„Isus al meu“ de Gabriel Liiceanu

liiceanu

Un domn cu o deosebită înzestrare de inteligență și încărcat cu multă cultură generală, face valuri în România cu ultima lui carte „Isus al meu“. Este, de mulți ani, unul din autorii mei preferați și un om pentru care mă rog.

Cartea este un eveniment care readuce acest subiect în agora românească, în piața cetății în care se poartă discuțiile. Ca atare, trebuie salutată și sărbătorită. Emineța neagră (mult mai mult decât cenușie!) din acestui univers urmărește aprig scoaterea în mahala și exilarea în lumea tradițiilor folclorice inabordabile a oricărei discuții despre Isus ca personalitate marcantă a istoriei și a culturii. Iată că Isus vine iar! Și vine în piața mare din centrul cetății!

Cartea este o spovedanie a unui agnostic, nesigur în nesiguranțele lui, dar încăpățânat să rămână acolo. Și așa fiind, este o provocare pentru cei care, neasemeni lui, au „certitudini“, pretinzând că ar exista și un „alt Isus“.

Cartea este o abordare cinstită a confruntării cu un colos al umanității care a trăit acum două mii de ani. Cei atenții și hârșuiți pe băncile teologiei au remarcat imediat că titlul marginalizează importanța divinului. Autorul este pragmatic și nu abordează problema „hristosului“. Nu se vorbește despre „Hristosul meu“, ci doar despre „Isus al meu“. Același autor a mai scris și despre alte personalități, care au devenit „ale lui“, din același sentiment profund de adimirație și respect. Așa se poate vorbi generic despre un „Plato al meu“, un „Eminescu al meu“ sau despre oricare alt „prieten al meu“.

Parcurgerea cărții este o aventură savuroasă. Cuvintele sunt de calitatea cărămizilor care durează, a pietrelor de caldarâm care asigură o călătorie lină, iar ideile sunt sclipitoare ca iradierile de diamant și precise ca tăieturile unui bisturiu în mâna unui maiestru chirurg.

Posibilitatea anexată de a asista la un dialog epistolar între patricienii marelelui triumvirat de elită al României: Andrei Pleșu, Horia Patapievici și Gabriel Liiceanu merită o investiție pecuniară.

Problema pe care o sesizează însă cei familiarizați cu „Isus divinul“, cu “Isus Hristos“ este că domnul Liiceanu ne face o ofertă care-l ciopărțește pe cel care a purtat vremelnic, împreună cu alte sute și mii de evrei, numele „Isus“, reducându-L la ceva ce se poate scrie și cu literă mică, condamnându-l reductibil la umanul comun și înecându-l în pluralitatea unor genii asemănătoare.

Pericolul asimilării fără discernământ a cărții domnului Gabriel Liiceanu este posibilitatea prăbușirii întâlnirii cu Isus Hristos la un palier inferior, sterp și străin de scopul cu care a apărut Isus în lume. Remarcați că am spus „a apărut“, pentru că aici este toată distincția. Soluționarea acestui paradox te poate trimite fie pe o cale falsă, fie pe una devărată. Dacă Isus a apărut asemenea tuturor celorlalte personalități de elită ale gândirii și simțirii mondiale, ca însumare a resurselor acumulate în procesul evolutiv colectiv sau ca licărire a excepției geniale care înlesnește ridicarea „rasei“ la un palier superior, atunci ideea centrală a cărții lui Gabriel Liiceanu este validă.

Dar dacă Isus a apărut în istorie ca „venind în lume să mărturisească despre adevăr“ (Ioan 18:37), dintr-o „altă lume“ și a fost „trimis“ la noi de Creatorul nostru, atunci cartea domnului Gabriel Liiceanu rămâne din păcale doar la nivelul unei copilării spirituale la care joacă cu cuburile poate fi pasionantă, oricare ar fi logica pozelor colorate pe toate fețetele, dar rămâne într-o ultimă analiză o ilustrație de infantilism arestat, exultând gălăgios într-o veselă și duioasă imaturitate.

Gabriel Liiceanu trebuie sărbătorit ca un iconoclast intrat într-un templu. Vizita lui este binevenită și trebuie apreciată ca atare. Autorul trebuie însă îndemnat să continue. Îl așteaptă praguri de revelații pe care nu le anticipează astăzi.

La urma urmei, chiar după câțiva ani de trăire împreună cu divinul comunicabil în Isus, până și ucenicii au avut ceasuri de surpriză interioară în care au exclamat atinși de eternitate „Cine este acesta de-l ascultă până și vânturile și marea?“

Răspunsul la astfel de incursiuni interioare cauzate de surprizele atingerilor existențiale au dat multor altora înainte de domnul Gabriel Liiceanu ocazia unor proclamării de dincolo de granițile turistice ale vizitatorului detașat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!“ (Ioan 20:28).

„Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu“ și „Tu ai cuvintele vieții veșnie!“ (Ioan 6:68-69).

Domnul Liiceanu ne propune deci o călătorie pe direcția cea bună, dar nu o călătorie completă, pentru că, respectând ordinea de mărime, întrebarea ca un crucifix al răscrucilor eterne nu este dacă Isus este „al meu“, ci dacă noi, domnul Gabriel Liiceanu și cu mine, suntem … „ai Lui“ și dacă autorul tuturor lucrurilor ne va scrie și nouă numele într-una din nemuritoarele cărți ale Lui.

Semnez, un prieten umil al tuturor prietenilor lui Isus … Hristos.



Categories: Articole de interes general

Tags:

2 replies

  1. For foolfield: Frumos spus.

  2. Fiecare avem un Isus al meu. Fiecare îl percepem în felul nostru influențați fiind de cutume culturale prin filtrele cărora ne-am rafinat gusturile, conturat imaginația. Isus al meu e umanist, pliat pe condiția umană, ușor inabordabil. Dacă bat câmpii, măcar să le bat cu grație.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: