Orice eveniment care zguduie lumea trezește discuții între copiii lui Dumnezeu. Atunci ei se întreabă unul pe altul: „Este asta un semn al revenirii Domnului Isus sau nu?“

Internetul este plin de discuții pe această temă clasică, ce s-a strecurat pe nesimțite și în inimile noastre. M-a întrebat și pe mine cineva. „Vine, Daniele, sau nu vine?“

Care este răspunsul potrivit?

Ca punct de plecare, trebuie să spun că fiecare creștin adevărat trebuie să trăiască într-o stare de așteptare.  Noul Testament ne învață că revenirea Domnului va fi în două calități: ca stăpân și ca Mire.

În ambele relații cu El, așteptarea este intrinsecă, normală și de dorit.

„Să fiți ca unul care așteaptă pe stăpânul său să vină“

„Iată Mirele, ieșiți-i în întâmpinare“

Îmi amintesc de vânătorile la care participa bunicul meu, Braunștein Iosif. Mai ale pe cele la căpriori. Stătea camuflat bine, așezat astfel ca vântul să-i bată în față și să nu ducă miros de om spre partea de pădure și câmp din care spera să se arate căriorul și … aștepta. În așteptarea lui, orice vreasc care trosnea, orice umbră care aluneca printre copaci, oprice sunet neobișnuit îl făcea să pună mâna pe armă și s-o ridice. De cele mai multe ori însă o punea la loc. Nu știa nici el, a fost adevărat sau doar i s-a părut. Așa este așteptarea. Vânătoarea propriuzisă durează doar câteva secunde. „Poc!“ și totul era gata. Cel mai mult durează pânda, … așteptarea.

La fel este și cu așteptarea noastră. Fiecare eveniment care face să trosnească opinia publică, fiecare umbră care întunecă dintr-o dată cerul social ne face să tresărim. Încă o dată și încă o dată … și încă o dată. Asta nu ne face caraghioși, așa cum nu-l face nici pe vânătorul care așteaptă. Este normal să fie așa. Face parte din veghere și din așteptare. Ceea ce nu putem și nu trebuie să facem este să ne apucăm de fiecare dată să strigăm în gura mare ca „Vine Domnul!“ Altfel ajungem ca ciobănașul acela nericeput care de atâta strigat: „Vine lupul!“ a ajuns să nu mai fie crezut de nimeni.

Așteptarea este personală. Așteptarea este individuală. Așteptarea este delicată și nu de puține ori obositoare.

Cam așa este și starea mea astăzi. Și cred că așa ar trebui să fie și starea ta.

„Și dacă vine?! Și dacă se arată?!“

Știu, Domnul Isus ne-a spus în pildă celor zece fecioare că toate au adormit așteptând și că s-au trezit doar la strigarea: „Iată Mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!“ Dar mai știu și că fecioarele nu erau Mireasa! Ele făceau parte doar din suita ei.

La evrei, când se termina logodna, Mirele pleca cu suita prietenilor Lui, a feciorilor, spre casa părintească a Miresei. Fetele n-aveau voie să meargă pentru ca să nu stea prea mult împreună cu băieții, că se puteau întâmpla multe lucruri nepotrivite … Ele se alăturau procesiunii doar pe scurtul drum al Mirelui și al Miresei spre locul în care avea loc ospățul de nuntă. Intrau apoi toți împreună să asiste, să participe și să se bucure de bucuria celor doi.

Regret că mulți care au predicat și predică din acest text confundă fecioarele din suita de nuntă cu Mireasa mirelui, de parcă el ar fi un fel de poligam care se căsătorește dintr-o dată cu un întreg harem (!)

Nu așa trebuie interpretată pilda. Mireasa este una singură. Fecioarele din sat sunt întotdeauna mai multe, iar participarea la nuntă este pentru cele care au untdelemn în candele ca să nu dea în gropi pe drumul spre ospățul nunții! Domnul Isus ne spune că toate au adormit în așteptarea procesiunii. Vă asigur însă că, în altă parte, într-o altă casă, alături de părinții ei o altă fecioară nu putem în nici un caz să doarmă. Îi era absolut imposibil! De fapt, tremura toată de nerăbdare, se tot uita în oglindă și își așeza fericită rochia și podoabele ei de nuntă. Mireasa asculta cu urechile ciulite, se uita pe geam și la ficare trosnet de vrească, la fiecare umbră din depărtare întreba pe cei din jur: „Vine? Ce zici mamă? Ce se aude? Ce vedeți dincolo de întunerecul de afară?“

Este firesc pentru niște fete să adoarmă „în post“, dar nimeni nu crede că o mireasă, o mireasă adevărată, ar putea dormi când îl așteaptă pe mirele ei să vină!

Apostolul Pavel ne descoperă că există chiar și o cunună, o distincție specială, un premiu, o răsplată deosebită pentru toți aceia dintre creștini care se evidențiază prin nerăbdarea așteptării. I-ați văzut în fiecare veac. Istoria este plină de ei! Îi vedeți și astăzi! Unii chiar râdeți de ei. Dar ei o țin pe a lor: așteaptă și din când în când tresar în anticipare. Pacvel a fost unul din aceștia. Iată ce mărturisește el:

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.“ (2 Timotei 4:8).

De luat la Sine, Domnul Isus ne va lua pe toți aceia care facem parte din Mireasa Lui, din Biserică, dar există o distincție pe care El o va face între noi. Unora, doar unora, doar acelora care au fost îndrăgostiți de El și au așteptat cu nerăbdare venirea Lui le va fi dată o cunună deosebită: cununa neprihănirii căpătate prin veghere și prin nerăbdarea aprinsă a dragostei.

„Poate … poate … poate că vine! Ce ziceți?!“

Categories: Articole de interes general