Pe vremuri, creștinii încercau să deslușească pedagogia divină a molimelor. Astăzi, văd numai conspirații mondialiste.

Chiar nu vede nimeni lecția de smerenie pe care o administrează Dumnezeu clerului și mirenilor, guvernelor și Științei, bogaților și săracilor – umanității, în general? Chiar nu înțelege nimeni pedagogia limitei – care nu e tragică, nici absurdă, ci logică și transcendentă?

Avem pretenția să controlăm viața și cosmosul, dar ne îngenunchează un segment de ARN învelit în proteine, o chestie minusculă, lipsită de voință și conștiință, care nu e chiar viață, ci mai degrabă dorință de viață, adică de înmulțire.

În Cântecul Fratelui Soare, Francisc îi mulțumește lui Dumnezeu “pentru surioara noastră, moartea corporală”. Fără moarte, ce ar fi viața veșnică? Gemetele unui putred azil geriatric, nimic mai mult. Demnitatea umană nu poate exista în afara vieții veșnice, deci în absența marelui prag.

Negând viața veșnică, umanitatea îndepărtată de Dumnnezeu o absolutizează pe cea de aici, trecătoare. În absența lui Dumnezeu, totul trebuie semantizat doar aici și devine, inevitabil, absurd. Pentru a semantiza absurdul, intelectul creează fabule și conspirații. Rațiunea care îl exclude pe Dumnezeu e tot ce poate fi mai irațional.

Categories: Articole de interes general