriu, cît și în sens figurat. Incapabili, pe de o parte, de o judecată corectă definitivă și, pe de altă parte, instabili emoțional, oamenii supun periodic ierarhiile lumii unui atac pe care intelectualii de pe la noi îl numesc, tradițional, exercițiu critic. Ne place teza lovinesciană a necesității revizuirii morale permanente a valorilor? Păi, asta avem acum. Și mie îmi place Lovinescu, chiar dacă nu atît de mult ca altora. Lovinescu însuși este o statuie în cultura noastră…

De data asta, însă, procesul înlocuirii unor statui mai vechi cu altele mai noi (nici acestea nu vor rezista prea mult, fiți siguri!) are ceva înspăimîntător. Episodul pe care-l trăim este mult mai agresiv și mult mai radical decît o desființare a unei statui. Statuile nu sînt, așa cum s-ar părea, motivul furiei acestor tineri, ci doar paratrăsnetul. În fond, de ce atîta violență? De ce atîta ură? Schițez, rapid, părerea mea.

Nu cred că Mao Zedung a citit vreodată capodopera lui William Golding, Împăratul muștelor, care apăruse cam în anii în care a decis să susțină Gărzile Roșii și să le impulsioneze spre îngrozitoarea Revoluție Culturală, dar cred că temutul lider asiatic a știut bine cît de cruzi pot fi copiii/adolescenții. Mao avea nevoie de această cruzime organizată și fanatizată ca să recîștige partidul și a folosit-o pînă la capăt. Adică pînă la crime în masă. Alcătuite din tineri cu vîrste cuprinse între 16 și 22 de ani, Gărzile Roșii au terorizat China, ducînd-o în pragul războiului civil, declanșînd o teroare și, mai ales, ducînd absurdul la cote genocidare. Această teroare s-a numit „Revoluție Culturală”. Ambele cuvinte, folosite fie împreună, fie separat, au o accentuată recurență în explicațiile care se dau evenimentelor la zi, fiind îndrăgite din cale-afară de o bună parte a oamenilor liberi de pretutindeni.

Dar de ce armatele compuse din adolescenți ori din tineri întîrziați în adolescență sînt atît de distrugătoare? Între altele, adolescența se definește prin două trăsături a căror simultaneitate poate deveni periculoasă: pe de o parte, adolescentul dobîndește forța fizică ce-i permite autonomizarea în raport cu cei mai în vîrstă, ajungînd rapid să le fie din acest punct de vedere superior după ce le-a fost inferior pînă atunci; pe de altă parte, în același timp cu dobîndirea capacităților fizice depline, adolescentul dobîndește convingerea că știe mai bine decît toți ceilalți cum sînt lumea și viața, deși nu știe, încă, nimic. Conștiința reală a forței fizice asociată conștiinței false a omniscienței face din adolescent un soldat ideal pentru orice insurgență. Puși într-un grup alcătuit exclusiv din indivizi de aceeași vîrstă și ideologizați la maximum (ideologiile, în versiunile lor fanatice, sînt ca adolescenții: seturi de idei complet lipsite de înțelepciune, dar pline de hormoni nărăvași), adolescenții alcătuiesc armata perfectă pentru revoluții culturale. Dacă li se spune că Shakespeare e un simbol al oprimării sau că Churchill e un criminal, ei vor crede aceste neghiobii cu o uluitoare ușurință, pentru că, pe de o parte, nu știu nimic despre Shakespeare sau Churchill și, pe de altă parte, sînt exact opusul învățăturii pe care o primesc de la părinții lor și din marile cărți.

În mod normal, școala are exact rolul de a livra omului cunoaștere pe măsură ce acesta se dezvoltă fizic, astfel încît, la momentul la care omul poate să distrugă lumea cu brațele sale, să nu o facă, pentru că îi înțelege rostul și sensul. Două lucruri opresc omul să distrugă tot: respectul pentru trecut și admirația pentru cultura înaltă. Îi iei acestea și el devine ucigașul propriei civilizații fără să se gîndească de două ori. Tot secolul XX dovedește cu prisosință ce e în stare să facă lumii sale omul fanatizat. Doar că educația de astăzi, formală și informală, nu mai e de mult așa ceva. Nu veți găsi respectul pentru trecut și admirația pentru cultură printre obiectivele educației. Acum oamenii se educă pentru piața muncii, pentru o carieră sau pentru a schimba lumea, nicidecum pentru a o prețui. Așa se face că avem în rezervă, oricînd disponibile, armate de tineri viguroși care abia așteaptă semnalul să se repeadă spre statui fără să știe ce reprezintă acestea.

Zîmbind trist, citez aici cel mai elocvent exemplu. Pe data de 14 iunie, canalul TV britanic Channel 4 News a intervievat a anume activistă, care are în jur de 20 de ani (nu precizez culoarea pielii pentru că în ignoranță sîntem toți egali, indiferent de rasă!). Ea conduce un comitet dintr-un district din sudul Londrei care îndrumă Poliția cum să se poarte. Și Poliția ascultă de asemenea comitete, căci așa e treaba în Londra, din cîte aud: Poliția nu mai ascultă doar de lege și de magistrați, cum e firesc într-un stat de drept, ci ascultă și de comitete cetățenești, de activiști, cum e firesc într-o revoluție.

Așadar, tînăra activistă îndrumătore a Poliției a fost întrebată ce părere are despre atacul mișcării Black Lives Matter asupra statuii lui Winston Churchill – cazul e foarte cunoscut deja, nu mai insist. Tînăra activistă răspunde: „Am auzit multe argumente și de o parte, și de alta. Unii zic că e un rasist, alții zic că e un erou. Personal, nu l-am întîlnit niciodată. Dar cred că decizia dacă să rămînă sau nu (statuia lui Churchill – n.m.) trebui să fie luată de comunitate”. Înduioșător, aproape. Ignoranța naiv mărturisită cu privire la Churchill se acoperă cu noua limbă de lemn. Nu l-am întîlnit niciodată pe Churchill, dar să decidă comunitatea dacă merită statuie sau nu exprimă exact genul de ignoranță la care mă refer. Nu știi nimic despre trecut, dar nici nu simți nevoia să știi, fiindcă ai la îndemînă clișeul salvator, formula care salvează orice și care te scutește de orice, fie de responsabilitate, fie de ore bune de lectură și documentare.

Cu privire la statui, firesc este să decidă cei care cunosc ce-i cu statuia: istorici, urbaniști etc. În unele momente mai recente, decizia despre monumente o lua partidul clasei muncitoare. Acum trebuie să decidă „comunitatea”. Dar cine e „comunitatea” pentru acești activiști? Păi, comunitatea sînt chiar ei. De vreme ce se reped să dea jos statuile, decizia e luată. Activista care nu știe ce-i cu Churchill pe lumea asta, că dacă nu l-a întîlnit nici nu are cum să știe (rar definiție mai bună pentru „omul recent” decît aceasta!), e și ea parte din „comunitate”, desigur, că de-aia-i activistă. Mai limpede de atît nu cred că se poate arăta motivul pentru care actuala revoluție culturală e înfricoșătoare: e executată cu furie, de către ignoranți suficienți.

Și o observație. Cînd s-au ridicat obiecții la ofensiva mișcării BLM împotriva statuilor, s-a răspuns că și noi am dat jos statui comuniste după 1989 și a fost bine. Mai mult, așa zicea și Ceaușescu despre revoluționarii din decembrie 1989, că sînt vandali de care trebuie să ne apărăm. Mărturisesc că eu, la această replică, nu mai știu ce să spun. Cînd am în față un om care socotește că Lenin și Petru Groza, pe de o parte, și Winston Churchill și Charles De Gaulle (da, și pe statuia lui s-a scris că e promotor al sclavagismului!), sînt figuri perfect simetrice în istoria lumii sau cînd am în față un om care socotește că Europa și America anului 2020 sînt la fel cu România anului 1989, eu îmi pierd cuvintele.

Admit, am limitele mele care se văd imediat exact acolo unde recenții nu au nici un fel de limite.